Tag: cristian hostiuc

  • Pentru că cei 1,3 mil. angajaţi plătiţi cu salariul minim lucrează în privat şi nu ies în stradă, guvernul PNL oferă o creştere de numai 83 lei, chemând tinerii şi femeile să iasă la muncă. Dacă cei plătiţi cu salariul minim ar fi fost de la stat, cu proteste în faţa Palatului Victoria, creşterea ar fi fost exponenţială, ca la PSD, şi nu s-ar mai invoca productivitatea

    Orice guvern, fie că este de la PNL, PSD sau tehnocrat, mai întâi are grijă de sectorul public, de întreprinderile, companiile de stat şi regiile de stat.

    Nu contează productivitatea sau serviciile oferite societăţii. Asta apropos de testele PISA: salariile din învăţământ au crescut cu mult peste creşterea salariului minim pe economie, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Asta ca să nu mai vorbim de sectorul medical, unde salariile au crescut cu 80% numai într-un an, dar de unde lumea fuge din cauza condiţiilor şi organizării oferite publicului.

    Deşi angajaţii de la privat plătesc taxe pentru sănătate, ajung să mai plătească încă o dată pentru a accesa clinicile private, ca să nu aibă de-a face cu sistemul medical de la stat, mai puţin din cauza doctorilor, care sunt aceeaşi şi la stat şi la privat, ci mai mult din cauza condiţiilor oferite.

    Sectorul privat, firmele private sunt bune doar să achite lunar o notă de plată, din care se plăteşte sectorul public. Iar orice întârziere sau neplată te trimite imediat la închisoare – vezi proiectul fostului ministru de finanţe Eugen Teodorovici.

    Care e situaţia pe piaţa salariilor.

    Conform ultimelor date, media salarială la stat a juns la 3.938 de lei net. Dacă am pune şi marile companii de stat sau instituţiile de stat care îşi stabilesc singure bugetul, media salarială ar fi mult mai ridicată.

    Spre exemplu, BNR are un salariu mediu de aproape 8.000 de lei net şi nu este instituţia de stat sau compania de stat unde salariile sunt cele mai mari.

    La polul opus, în industrie, care are ponderea cea mai mare în PIB, de 23% şi unde lucrează 1,2 milioane de oameni, aproape câţi sunt toţi salariaţii de la stat, salariul mediu este de numai 2.767 de lei net, aproape cel mai prost nivel din economie.

    Cele mai mici salarii – de 1.400-1.500 de lei net – sunt pe piaţa restaurantelor, dar acolo se trăieşte bine din bacşiş. Într-un oraş mare, un chelner nu câştigă mai puţin de 3.000 de lei net în mână.

    Având în vedere nivelurile salariale, prima opţiune a angajaţilor ar fi să lucreze la stat, unde salariile sunt mai mari, unde nu există nicio presiune, unde munca nu este normată şi monitorizată ca în fabricile de componente auto, unde şansa unor pensii mai mari este mult mai ridicată şi unde există un grad de protecţie politică extraordinar.  

    Într-un an, grevele în companiile private pe motive salariale pot fi numărate pe degete, în schimb, la orice protest, la stat cerererile salariale sunt aproape imediat satisfăcute. Că doar banii nu-i produce statul, ci trebuie să vină de la sectorul privat.

    Guvernul PNL ar fi putut să înceapă să corecteze o parte din aceste diferenţe între sectorul privat şi sectorul de stat printr-o creştere mai accelerată a salariului minim.

    Conform proiectului Ministerului Muncii, propunerea este ca salariul minim pe economie să crească cu numai 7,2% de la 1 ianuarie 2.020, adică de la 2.080 de lei brut, la 2.230 de lei brut, respectiv de la 1.265 de lei net la 1.346 de lei net.

    Pentru cei cu studii superioare, salariul brut rămâne la acelaşi nivel, de 2.350 de lei.

    Ministerul Muncii spune în proiectul de hotărâre că sunt 1,370 milioane de salariaţi care sunt plătiţi în acest moment cu salariul minim pe economie din 5,631 milioane de salariaţi activi, adică 24% din total.

    Ministerul Muncii mai face o precizare – că sunt numai 33 de funcţionari publici care sunt plătiţi cu salariul minim pe economie.

    Din ce 1,370 milioane de salariaţi plătiţi cu salariul minim, marea majoritate sunt în sectorul privat.

    Ministerul Muncii nu precizează câţi dintre cei plătiţi cu salariul minim intră în sectorul de stat, ci doar precizează cei 33 de funcţionari publici.

    Problema este că statul, guvernul, nu au o statisică clară a numărului de angajaţi din economie, şi mai mult decât atât nu cred că poate oferi date exacte privind sectorul privat sau sectorul public.

    La Institutul Naţional de Statistică numărul de angajaţi din economie este de 4,9 milioane.

    La Ministerul Muncii sunt 5,6 milioane de salariaţi activi,

    În REVISAL sutn 6 milioane de contracte de muncă, adică un salariat poate să aibă mai multe contracte de muncă.

    Interesant este că REVISAL a fost creat mai mult pentru sectorul privat, unde se spune că se munceşte la negru, considerându-se că în sectorul public nu se întâmplă acest lucru.

    La Casa de Pensii sunt înregistraţi aproape 5 milioane de salariaţi, pentru care se plătesc lunar contribuţii la pensie.

    La Ministerul Finanţelor, care plăteşte salariile din sectorul public, există alte date care se bat cap în cap cu cele de la statistică, pentu că ministerul numără posturile din organigramă şi nu oamenii care lucrează.

    Peste toate, sunt salariaţii din serviciile de forţă – serviciile secrete, armată, poliţie, unde datele nu sunt chiar atât de publice. 

    Guvernele PSD au avut ca politică creşterea salariului minim pe economie ca principală măsură economică, în 7 ani acest indicator dublându-se, dar în acelaşi timp Ponta, Dragnea & Company au majorat salariile cu mult mai mult în sectorul de stat, culminând cu dublarea salariilor în sectorul medical numai în ultimii doi ani.

    Guvernul PNL are şansa de a creşte mai repede salariul minim, profitând şi de conjunctura internaţională, unde aproape toate statele apelează la această măsură, având în vedere creşterea populismului şi lipsa de competiţie la care a ajuns capitalismul şi de a se apropia de nivelul salarial de la stat, dar nu face acest lucru, considerând că ar afecta profitabilitatea şi productivitatea companiilor private.

    Dar guvenrul PNL nu are un plan pentru creşterea productivităţii muncii şi a calităţii serviciilor în sectorul public.

    Firma de consultanţă PwC susţine că România are nevoie în următorii cinci ani de încă 1 milion de angajaţi, dacă vrea să-şi menţină cel ouţin o creştere economică anuală medie de 3,5%.

    Problema este că la o creştere atât de redusă a salariului minim de numai 1.346 de lei net pe lună, cei 2 milioane de români care stau degeaba dar ar putea să lucreze nu vor ieşi la suprafaţă, asta ca să nu mai vorbim că cei care lucrează acum în sectorul privat, ar prefera să lucreze la stat, având în vedere că salariile sunt mult mai mari.

    De asemenea, din cei 3-5 milioane de români care lucrează afară, cei care s-ar întoarce în ţară, nu pe salariul minim bineînţeles, ci pe salariile din sectorul privat, ar putea fi număraţi pe degete.

    În propunerea de majorare a salariului minim cu 83 de lei net, noul ministru al muncii spune: Creşterea salariului minim poate avea efecte pozitive asupra ocupării în sectoarele în care există cerere de forţă de muncă, datorită faptului că munca devine mai atractivă pentru anumite categorii de salariaţi – femei, tineri etc.

  • Pentru că cei 1,3 mil. angajaţi plătiţi cu salariul minim lucrează în privat şi nu ies în stradă, guvernul PNL oferă o creştere de numai 83 lei, chemând tinerii şi femeile să iasă la muncă. Dacă cei plătiţi cu salariul minim ar fi fost de la stat, cu proteste în faţa Palatului Victoria, creşterea ar fi fost exponenţială, ca la PSD, şi nu s-ar mai invoca productivitatea

    Orice guvern, fie că este de la PNL, PSD sau tehnocrat, mai întâi are grijă de sectorul public, de întreprinderile, companiile de stat şi regiile de stat.

    Nu contează productivitatea sau serviciile oferite societăţii. Asta apropos de testele PISA: salariile din învăţământ au crescut cu mult peste creşterea salariului minim pe economie, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Asta ca să nu mai vorbim de sectorul medical, unde salariile au crescut cu 80% numai într-un an, dar de unde lumea fuge din cauza condiţiilor şi organizării oferite publicului.

    Deşi angajaţii de la privat plătesc taxe pentru sănătate, ajung să mai plătească încă o dată pentru a accesa clinicile private, ca să nu aibă de-a face cu sistemul medical de la stat, mai puţin din cauza doctorilor, care sunt aceeaşi şi la stat şi la privat, ci mai mult din cauza condiţiilor oferite.

    Sectorul privat, firmele private sunt bune doar să achite lunar o notă de plată, din care se plăteşte sectorul public. Iar orice întârziere sau neplată te trimite imediat la închisoare – vezi proiectul fostului ministru de finanţe Eugen Teodorovici.

    Care e situaţia pe piaţa salariilor.

    Conform ultimelor date, media salarială la stat a juns la 3.938 de lei net. Dacă am pune şi marile companii de stat sau instituţiile de stat care îşi stabilesc singure bugetul, media salarială ar fi mult mai ridicată.

    Spre exemplu, BNR are un salariu mediu de aproape 8.000 de lei net şi nu este instituţia de stat sau compania de stat unde salariile sunt cele mai mari.

    La polul opus, în industrie, care are ponderea cea mai mare în PIB, de 23% şi unde lucrează 1,2 milioane de oameni, aproape câţi sunt toţi salariaţii de la stat, salariul mediu este de numai 2.767 de lei net, aproape cel mai prost nivel din economie.

    Cele mai mici salarii – de 1.400-1.500 de lei net – sunt pe piaţa restaurantelor, dar acolo se trăieşte bine din bacşiş. Într-un oraş mare, un chelner nu câştigă mai puţin de 3.000 de lei net în mână.

    Având în vedere nivelurile salariale, prima opţiune a angajaţilor ar fi să lucreze la stat, unde salariile sunt mai mari, unde nu există nicio presiune, unde munca nu este normată şi monitorizată ca în fabricile de componente auto, unde şansa unor pensii mai mari este mult mai ridicată şi unde există un grad de protecţie politică extraordinar.  

    Într-un an, grevele în companiile private pe motive salariale pot fi numărate pe degete, în schimb, la orice protest, la stat cerererile salariale sunt aproape imediat satisfăcute. Că doar banii nu-i produce statul, ci trebuie să vină de la sectorul privat.

    Guvernul PNL ar fi putut să înceapă să corecteze o parte din aceste diferenţe între sectorul privat şi sectorul de stat printr-o creştere mai accelerată a salariului minim.

    Conform proiectului Ministerului Muncii, propunerea este ca salariul minim pe economie să crească cu numai 7,2% de la 1 ianuarie 2.020, adică de la 2.080 de lei brut, la 2.230 de lei brut, respectiv de la 1.265 de lei net la 1.346 de lei net.

    Pentru cei cu studii superioare, salariul brut rămâne la acelaşi nivel, de 2.350 de lei.

    Ministerul Muncii spune în proiectul de hotărâre că sunt 1,370 milioane de salariaţi care sunt plătiţi în acest moment cu salariul minim pe economie din 5,631 milioane de salariaţi activi, adică 24% din total.

    Ministerul Muncii mai face o precizare – că sunt numai 33 de funcţionari publici care sunt plătiţi cu salariul minim pe economie.

    Din ce 1,370 milioane de salariaţi plătiţi cu salariul minim, marea majoritate sunt în sectorul privat.

    Ministerul Muncii nu precizează câţi dintre cei plătiţi cu salariul minim intră în sectorul de stat, ci doar precizează cei 33 de funcţionari publici.

    Problema este că statul, guvernul, nu au o statisică clară a numărului de angajaţi din economie, şi mai mult decât atât nu cred că poate oferi date exacte privind sectorul privat sau sectorul public.

    La Institutul Naţional de Statistică numărul de angajaţi din economie este de 4,9 milioane.

    La Ministerul Muncii sunt 5,6 milioane de salariaţi activi,

    În REVISAL sutn 6 milioane de contracte de muncă, adică un salariat poate să aibă mai multe contracte de muncă.

    Interesant este că REVISAL a fost creat mai mult pentru sectorul privat, unde se spune că se munceşte la negru, considerându-se că în sectorul public nu se întâmplă acest lucru.

    La Casa de Pensii sunt înregistraţi aproape 5 milioane de salariaţi, pentru care se plătesc lunar contribuţii la pensie.

    La Ministerul Finanţelor, care plăteşte salariile din sectorul public, există alte date care se bat cap în cap cu cele de la statistică, pentu că ministerul numără posturile din organigramă şi nu oamenii care lucrează.

    Peste toate, sunt salariaţii din serviciile de forţă – serviciile secrete, armată, poliţie, unde datele nu sunt chiar atât de publice. 

    Guvernele PSD au avut ca politică creşterea salariului minim pe economie ca principală măsură economică, în 7 ani acest indicator dublându-se, dar în acelaşi timp Ponta, Dragnea & Company au majorat salariile cu mult mai mult în sectorul de stat, culminând cu dublarea salariilor în sectorul medical numai în ultimii doi ani.

    Guvernul PNL are şansa de a creşte mai repede salariul minim, profitând şi de conjunctura internaţională, unde aproape toate statele apelează la această măsură, având în vedere creşterea populismului şi lipsa de competiţie la care a ajuns capitalismul şi de a se apropia de nivelul salarial de la stat, dar nu face acest lucru, considerând că ar afecta profitabilitatea şi productivitatea companiilor private.

    Dar guvenrul PNL nu are un plan pentru creşterea productivităţii muncii şi a calităţii serviciilor în sectorul public.

    Firma de consultanţă PwC susţine că România are nevoie în următorii cinci ani de încă 1 milion de angajaţi, dacă vrea să-şi menţină cel ouţin o creştere economică anuală medie de 3,5%.

    Problema este că la o creştere atât de redusă a salariului minim de numai 1.346 de lei net pe lună, cei 2 milioane de români care stau degeaba dar ar putea să lucreze nu vor ieşi la suprafaţă, asta ca să nu mai vorbim că cei care lucrează acum în sectorul privat, ar prefera să lucreze la stat, având în vedere că salariile sunt mult mai mari.

    De asemenea, din cei 3-5 milioane de români care lucrează afară, cei care s-ar întoarce în ţară, nu pe salariul minim bineînţeles, ci pe salariile din sectorul privat, ar putea fi număraţi pe degete.

    În propunerea de majorare a salariului minim cu 83 de lei net, noul ministru al muncii spune: Creşterea salariului minim poate avea efecte pozitive asupra ocupării în sectoarele în care există cerere de forţă de muncă, datorită faptului că munca devine mai atractivă pentru anumite categorii de salariaţi – femei, tineri etc.

  • Prea puţini aţi fost la vot pentru câtă dorinţă de schimbare există pe Facebook şi la bere: Cu un PSD în genunchi, Dăncilă a luat multe voturi, Barna de la USR a convins prea puţini corporatişti, iar Iohannis îşi poate lua concediu fără plată în următoarele două săptămâni şi tot iese preşedinte

    Alegeri prezidenţiale 2019: În ciuda avântului de dimineaţă, la final prea puţini români au fost la vot în ţară, numai 8,683 milioane, faţă de 18,2 milioane, câţi au drept de vot, adică sub 50%. În turul întâi al alegerilor prezidenţiale din 2009 şi din 2014 au fost mai mulţi români la vot, 51%, respectiv 52%.

    Pentru câtă dorinţă de schimbare există pe Facebook, în declaraţii, la bere sau la un suc, prea puţină lume a fost la vot.

    BEC, primele rezultate oficiale: Iohannis 36,91%, Dăncilă 23,45%

    Cei care au venit au votat clasic, ca să nu se schimbe nimic, pentru că o duc bine şi aşa.

    Klaus Iohannis, preşedintele în funcţie, care a luat sau va lua 40% din voturi şi fără să spună nimic – decât că mai este puţin şi PSD-ul va fi istorie, a intrat în turul doi doar prin simpla existenţă şi prezenţă pe buletinul de vot.

    Viorica Dăncilă, tocmai aruncată de la Palatul Victoria împreună cu PSD, poate fi considerată o învingătoare în aceste alegeri dacă intră în turul doi. Şi a depăşit cu mult condiţia şi părerea generală despre ea.

    Cu o societate care vrea să se dezvolte, iar această dezvoltare să fie susţinută de multinaţionale şi companiile mari româneşti, nu de la ţară şi de la oamenii săraci fără dinţi în gură, prea puţini corporatişti au ieşit la vot, să pună ştampila pe Dan Barna, candidatul USR. Comment-urile şi like-urile de pe Facebook nu ţin loc de voturi. 

    Barna s-a înecat ca Geoană în piscina lui Vântu. În loc să se lupte cu PSD, inamicul corporatiştilor, Barna s-a luptat cu Iohannis, care nu stârneşte nicio emoţie – nici negativă, nici pozitivă.

    Cuprins de euforia rezultatului de la alegerile europarlamentare, Barna a crezut că doar simpla prezenţă în fruntea USR îi va aduce voturi gratis. 

    De asemenea, când s-a izbit de primele atacuri – în propriul partid şi în exterior cu dosarul fondurilor europene, din care a luat bani buni – el nu a ştiut cum să contraatace, pierzându-se şi a pierdut din suflu, înainte să ajungă la finiş. Voturile de pe Facebook nu contează la numărătoare.

    Iohannis a luptat cu PSD, poziţionându-se în fruntea celor care vor ca cel mai important partid al României să fie aruncat în istorie, şi a luat voturi fără niciun fel de probleme. Mai mult decât atât, a reuşit să-şi instaleze propriul guvern.

    Poate nu multă lume îşi aduce aminte, dar acum 10 ani, la alegerile prezindenţiale Mircea Geoană era candidatul PSD şi făcea echipă cu Iohannis ca prim-ministru din partea PNL, în luptă cu Traian Băsescu şi PDL. Ironia istoriei.

    Teodor Paleologu, aruncat de Traian Băsescu şi PMP într-o luptă în care sigur pierdea, a luat din voturile lui Barna, exact cum Mugur Isărescu a luat din voturile lui Teodor Stolojan la alegerile prezidenţiale din anul 2000, ca în turul doi să intre Ion Iliescu cu Vadim, şi nu Ion Iliescu cu Stolojan.

    Diaspora, cu 700.000 de voturi, este singura care ar vrea ceva să se întâmple în România, dar nu are cu cine, şi de la distanţă nu se poate.

    Nu ştim ce poate face Iohannis mai mult în al doilea mandat decât a făcut în primul, pentru că este puţin probabil să fie altcumva decât este el, un om rece, distant, un privitor de sus al lucrurilor, care îi lasă pe ceilalţi să latre ca nişte pechinezi lângă el.

    Cel mai tare lucru pe care l-a făcut Iohannis a fost recrutarea în echipa PNL a lui Rareş Bogdan, cunoscutul prezentator de la Realitatea, acesta devenind liderul neoficial al partidului.

    În turul întâi al alegerilor prezidenţiale 2019 a trecut pe neobservate, având în vedere că dezbaterile electorale au lipsit.

    Pentru Iohannis, care a votat pentru o Românie normală, nu are niciun sens să participe la vreo dezbatere electorală în turul al doilea, având în vedere că va fi votat de la sine, deci îşi poate lua fără probleme un concediu fără plată, şi să revină luni, pe 25 noiembrie, la Cotroceni. 

  • Cristian Hostiuc, ZF: Noua întrebare/problemă pentru milioane de români cu credite la bancă: vor merge înainte cu ROBOR-ul sau vor trece la IRCC, noua dobândă de referinţă la împrumuturi?

    Săptâmâna trecută m-am trezit cu o întrebare: Iau un credit ipotecar şi cei de la bancă mă întreabă dacă merg cu ROBOR sau aştept să apară noua dobândă. Ce-i cu această nouă dobândă, că nu înţeleg nimic? Şi cum e mai bine, care dobândă este mai mică?

    Joi, 2 mai, BNR va începe să publice zilnic şi trimestrial noul indice de referinţă de dobândă pentru creditele acordate consumatorilor – IRCC – calculat pe baza tranzacţiilor realizate de bănci între ele pe piaţa interbancară, conform OUG 19/2019.

    Joi, 2 mai, momentul adevărului: BNR va anunţa indicele de referinţă de dobândă trimestrial pentru creditele acordate consumatorilor, care va înlocui Roborul. Atunci se va vedea care este diferenţa dintre cotaţiile de dobândă afişate de bănci şi tranzacţiile efective

    Acest IRCC va înlocui ROBOR-ul, celebrul indice de referinţă pentru credite, pentru noile împrumuturi acordate persoanelor fizice.

    La un credit de retail, dobânda se calculează pornind de la un indice de referinţă, ROBOR până acum, la care se adaugă marja băncii.

    Acest sistem este valabil pentru creditele cu dobândă variabilă. Dobânda pe care o plăteşte cineva depinde astfel de variaţia ROBOR, pentru că marja băncii este fixă pe toată durata creditului. La creditele care din start au dobândă fixă, ştii încă de la început cât ai de plată.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Cristian Hostiuc, directorul editorial al Ziarului Financiar: “Despre redacţie şi ZF la viitor, cu actuali şi foşti jurnalişti”

    „În 1998, când am pornit cu ziarul, redacţia cred că avea în jur de 100 de oameni, acum mai are 25-30 de oameni. Deşi începutul a fost oarecum incert, în 2002 ZF şi-a găsit linia şi de la un ziar politic a schimbat direcţia spre un ziar de business. Noi am creat piaţa de ştiri economice. Nu eram primii care abordau economia, dar noi am venit cu o retorică pozitivă, am creat piaţa de companii, am devenit un reper. În această călătorie, ne-au ajutat mult companiile străine, pentru că noi ca mesaj am asociat venirea acestora cu un lucru pozitiv.

    La acel moment, antreprenorul era asociat cu patronul, dar noi am reuşit să aducem o semnificaţie pozitivă antreprenoriatului. Deschideam pieţe, veneam cu analiza datelor statistice. Meritul nostru a fost că am intuit schimbarea de trend din anii 2000, am simţit că se creează o nouă clasă, cea de corporatişti şi cea de antreprenori. Oricum, primii ani, până în 2003, au fost foarte dificili. Mereu eram la un milimetru de muchia de cuţit, pentru că în esenţă eram o curiozitate pentru acel moment.

    Dincolo de asta însă, munca de redacţie este ceva absolut fabulos. Este o profesie extraordinară, dacă ajungi să o înţelegi.

    Mai departe, relaţia pe care publicul nostru o are cu brandul este extrem de importantă. Oamenii au avut aceeaşi încredere în noi, iar această încredere va rămâne dincolo de noi, de echipa de acum, pentru că este legată de brand.”

  • CEO AWARDS 2018: Cu CEO-ul la psiholog

    Cristian Hostiuc: Ce gândeşte un CEO în spatele uşilor închise, la el în birou?
    Mihai Marcu: Cred că un CEO se simte cam singur la el în birou; iar foarte mulţi din sala aceasta au un birou mare, în faţa acestuia este o anticameră cu un secretariat şi nu stau acolo decât rar, fiindcă trebuie să stea printre colegi, să participe la întâlniri, să meargă în ţară să vadă o sucursală, un branch, un spital etc.
    În ultima vreme, mai ales, avem multe momente de cumpănă – trăim nişte vremuri foarte bune economic – problema este că în fiecare zi ne întrebăm cât mai ţin acestea, stăm să ne gândim pe ce drum să apucăm, cum arată viitorul. Eu stau să mă gândesc, de trei ori pe săptămână, cum va arăta echipamentul de la Star Tech care va face radiografie în cinci ani, de pildă.
    Preocuparea pentru a fi extrem de pregătit pentru schimbările din piaţă din punct de vedere tehnologic, ale consumatorului, cum va arăta pacientul anului 2025 sunt câteva dintre preocupările mele actuale. În MedLife, de pildă, facem o şedinţă de idei năstruşnice o dată pe an; vrem să identificăm „patologiile” pieţei – într-o piaţă, în care lumea se schimbă de la o zi la alta, problema este să te poziţionezi corect – asta cred că gândeşte un CEO în birou când stă cu el însuşi.
    Cristian Hostiuc: Un CEO ia singur deciziI dacă are toate datele, pe bazA propriului feeling sau în urma discuţiilor cu consultanţii?

    Mihai Marcu: Nu cred că cineva ia decizii strategice cu ajutorul unor consultanţi – eu ştiu că există foarte mulţi consultanţi, dar nu cred că aceasta este reţeta – pentru mine nu a fost niciodată. A nu se înţelege că nu folosim studiile care sunt pregătite de consultanţi şi nu ne ghidăm cu ajutorul lor, dar decizia nu o luăm cu ajutorul consultanţilor – decizia trebuie asumată şi, dacă doriţi, că acum vorbesc şi în calitate de antreprenor, nu doar de executiv, un antreprenor trebuie să îşi asume şi riscurile, şi eşecurile.


    Ömer Tetik: Aici vorbim despre psihologia CEO-ului şi stând în acest semicerc îmi vine să zic: Hi, my name is Omer and I’m a banker – I try to quit, but that doesn’t happen… (Bună, numele meu este Omer şi sunt bancher, încerc să mă las, dar acest lucru nu se întâmplă…).
    Iubesc ce fac, iar dincolo de toate glumele,  rolul CEO-ului, în special în banking, că acolo îl simt, devine din ce în ce mai greu. În primul rând, ca oameni, vrem ca familia noastră, prietenii noştri, angajaţii noştri să fie mândri de noi, iar tot ceea ce facem să aducă bucurie; clienţii noştri să aibă încredere în noi, autorităţile să aibă respect şi încredere în noi – iar asta se întâmplă în contextul multelor provocări economice internaţionale, precum şi schimbări la nivel local şi naţional, aşa că rolul CEO-ului este, de multe ori, să convertim emoţiile. Astfel, poate un CEO nu mai este Chief Executive Officer, nu mai cred că în toate firmele există un CEO care să ia deciziile, nu mai este un lider care stă şi arată cu degetul spre ce direcţie mergem, ci cred că e mai mult un Chief Emotions Officer sau Chief Engagement Officer – iar după câte team buildinguri facem noi la BT, putem să fim şi Chief Entertainment Officer.
    Acesta este rolul nostru, în mod special, în faţa angajaţilor noştri, a echipelor noastre, să nu luăm doar noi decizii – să ajutăm echipa pe care o conducem să ia o decizie comună, cea mai bună.

    Cristian Hostiuc: Dar până la urmă, când vin hârtiile la semnat, trebuie să iei decizia…

    Ömer Tetik: Trebuie să ţi-o asumi, sunt cazuri în care trebuie să iei decizii, dar, pe de altă parte, dacă activitatea în companie devine un one man show, devine foarte mult dependentă de un singur om, la orice nivel – firma respectivă nu va avea o viaţă de lungă durată. Pe de altă parte, trebuie să fii în stare să îţi asumi orice se întâmplă, pentru că atunci când nu merge un card sau nu funcţionează un ATM, e foarte uşor de ghicit adresa de e-mail, îmi trimit chiar mie un e-mail – iar eu nu pot să îi spun că avem acolo un coleg care se ocupă de acel lucru.

    Cristian Hostiuc: Bogdan Georgescu, ce citesc Managerii – Ce le-ai recomanda să citească celor care sunt CEO sau aspiră la acest lucru?

    Bogdan georgescu: Cred că în primul rând este important că directorii executivi citesc. E o tendinţă ca oamenii de afaceri să citească. Ömer Tetik îmi spunea că citeşte în fiecare seară Asterix copiilor. Toţi managerii citesc copiilor, de obicei seara la culcare, acel sfert de oră, jumătate de oră, când toată ziua ai fost la muncă – vii acasă, ai fost acasă şi simţi că trebuie să faci ceva pentru copilul tău.
    Sunt foarte multe cărţi pe care le citesc oamenii, o lecţie la Bookster a fost că oamenii sunt diferiţi; de la Colliers (companie pe care a condus-o n.red.) plecasem cu ideea că trebuie să facă ce le zicem noi, să se mute unde vrem noi, aici am văzut că există o varietate foarte mare de preferinţe, nu aş numi anumite cărţi.
    Cărţile la modă sunt citite oricum, ce am observat, apropo de profilul CEO-ului, tot timpul există oameni care vor să înveţe, vor să se dezvolte şi vor să te înveţe. Cumva ca traiectorie a companiilor pe care le observăm aş spune că acele companii care cresc şi se dezvoltă rapid sunt cele ale căror şefi, CEO, sunt cei care vor să înveţe – cei care se educă în continuare, se cultivă în continuare, caută informaţii şi îşi văd rolul ca pe un organizator de talente, care îşi ţin oamenii motivaţi şi îi ajută să crească şi nu neapărat îi trag după ei şi atunci caută să citească acele cărţi care îi ajută să înţeleagă cum să organizeze oamenii, cum să îi motiveze, cum să îi conducă.
    Recent, am citit un articol despre determinare care vorbea despre faptul că există un studiu făcut de o autoare din America care a analizat de ce unii copii au succes. În afară de IQ, pare că ideea de determinare este hotărâtoare în succesul copiilor – astfel, autoarea a scris o carte foarte frumoasă despre cum să îţi creşti copiii ca să aibă determinare. Recent, s-a făcut un studiu despre cum teoria despre copii poate fi aplicată în creşterea companiilor – chiar îmi ziceau şi Ömer, şi Fadi (Chreih, CEO al Regina Maria – n.red.), că este o teorie interesantă despre cum poţi să aplici teorii din parenting în organizaţii mari astfel încât acestea să rămână puternice, hotărâte.

    Cristian Hostiuc: Florin Godean, dacă te uiţi la psihologia executivilor din România, care sunt diferenţele între un manager român şi un altul străin?

    Florin Godean: Cred că e greu de diferenţiat, mai mult contează dacă este într-o companie românească sau dacă este într-o companie multinaţională. Într-o companie românească, bineînţeles că sentimentul are o proporţie mai însemnată decât într-o companie multinaţională, unde indicatorii concreţi sunt mult mai des folosiţi. Cred că majoritatea dintre ei au un impact foarte mare în ceea ce înseamnă nivelul de satisfacţie al angajaţilor, modul în care se comportă, modul în care la rândul lor reuşesc să formeze alţi lideri care reuşesc mai târziu să preia cel puţin o parte din responsabilităţi, le fac executivilor români sau străini viaţa mai uşoară în a conduce o companie, iar nivelul de angajament al colegilor, al oamenilor care lucrează în acea companie face diferenţa între o companie foarte bună şi o companie bună.

    Cristian Hostiuc: Elena Munteanu, ce întrebări ai pune unui CEO?

    Elena Munteanu: Sunt psiholog la bază, dar am lucrat toată viaţa în dezvoltare managerială şi cred foarte mult că fiecare persoană se poate dezvolta în primul rând pe baza unor puncte cheie şi a ceea ce îi place să îi facă; apropo de ce vorbeaţi, există o legătură demonstrată între preferinţe, ce ne place să facem şi zonele în care ne dezvoltăm şi avem succes.
    Ce v-aş întreba – şi sunt sigură că vă place această întrebare, având în vedere nivelul la care aţi dus organizaţiile pe care le reprezentaţi – este cât de mult vă place să dezvoltaţi o strategie  pentru organizaţie, cât de mult aveţi tendinţa să vedeţi cu câţiva paşi înainte ce urmează. Cred cu tărie că asta face diferenţa între managerii care sunt aici, acum şi care au dezvoltat businessuri ani la rândul şi cei care au alte abilităţi dar nu reuşesc neapărat să contureze o viziune nouă, să aducă ceva diferit. Cred că strategia, viziunea, planificarea aceasta a businessului, ţinând cont de punctele tari, face diferenţa, iar ca lider e nevoie să ai asta în gene, să îţi placă să estimezi riscurile, să le calculezi, să găseşti balanţa potrivită şi drumul potrivit pentru a duce organizaţia mai departe.

    Cristian Hostiuc: Dacă nu aţi fi ajuns unde sunteţi acum, unde credeţi că aţi fi fost?

    Mihai Marcu: Personal, cred că mă făceam anticar. Eu umblu prin poduri de case, acum câteva săptămâni eram în Mahmudia, într-un pod de case, căutam două lăzi de zestre tătăreşti, de pildă.
    Am vrut să dau la Arhitectură, n-am intrat, am dat la Matematică şi m-am făcut bancher, iar apoi am ajuns antreprenor – probabil că la vârsta aceasta mi-ar fi plăcut să fiu anticar – îmi place să colecţionez monedă, hartă veche, am găsit, de exemplu, de curând, o hartă a tratatului din 1878 de la Berlin, când România şi-a câştigat independenţa. 

    Ömer Tetik: De fapt, în facultate eu îmi doream să fac o carieră academică, nu îmi doream să intru în banking. Voiam să fiu profesor – absolvisem Facultatea de Economie, Econometrie, îmi plăcea foarte mult econometria, teoria împreună cu calculele statistice, mi se părea mai aplicabilă o carieră de profesor; acum de fapt începem să folosim mai mult analiza de baze de date şi mă ajută foarte mult pregătirea teoretică.
    Pe de altă parte îmi place foarte mult ce fac, ce se întâmplă – sunt şi un om norocos – eu cred foarte mult că în viaţă apar foarte multe şanse, oportunităţi, foarte important este să îţi şi asumi aceste momente.

    Bogdan Georgescu: Educaţia este o zonă care îmi place şi de care m-am ataşat în ultimii ani, am tot încercat să înţeleg de ce sistemul nostru de educaţie nu funcţionează şi ce ar trebui făcut să schimbăm sistemul de educaţie – cred că următorul proiect, la care mă tot gândesc, va fi o reţea de şcoli care să fie o alternativă la sistemul public din România. Educaţia este un subiect complex – la nivel global sunt puţine sisteme care chiar funcţionează şi e un subiect care pentru România ar trebui să fie o prioritate, educaţia din România stă la baza multora dintre problemele cu care ne confruntăm. Aceasta este o zonă pe care o analizez de ceva timp – am început Teach for Romania în 2011, este un proiect care merge bine, cu Bookster am încercat să ne apropiem tot de zona de educaţie.
    Mă gândesc la un sistem alternativ de şcoli sociale.

    Florin Godean: Întotdeauna mi-am dorit să fiu manager, am făcut o facultate de management, un masterat de management, dar până la urmă, dacă mă gândesc la ceva de suflet, acest lucru ar fi activitatea nonguvermanentală, în special în zona culturală – organizarea de evenimente culturale şi promovarea tinerilor care aveau nevoie să facă primii paşi în caarieră.
    Dar la un moment dat m-am hotărât să fac o schimbare pentru că nu mă mai îndreptam către o direcţie clară – am fost şi în Finlanda la un moment dat şi am lucrat pentru primăria de acolo timp de un an, un proiect foarte interesant, în Helsinki, unde am învăţat enorm de multe, m-am întors înapoi şi mi-am dat seama că am obţinut nişte calificări care nu mă vor ajuta absolut deloc în viaţa reală în România sau mai precis în Timişoara; a apărut apoi Adecco. De aici, lucrurile s-au dezvoltat, au început să îmi placă, mi-am dat seama că şi componenta aceasta de angajare a personalului şi punere la dispoziţie a acestuia are o componentă socială destul de puternică şi am reuşit să o ducem destul de bine în direcţia aceasta în prezent.

    Cristian Hostiuc: Elena, când trebuie să demisioneze un CEO?

    Elena munteanu: Când nu îi mai place ceea ce face. Cred că e valabil pentru oricine – când nu te mai regăseşti în ceea ce faci.
    Pentru ca businessul să se dezvolte, în mod necesar CEO-ul a trebuit să creeze alţi conducători, alţi manageri, care să ducă lucrurile mai departe. Puterea unui manager şi poate şi libertatea lui de a echilibra aspectele din viaţa personală cu cele din viaţa profesională ţin şi de modul în care, la un moment dat, o să mai predea din putere, creând noi manageri, să obţină şi timp pentru ei, astfel încât să obţină şi alte zone care să le împlinească alte tipuri de nevoi.

    Cristian Hostiuc: Când trebuie să fie democRaţie, când dictatură într-o companie?

    Mihai Marcu: Eu nu cred în conducerea bicefală, cred că asumarea o face o singură persoană. Pe de altă parte, dacă tu intri într-o şedinţă cu opinia ta şi dacă votul e 7:1 sau 5:3 şi nu eşti de acord cu opinia celorlalţi, ai o problemă.

    Ömer Tetik: Eu cred în această gândire de decizie în grup – într-un mic grup; nu poţi să ai mii de opinii pe orice subiect. Pe de altă parte, atunci când văd că în luarea unei decizii subiectele aduse sunt emoţionale şi personale, iar discuţia merge spre orgolii, atunci îmi asum să iau eu o decizie.

    Bogdan Georgescu: În teorie şi eu zic că las colegii mei să ia o decizie, să se gândească, dar în realitate zic: „Facem aşa că aşa e mai bine, că am un instinct”.
    Mă gândeam la Adrian Stanciu, cu care am lucrat puţin în vara asta şi pe care mulţi îl cunosc – a scris chiar recent un articol pe blogul lui în care vorbea despre dezbaterea în aflarea adevărului, era un fel de conflict pentru adevăr şi conflict pentru dreptate. El explica cum în foarte multe situaţii, când intrăm într-o şedinţă şi avem diverse opinii, oamenii încearcă să aibă dreptate, să-şi expună punctul de vedere pentru a-i convinge pe ceilalţi că ce spune e adevărat.
    Există şi conflicte şi discuţii despre adevăr, în care toţi oamenii încearcă să găsească cea mai bună soluţie pentru companie şi cumva în direcţia aceasta am încercat să duc echipa la Bookster, să încercăm să avem conflicte şi discuţii în care să avem soluţii mai bune decât ideile noastre, să nu ne convingem unii pe ceilalţi că avem dreptate – acesta este un lucru greu în realitate, fiindcă avem orgolii, avem experienţe pe care vrem să le împărătăşim cu ceilalţi, nu e uşor, dar aş spune că o organizaţie frumoasă este cea în care ascultăm ca să înţelegem, nu ca să răspundem, iar conflictul este despre adevăr, nu despre dreptate.

    Florin Godean: Clar susţin democraţia în cadrul unei companii, însă există în cadrul oricărei companii un moment în care toată lumea trebuie să ia o decizie, iar până la acea decizie sunt destule momente în care ai şansa să convingi în mod individual fiecare membru al acelei echipe, că da, este o idee bună – or şi aceasta este o parte a democraţiei.
    Există o democraţie, ai toate instrumentele necesare unei democraţii să îţi câştigi adepţii şi să îi faci să te urmeze, iar pe urmă există doar o formalitate în care toată lumea îşi exprimă acordul asupra acelei idei.

    Cristian Hostiuc: Elena, care sunt calităţile şi defectele unui CEO?

    Elena Munteanu: Printre calităţi se numără asumarea deciziei, perspectiva strategică, colaborarea, cointeresarea celorlalţi şi capacitatea de a comunica şi de a motiva oamenii, de a le preda puterea şi responsabilitatea.

    Imposibilitatea de a dezvolta oameni e un defect – păstrarea controlului limitează puterea unei organizaţii de a se dezvolta în timp.

    Cristian Hostiuc: Cum vreţi să fiţi ţinuţi minte peste 100 de ani în cultura economică românească? Aţi vrea ca numele vostru să denumească aripa unui spital, a unei şcoli, unei străzi, curs, culegeri etc.?

     

    Mihai Marcu: În primul rând, sper să fiu ţinut minte în limba română; sper ca stră-strănepoţii mei să vorbească româneşte şi când mă vor pomeni, să găsească acel muzeu – Marcu – cu lucruri autentice despre români şi despre valorile lor.

    Ömer Tetik: Aş vrea să fiu amintit ca unii dintre oamenii care a ajutat la pacea dintre sectorul financiar şi restul sectoarelor şi cel care a fost implicat la momentul începutului transformării bankingului, fiindcă bankingul se va schimba foarte mult; astăzi tot zicem asta, dar foarte puţini oameni vor fi ţinuţi minte, se vor schimba lucrurile foarte rapid şi foarte profund, sper să fiu unii dintre oamenii care au făcut lucruri foarte bune în această revoluţie industrială în banking.

    Bogdan Georgescu: Se zice că în fiecare dintre noi este un lup – unul bun şi unul rău – ştii care dintre ei câştigă? Cel pe care îl hrăneşti. Ideea de a avea numele undeva este pentru mine o formă de vanitate şi ştiu că asta este o slăbiciune de-a mea şi încerc să nu hrănesc acest lup.
    Atunci când eram mai mic, îmi doream să câştig o medalie de aur la olimpiadă, cumva, m-am tot gândit la visul ăsta şi am încercat să nu renunţ la el. Acum câţiva ani m-am gândit că dacă aş începe un sport pe care nu îl joacă nimeni, m-aş califica uşor la olimpiadă; împreună cu câţiva amici din Braşov am făcut o echipă de curling, am zis că suntem singurii din România, ne calificăm mai uşor – am un genunchi puţin beteag şi nu am putut să joc nici curling, din păcate, şi am renunţat la visul cu olimpiada.
    Mi-ar plăcea să am un rol în dezvoltarea educaţiei.

    Florin Godean: Cred că personal aş vrea să fiu ţinut minte într-un anumit fel care mă priveşte direct şi nu vreau să-l împărtăşesc, însă din punct de vedere profesional, cred că la dinamica din prezent de pe piaţa forţei de muncă, cred cu tărie că aş putea contribui la un instrument care să uşureze cu mult ceea ce înseamnă astăzi procesul de recrutare, selecţie sau interacţiune între oameni şi dacă nu voi fi eu, sigur va fi cineva care va face acest lucru în viitor. S-ar putea să fie o aplicaţie sau orice altceva.

    Cristian Hostiuc: Elena, ce se întâmplă cu cei care ori nu vor ca numele lor să rămână – eu personal cred că fiecare vrea să fie ţinut mine în istorie – ori nu au curaj să spună acest lucru?

    Elena Munteanu: Cred că fiecare dintre noi are un model de succes, iar de la un anumit moment încolo, te poţi regăsi mai mult în succesul pe care îl hrăneşti cu ceea ce primeşti de la alţii. De la un anumit nivel, atunci când succesul personal este acolo unde trebuie să fie, te regăseşti mai mult în ceea ce poţi să creezi sau să încurajezi în alţii. Pe de altă parte, tind să confirm că naţional avem o problemă cu acceptarea propriei persoane – nu ne placem foarte mult aşa cum suntem şi ne este dificil să ne arătăm cu toată încrederea. E o diferenţă între a te regăsi în ceea ce faci şi a spune: „Eu sunt OK aşa cum sunt şi sunt bucuros şi demn că sunt aşa cum sunt şi pot să fiu şi stradă, şi spital”, este o diferenţă între a investi în ce faci sau a te considera tu ca individ demn de modul în care eşti – aş spune că este autocritică legată de imaginea noastră publică.

  • Business Magazin a premiat „generaţia oamenilor cu foame”

    ala Business MAGAZIN pentru Tineri manageri de top, ajunsă la a 13-a ediţie, s-a dovedit a fi cu noroc pentru 100 de antreprenori şi manageri. Evenimentul desfăşurat la Radisson Blu a avut în centru conceptul de iManager – lider în era tehnologiei.

    Gazdele ediţiei din acest an au fost Ioana Matei şi Bogdan Angheluţă; primul care a urcat pe scenă a fost Cristian Hostiuc, directorul editorial al Business MAGAZIN, care a vorbit despre importanţa noii generaţii în peisajul actual de business. „Trăiţi o perioadă extraordinară, o să vă amintiţi la pensie despre cum a fost acest lung drum – sau scurt drum –  al vieţii voastre economice şi al vieţii voastre profesionale. Noi suntem memoria vie a ceea ce se întâmplă în economie, suntem cronicarii vremurilor, vedem cum creşteţi, vedem cum vă prăbuşiţi, iar bucuria noastră şi la creştere, şi la cădere este de a scrie povestea voastră”, a spus Cristian Hostiuc.

    Diana Nedea, proprietara Diane Marie Studio, a fost prima care a urcat pe scenă pentru a ridica premiul. Deşi în 2006 lucra în IT, în cadrul armatei, antreprenoarea spune că dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege „aceeaşi cruce, deoarece nu cred că m-am plicitisit nici măcar o zi în ultimii şapte ani. Sunt alte provocări zi de zi, producţia este creativă, nu mă pot plictisi”. Şi pentru că tema serii a fost tehnologia, referindu-se la ipoteza în care roboţii ar putea înlocui angajaţii în domeniul său de activitate, Diana Nedea a spus că „se pot face pantofi automatizat, însă niciodată nu vor avea aceeaşi calitate şi aceeaşi atenţie pentru detaliu cum are o pereche de pantofi lucrată manual”.

    Cel de-al doilea premiant al serii a fost Romulus Oprica, senior researcher şi fondator al Brandberry, cel care în urmă cu 13 ani se străduia să crească compania pe care o lansase cu un an înainte. „2006 a fost un an de vândut servicii exotice în Braşov, unor oameni care nu aveau nevoie de aşa ceva”, şi-a amintit el. „Ţinta pentru următorii zece ani este să atingem milionul de euro. Deocamdată am atins doar milionul de lei, anul trecut. Nu este o sumă nici mare, dar nici mică pentru o companie locală”, a mai spus Romulus Oprica.

    Răzvan Nica, director general al BuildGreen, a început să lucreze în domeniul sustenabiltăţii construcţiilor în urmă cu aproximativ 10 ani, lucrând ca project manager pentru dezvoltatori. „În acest moment, nu consider că va urma o nouă criză în domeniul imobiliar, cred că în ultimii doi ani a fost o creştere mai accelerată datorită crizei precedente. Consider că piaţa se va aşeza”, a declarat tânărul manager referindu-se la grijile legate de zona imobiliară.

    O altă premiantă a serii a fost Anemari Ionescu, head of business & platform solution, Atos România, pe care cei 17 ani de tenis de masă au modelat-o în ceea ce este astăzi. „Să fii numărul unu într-un domeniu te ajută să fii pregătit mental să fii numărul unu în orice alt domeniu”, a spus ea. Cum a ajuns însă în IT? „Am ales şcoala şi am urmat dreptul, având convingerea că voi deveni judecător, însă am sfârşit în IT. Aici este menirea mea”, a încheiat Anemari Ionescu.

    Florinela Cîrstina, director spital & quality and regulatory medical director la Medicover, a vorbit despre importanţa tot mai mare a tehnologiei şi despre zona de inovaţie pe care toate businessurile se concentrează din ce în ce mai mult. Ca un scurt comentariu vizavi de sistemul medical românesc, ea a spus că „aş încerca să fac totul mai uman, pentru că medicii sunt prea duri”.

    Vlad Valeriu Iftime, director general la Vestra Industry, a mărturisit că „este complicat (să faci business naţional din Botoşani – n.red.) din punctul de vedere al mentalităţii – ai un anumit  handicap de provincie pe care trebuie să îl depăşeşti”. În ceea ce priveşte impactul tehnologiei asupra domeniului său de activitate, Vlad Valeriu Iftime crede că automatizarea proceselor uşurează munca şi creează un mediu de lucru mult mai sigur. „În următorii 10 ani, în domeniul nostru, al furnizorilor de echipamente, cred că partea de servicii va creşte foarte mult”, a mai spus el.

    Un alt premiu i-a fost înmânat lui Philipp Tippel, director zona de producţie Moldova Sud, Divizia Upstream în cadrul OMV Petrom „Înainte de a veni în România, am lucrat în Germania, în Statele Unite şi în multe alte locuri. Cred că fiecare ţară are lucruri bune şi lucruri rele, dar ceea ce m-a impresionat în România este numărul mare de manageri tineri”, a spus Philipp Tippel.

    Ştefan Buciuc, directorul executiv al direcţiei de social banking din cadrul BCR, a mulţumit în primul rând colegilor săi: „Nu aş fi aici fără echipele, oamenii cu care am lucrat. Este foarte important cum ne construim ca oameni şi ca societate”. El a atras atenţia că „este important să ieşim din bula noastră urbană şi să mergem către cele 8 milioane de oameni care sunt în pragul sărăciei în România şi să le oferim libertatea de alegere”.

    Andrei Ion, managing director, CEB/SHL Talent Assesment România, a fost un alt premiant al galei Business Magazin. Vorbind despre diferenţele dintre popoare (în special în zona celor activi pe piaţa muncii), el a remarcat câteva caracteristici ale românilor: „Tindem să fim mult mai obedienţi faţă de autoritate, distanţa faţă de putere este mai mare în România. O altă diferenţă ţine de faptul că luăm decizii în funcţie de ce e bine pentru ceilalţi, nu pentru noi. Individualismul în România nu este atât de puternic dezvoltat dacă ne comparăm în special cu alte economii, precum cea a Statelor Unite sau a Olandei. O a treia caracteristică se observă la testele care măsoară aptitudinile cognitive, unde stăm mai prost decât majoritatea ţărilor din vestul Europei şi din continentul nord – american”, a spus Andrei Ion.

    „Puţină inconştienţă în viaţă ajută”, a spus Laurenţiu Ispir atunci când a urcat pe scenă pentru a-şi ridica premiul. Actual partener al Oresa Ventures, el a fost primul redactor-şef al revistei Business MAGAZIN. Ispir a remarcat că „în presă înveţi să procesezi informaţiile foarte repede şi să faci legături, să administrezi presiunea, ai deadline-uri. În cei 4-5 ani de jurnalism mi-am dezvoltat sinapse cât pentru toată viaţa”. Întrebat ce titlu ar da carierei sale, Laurenţiu Ispir a răspuns simplu: curiozitatea. Iar pentru a descrie generaţia de tineri din care face parte, a spus: „Generaţia oamenilor cu foame!”.

    După premiere, la cocktail, invitaţii au putut schimba păreri, impresii şi mai ales cărţi de vizită. Mulţumim tuturor participanţilor şi aşteptăm propunerile dumneavoastră pentru cea de-a 14-a ediţie. Ne vedem la anul!

  • “Domnul Tudose”. Cum a ajuns PSD să-l facă pe Klaus Iohannis cel mai mare politician la ora actuală, iar Liviu Dragnea să-i ţină pardesiul

    PSD, partidul care a câştigat zdrobitor alegerile parlamentare de la finalul lui 2016, l-a propus pe Mihai Tudose, un anonim din eşalonul doi al partidului, pentru funcţia de prim-ministru.

    Klaus Iohannis, preşedintele României, l-a nominalizat rapid, numindu-l public “domnul Tudose”. Un asemenea apelativ, mai rar. Nu Mihai Tudose, ci simplu, “domnul Tudose”, ca la un administrator de bloc pe care îl ştie toată lumea şi care îţi deschide uşa la orice oră, în încercarea de a rezolva problemele.

    “Domnul Tudose”. Cum a ajuns PSD să-l facă pe Klaus Iohannis cel mai mare politician la ora actuală, iar Liviu Dragnea să-i ţină pardesiul

  • CATASTROFAL! Oamenii din cel mai slab judeţ din România au ajuns să ne decidă viitorul şi să facă toate jocurile

    În Bucureşti, unu din doi locuitori are un loc de muncă. Conform ultimelor date ale  Institutului Naţional de Statistică, în Bucureşti sunt 936.800 an­gajaţi (50,8%), la o populaţie de 2 mi­lioane de locuitori.

    Pe locul doi în clasamentul zonelor cu cea mai mare rată de angajare se află judeţul Timiş, cu 237.862 de angajaţi, adică 34% din locuitorii zonei.

    Urmează Clujul, cu 229.837 de an­gajaţi, adică 33% din locuitorii ju­de­ţului, Sibiu cu 32% – 128.940 de an­ga­jaţi, Braşov cu 31,9% – 175.583 de an­ga­jaţi, Arad cu 132.715 angajaţi – 31,3%.

    CATASTROFAL! Oamenii din cel mai slab judeţ din România au ajuns să ne decidă viitorul şi să facă toate jocurile 

  • CATASTROFAL! Oamenii din cel mai slab judeţ din România au ajuns să ne decidă viitorul şi să facă toate jocurile

    În Bucureşti, unu din doi locuitori are un loc de muncă. Conform ultimelor date ale  Institutului Naţional de Statistică, în Bucureşti sunt 936.800 an­gajaţi (50,8%), la o populaţie de 2 mi­lioane de locuitori.

    Pe locul doi în clasamentul zonelor cu cea mai mare rată de angajare se află judeţul Timiş, cu 237.862 de angajaţi, adică 34% din locuitorii zonei.

    Urmează Clujul, cu 229.837 de an­gajaţi, adică 33% din locuitorii ju­de­ţului, Sibiu cu 32% – 128.940 de an­ga­jaţi, Braşov cu 31,9% – 175.583 de an­ga­jaţi, Arad cu 132.715 angajaţi – 31,3%.

    CATASTROFAL! Oamenii din cel mai slab judeţ din România au ajuns să ne decidă viitorul şi să facă toate jocurile