BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică: Radiografia unei industrii interzise

    The Deuce e un serial care prezintă New Yorkul anilor ’70, atunci când prostituţia exista la fiecare colţ de stradă. Episoadele prezintă primii paşi făcuţi către industria pornografică şi modul în care aceasta se transformă dintr-o activitate la negru într-una reglementată de către autorităţi. Sigur, poveştile sunt multe şi se întrepătrund, dar principalul fir narativ e cel descris mai sus.

    Ceea ce m-a captivat la The Deuce, încă de la primul episod, e felul în care producătorii reproduc atmosfera acelor ani. Nimic nu pare forţat; din contră, personajele chiar par desprinse din acele vremuri. Putem argumenta că în seriale este mai uşor să faci asta, pentru că ai timp să construieşti o poveste cu mai multă atenţie la detalii; am văzut însă şi multe exemple în care greşelile depăşesc ca număr reuşitele, iar asta mă face să laud The Deuce.

    Pentru cei care nu sunt convinşi că James Franco e un actor talentat, pot spune că The Deuce scoate tot ce e mai bun din el. Sigur, Franco a rămas cu ceva gesturi teatrale, aproape ridicole, din comediile pe care le-a filmat de-a lungul timpului; dar în primele trei episoade difuzate până acum, americanul dovedeşte că nominalizarea la Oscar pe care a primit-o pentru 127 Hours nu a fost una întâmplătoare.

    Maggie Gyllenhaal este şi ea la înălţime, iar rolul nu este deloc unul uşor. Fără a dezvălui prea multe, e suficient de spus că interpretarea o scoate din zona ei de confort.

    The Deuce reîntăreşte ideea de relansare a serialului TV prin obţinerea unor bugete mult mai mari şi, prin urmare, atragerea unor nume cunoscute. Efectul acestor producţii de televiziune devine evident când citim numele unor actori sau regizori care trec, chiar şi pentru o scurtă perioadă, de la marele la micul ecran. |n mod tradiţional, actorii de televiziune şi cei de film erau priviţi separat. Cei cu un nume important ajungeau să joace în seriale pentru micul ecran spre sfârşitul carierei, atunci când rolurile în filme erau mai greu de obţinut. Actorii de televiziune erau cei care jucau ani de-a rândul într-unul sau mai multe seriale, ajungând rareori să facă trecerea către cinema. Ulterior, televiziunea a fost considerată ca o rampă de lansare, un prim pas către rolurile importante. Toate acele tendinţe au dispărut: e suficient să amintesc că printre câştigătorii Premiilor Emmy, destinate exclusiv producţiilor de televiziune, s-au numărat Nicole Kidman şi Alec Baldwin.

    Revenind la The Deuce, merită spus că atât James Franco cât şi Maggie Gylenhaal servesc ca producători, ceea ce arată că au avut destulă încredere în serial pentru a pune bani de la ei. Până acum, pariul pare câştigător, pentru că HBO a comandat deja un nou sezon.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: un James Bond care şi-a uitat glumele acasă

    Recrutul trebuie acum să îl înfrunte pe Ghost, un fost-recrut-devenit-răufăcător care urmase acelaşi program de pregătire din CIA, ne explică agenţii, dar la un moment dat o luase razna. Ciudat este că Ghost seamănă izbitor de mult cu Mitch; nu ştiu dacă asta au vrut producătorii, dar au fost câteva scene în care nu mai ştiam pe care recrut îl urmăresc. Trecând peste asta, aflăm că personajele pozitive trebuie să oprească un complot şi încep o urmărire prin Istanbul, Londra şi Roma.

    Problemele filmului sunt multe şi evidente: în primul rând, scenariul seamănă cu alte zeci sau sute de scenarii folosite în filmele de acţiune. Nu în filmele de spionaj, atenţie, pentru că acelea utilizează de obicei un fir narativ ceva mai subtil; aici e vorba de asasini şi de cât de mulţi terorişti poate fiecare să omoare. În al doilea rând, dialogul dintre personaje e marcat de contradicţii: Mitch aude tot timpul că răzbunarea nu e calea de urmat, dar i se cere la fiecare 60 de secunde să mai execute pe cineva. În cele din urmă, trebuie menţionat că American Assassin este complet lipsit de umor. Şi dacă vă întrebaţi de ce e nevoie de umor într-un film de acţiune, gândiţi-vă la seria James Bond şi la motivul pentru care lumea merge de 56 de ani în sălile de cinema pentru a urmări aventurile britanicului.

    Ciudat este că regizorul Michael Cuesta a realizat destul de multe producţii având ca temă spionajul – majoritatea pentru micul ecran, ce-i drept; el a stat în spatele camerei la mai multe episoade din serialul Homeland, recunoscut pentru intriga construită într-un mod exemplar. Tot Cuesta a regizat şi Kill the Messenger, un thriller pe care vi-l recomand sincer. În condiţiile astea, mi se pare de neînţeles modul în care a tratat American Assassin.

    Cât despre actori, singurul care merită menţionat e Michael Keaton; el îşi face bine treaba, aşa cum ne-a obişnuit, dar cred că regizorul ar fi trebuit să profite mai mult de prezenţa sa şi să îl evidenţieze pe actorul nominalizat la Oscar.

    Pentru American Assassin, lucrurile nu stau foarte bine nici pe site-urile de specialitate: Rotten Tomatoes îi oferă doar 34% recenzii pozitive. Cu toate acestea, banii par să se adune în conturile celor de la Lionsgate: filmul a debutat cu încasări de 20 de milioane de dolari la nivel global, în condiţiile în care bugetul a fost de doar 33 de milioane.

    În concluzie, vorbim de un film de acţiune care nu vă va ţine cu sufletul la gură, dar pe care îl puteţi urmări fără a lua telecomanda în mână la fiecare 5 minute. N-aş spune nici că merită un drum la cinema, fiind un film pe care îl puteţi vedea fără probleme pe micul ecran.

    Nota: 6,5/10

  • Cronică de film: şi spion, şi contrabandist

    Cruise îl interpretează pe Barry Seal, un pilot care caută diverse moduri de a-şi întreţine soţia şi copiii – în paralel cu activitatea lui, făcea şi contrabandă cu trabucuri. Potenţialul lui este identificat de CIA, astfel că într-o zi este abordat de agentul CIA Monty Schafer (Gleeson), care îi propune să efectueze mai multe zboruri de recunoaştere în America de Sud în numele guvernului. De aici, lucrurile încep să se complice.

    Pilotul nu s-a mulţumit cu banii primiţi de la CIA: se lăcomeşte şi bate palma şi cu Pablo Escobar, celebrul traficant de droguri sud-american, acceptând să transporte cocaină în Statele Unite. Anunţat iniţial pentru lansare la începutul anului, mai exact pe 17 ianuarie, filmul a fost mutat la finalul lunii august din cauza unor probleme în timpul producţiei. Mai exact, în septembrie 2015, în timpul filmărilor ce aveau loc în Medellin, Columbia, doi membri ai echipei de filmare şi-au pierdut viaţa după ce avionul de mici dimensiuni în care se aflau s-a prăbuşit.

    Filmul are un ritm extrem de alert, iar tehnica folosită de Liman la montaj – pe care o regăsim şi în filme precum Edge of Tomorrow sau The Bourne Identity – este una care se potriveşte perfect scenariului plin de momente neaşteptate. Mulţi vor pune la îndoială acurateţea istorică a scenariului, pentru că vorbim până la urmă de o poveste adevărată; sincer, mi se pare un aspect mai puţin important, pentru că niciodată nu vei putea să împaci toate părţile implicate.

    E plăcut să îl vezi pe Tom Cruise interpretând un rol care e bazat mai mult pe personalitate decât pe abilităţile de a conduce motociclete sau de a se căţăra pe clădiri. Cruise e un actor complet, lucru pe care l-a dovedit în filme precum Jerry Maguire sau Vanilla Sky. Deşi e preferat de regizori pentru roluri de acţiune – dovadă şi recentul The Mummy – el arată că poate da profunzime unui personaj, explorând lupta acestuia cu moralitatea.

    American Made e o apariţie binevenită anul acesta, mai ales în contextul în care majoritatea filmelor din 2017 au avut o reală problemă în ceea ce priveşte menţinerea unui ritm dinamic. Chiar dacă anul în curs nu a fost unul extraordinar pentru cinefili, excepţie făcând titluri precum Dunkirk, sfârşitul de an ar putea aduce câteva producţii impresionante: Crimă în Orient Express sau Blade Runner 2049 ar putea să readucă entuziasmul în rândul iubitorilor de film. Până acum, candidaţii la premii sunt puţini şi de cele mai multe ori neconvingători.

    NOTĂ: 7,5/10

  • Cronică: În aşteptarea unui film mai bun

    Despre ce este vorba: după câteva misiuni mai puţin reuşite, bodyguardul Michael Bryce (Reynolds) este angajat pentru a transporta un martor-cheie pe nume Darius Kincaid (care se întâmplă să fie şi un criminal notoriu, interpretat de Samuel L. Jackson) de la Londra la Amsterdam. Pericolele aşteaptă însă la tot pasul, iar cei doi trebuie să ”navigheze„ traseul în siguranţă. Fără prea multe filme la activ, regizorul Patrick Hughes nu pare să aibă ca punct forte zona tehnică; cu toate acestea, se descurcă destul de bine cu prezentarea ambelor personaje principale, creând o anumită legătură – slabă, ce-i drept – între protagonişti şi spectatori. Scenele de acţiune sunt bine executate, chiar dacă efectele speciale sunt de multe ori folosite în exces. Asta face, de altfel, diferenţa între regizori: dacă ne gândim la modul în care George Miller (regizorul seriei Mad Max) abordează scenele explozive, nu prea există termen de comparaţie cu ceea ce a improvizat Hughes.

    O altă problemă pe care am remarcat-o e prezenţa continuă a efectului de blur: multe din obiectele din spate se văd înceţoşat, pentru a scoate în evidenţă imaginea din prim-plan. E o tehnică ce merge folosită de câteva ori, în momentele importante ale filmului, dar nu tot timpul. Nici ritmul nu e unul foarte alert: prima parte a filmului dezvoltă povestea şi o tot dezvoltă. De-abia în partea a doua, când lucrurile se derulează puţin mai repede, putem spune că urmărim un film de acţiune. Prea puţin şi prea târziu.

    Dincolo de toate criticile, ceea ce ţine filmul în viaţă e combinaţia dintre Jackson şi Reynolds, care depăşesc schema de poliţist bun – poliţist rău şi preferă o interpretare sinceră, adaptată scenariului oarecum simplist. Veţi mai regăsi în film actori precum Gary Oldman, Alan McKenna sau Salma Hayek; sincer, nu prea înţeleg cum au acceptat toţi să joace în The Hitman’s Bodyguard. Probabil că toate scenariile bune de la Hollywood au fost cumpărate de HBO.

    În concluzie, The Hitman’s Bodyguard e un film care nu va rămâne în memoria cinefililor; e o producţie uşoară, de vară, potrivită pentru o zi de duminică atunci când aveţi de pierdut două ore.

    Nota: 6/10

     

  • Reacţie dură a unui judecător: Justiţia suferă de o lipsă cronică de competenţă şi dezinteres

    “În condiţiile în care la acest moment sistemul judiciar – cu totul falimentar, o bătaie de joc la adresa cetăţenilor – împiedica un petent să înregistreze ca atare o plângere penală împotriva unui magistrat (care poate bea până cade sub masă sau până ajunge la dezalcoolizare ori prizeazaă cu avocatul unei părţi, fără minima decenţă să se abţină de la judecarea cauzei, de exemplu), refuzându-i cel mai elementar drept, este absolut imposibil ca prin schimbarea propusă să fie mai rău ca acum, pur şi simplu pentru că nu se poate.”, scria judecătorul Sergiu Leon Rus, preşedinte al Asociaţiei Judecătorilor din România, în urmă cu câteva zile pe blogul său.

    Iar situaţia este şi mai gravă, susţine acum magistratul, într-un interviu acordat agenţiei MEDIAFAX. Judecătorul Rus vorbeşte despre lipsă de competenţă şi despre dezinteres în sistem, dar şi despre cum se aleg preşedinţii de instanţe şi de situaţia de la Consiliul Superior al Magistraturii.

    ”De ani de zile magistratura este supusă unui regim artificial de cosmetizare, pe de o parte, acoperim cu fardul unor transformări formale aceleaşi lucruri existente dintotdeauna”, a declarat Leon Rus.

    Cititi  Interviul integral pe www.zf.ro

  • Cronică de film: Valerian şi oraşul banilor aruncaţi la gunoi

    Regizor, scenarist şi producător, Luc Besson are în spate o carieră de peste un sfert de secol. El este proprietarul companiei EuropaCorp, prin intermediul căreia a produs peste 50 de filme. Besson a început să scrie poveşti din plictiseală – se spune că a terminat primele versiuni ale scenariilor pentru Al cincilea element şi Marele albastru pe când era adolescent. Criticii îl identifică pe Besson drept o figură centrală a mişcării Cinéma du look (stil extrem de specific şi de vizual prezent în cinematografia anilor ’80 – începutul anilor ’90). Metroul, Marele albastru şi Nikita sunt considerate exemple ale acestei şcoli stilistice, care preferă stilul substanţei şi spectacolul poveştii.

    Din păcate, ultimele filme din cariera lui Luc Besson, exceptând poate producţia Lucy, nu au mai avut strălucirea filmelor pe care regizorul francez le semna în anii ’90; Valerian şi oraşul celor o mie de planete nu reprezintă o excepţie.
    Este un film care merită laude pentru imaginile spectaculoase şi efectele vizuale impecabile, dar care suferă în mod evident atunci când vine vorba de poveste, personaje sau logică. Mai ales logică.

    Valerian şi oraşul celor o mie de planete are secvenţe atât de exagerate, încât te întrebi dacă regizorul nu şi-a dorit pur şi simplu să facă o demonstraţie de forţă în ceea ce priveşte efectele speciale. Sigur, acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Avatar, dar acolo parcă a existat dorinţa de a avea o poveste axată pe câteva personaje, cu un început şi un final bine definite. în cazul filmului regizat de Besson, cadrul general este populat de prea multe apariţii care nu sunt definitorii pentru deznodământ şi care mai mult încurcă lucrurile.

    Dar haideţi să detaliem puţin: protagoniştii sunt doi agenţi ai unei federaţii interstelare, Valerian (Dane DeHaan) şi Laureline (Cara Delevingne), care petrec mare parte a filmului încercând să dea de urma comandantului unei nave. Comandantul în cauză, interpretat de Clive Owen, îşi dezvăluie încă de la început latura sinistră – astfel încât misiunea celor doi pare din start atât periculoasă şi oarecum lipsită de sens.

    În distribuţie o veţi regăsi şi pe Rihanna – e drept, doar pentru câteva minute – ca o dansatoare la bară care îşi poate schimba forma. Nu am înţeles foarte bine rostul, dar probabil că numele Rihannei pe poster a mai adus câţiva nefericiţi în sala de cinema.

    Nu cred că greşesc când spun că Besson a ajuns la un punct al carierei în care îşi cunoaşte destul de bine propriile limite; francezul e dispus să renunţe la construcţia unei poveşti sau la suspans şi preferă să defileze cu efectele speciale. Acest lucru pare să îi iasă; întrebarea este, desigur, ce va mai putea face atunci când bugetul filmului nu-i va mai permite să ascundă defectele în spatele CGI-ului.

    NOTA: 6/10

     

  • Cronică de film: Baby Driver, Grand Theft Entertainment

    Chiar aşa, aproape toate melodiile în limba engleză conţin cuvântul ”baby“. Aşa cum acest alint este foarte important pentru cultura muzicală americană este importantă muzica pentru personajul Baby, respectiv pentru filmul ”Baby Driver“, regizat de Edgar Wright. Baby se asemănă cu eroul mitologic Samson, numai că în acest caz nu părul reprezintă sursa puterii lui, ci muzica.

    Pe la mijlocul filmului este o scenă cât se poate de edificatoare: Baby, aflat într-o maşină pe care tocmai o furase, trece de la un post de radio la altul pentru a găsi melodia potrivită, deşi era în mare criză de timp. Aşadar muzica joacă un rol central în această peliculă. Multe filme au pus muzica la loc de cinste, excluzând musical-urile, însă ce a făcut Edgar Wright diferit este faptul că filmul a pornit de la muzică şi nu invers. Aici nu s-a pus muzică peste imagini, ci imaginile au fost construite de la melodii. Ce înseamnă asta? |nseamnă că aproape toate scenele sunt coregrafiate pe muzică: personajele trag cu armele pe ritmul muzicii, Baby conduce după linia melodică şi parcă întreg universul este sincronizat la muzica din căştile protagonistului. Iar asta se întâmplă în mai toate scenele, nu doar în cele de acţiune. Este absolut impresionantă atenţia la detalii a regizorului, a editorului de imagine şi a celui de sunet. De fapt, parcă regizorul a făcut un clip pentru o melodie destinată MTV-ului.

    Este un film unic din acest aspect, deşi scenariul nu este unul incredibil de original. ”Baby Driver„ spune povestea lui Baby, un puşti incredibil de talentat la condus, care este implicat în jafuri armate (el fiind şoferul) împotriva voinţei lui. Treptat aflăm care este povestea lui şi de ce face ce face. Filmul nu o să câştige un Oscar pentru scriitură, dar are replici memorabile şi mi-a plăcut că acţiunea şi povestea personajului principal sunt dezvăluite treptat, oferindu-ţi puţin câte puţin, în aşa fel încât să completezi puzzle-ul până la final.

    Filmul are parte de o echipă de actori foarte bună, începând cu Kevin Spacey (mafiotul), Ansel Elgort (Baby), Jon Hamm (Buddy) sau Jamie Foxx (Bats). Jocul actoricesc este la un nivel ridicat, poate mai puţin din partea lui Foxx, care nu a portretizat credibil un criminal sărit de pe fix. Nu a reuşit să-l vândă foarte bine, îţi dădeai seama că joacă un rol, pe când ceilalţi au interiorizat foarte bine personajele. Ansel Elgort joacă foarte bine rolul principal şi are o chimie bună cu Lily James (Deborah – interesul romantic al lui Baby). Totuşi, în opinia mea, Jon Hamm (Don Draper din ”Mad Men„) a fost vedeta filmului, interpretând excelent rolul lui Buddy. La nivel de imagine şi editare este ceea ce se aşteaptă de la un regizor precum Edgar Wright (”Shaun of the Dead„, ”Scott Pilgrim vs the World„ sau ”Hot Fuzz„). Imaginile sunt compuse excelent, colorate şi îmbinate cu o editare rapidă, pe ritmul muzicii de data asta; toate acestea fac filmul foarte dinamic, rapid şi nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

    Cei care aţi văzut trailerul filmului probabil că v-aţi dus cu gândul la ”Fast and Furious“, însă filmul este mai inteligent decât cel menţionat, iar cursele de maşini au rămas pe tărâmul realităţii. |n ”Baby Driver“ nu vorbim despre maşini care sar dintr-o clădire în alta, nu zboară şi nu fac lucruri exagerate. Cursele sunt impresionante, te ţin în priză, dar fără a fi neverosimile.

    ”Baby Driver“ pare a fi varianta mai comică a lui ”Drive“, regizat de Nicolas Winding Refn, cu Ryan Gosling în rolul şoferului. |n filmul acesta nu se analizează natura răului sau sursa comportamentelor antisociale, dar ”Baby Driver“ este o cursă excelentă de weekend când vrei doar să ”iei o maşină pe care nu ţi-o permiţi şi să conduci fără niciun plan ascultând ce muzică îţi place“.

    Nota 8/10

     

  • Cronică de film: Baby Driver, Grand Theft Entertainment

    Chiar aşa, aproape toate melodiile în limba engleză conţin cuvântul ”baby“. Aşa cum acest alint este foarte important pentru cultura muzicală americană este importantă muzica pentru personajul Baby, respectiv pentru filmul ”Baby Driver“, regizat de Edgar Wright. Baby se asemănă cu eroul mitologic Samson, numai că în acest caz nu părul reprezintă sursa puterii lui, ci muzica.

    Pe la mijlocul filmului este o scenă cât se poate de edificatoare: Baby, aflat într-o maşină pe care tocmai o furase, trece de la un post de radio la altul pentru a găsi melodia potrivită, deşi era în mare criză de timp. Aşadar muzica joacă un rol central în această peliculă. Multe filme au pus muzica la loc de cinste, excluzând musical-urile, însă ce a făcut Edgar Wright diferit este faptul că filmul a pornit de la muzică şi nu invers. Aici nu s-a pus muzică peste imagini, ci imaginile au fost construite de la melodii. Ce înseamnă asta? |nseamnă că aproape toate scenele sunt coregrafiate pe muzică: personajele trag cu armele pe ritmul muzicii, Baby conduce după linia melodică şi parcă întreg universul este sincronizat la muzica din căştile protagonistului. Iar asta se întâmplă în mai toate scenele, nu doar în cele de acţiune. Este absolut impresionantă atenţia la detalii a regizorului, a editorului de imagine şi a celui de sunet. De fapt, parcă regizorul a făcut un clip pentru o melodie destinată MTV-ului.

    Este un film unic din acest aspect, deşi scenariul nu este unul incredibil de original. ”Baby Driver„ spune povestea lui Baby, un puşti incredibil de talentat la condus, care este implicat în jafuri armate (el fiind şoferul) împotriva voinţei lui. Treptat aflăm care este povestea lui şi de ce face ce face. Filmul nu o să câştige un Oscar pentru scriitură, dar are replici memorabile şi mi-a plăcut că acţiunea şi povestea personajului principal sunt dezvăluite treptat, oferindu-ţi puţin câte puţin, în aşa fel încât să completezi puzzle-ul până la final.

    Filmul are parte de o echipă de actori foarte bună, începând cu Kevin Spacey (mafiotul), Ansel Elgort (Baby), Jon Hamm (Buddy) sau Jamie Foxx (Bats). Jocul actoricesc este la un nivel ridicat, poate mai puţin din partea lui Foxx, care nu a portretizat credibil un criminal sărit de pe fix. Nu a reuşit să-l vândă foarte bine, îţi dădeai seama că joacă un rol, pe când ceilalţi au interiorizat foarte bine personajele. Ansel Elgort joacă foarte bine rolul principal şi are o chimie bună cu Lily James (Deborah – interesul romantic al lui Baby). Totuşi, în opinia mea, Jon Hamm (Don Draper din ”Mad Men„) a fost vedeta filmului, interpretând excelent rolul lui Buddy. La nivel de imagine şi editare este ceea ce se aşteaptă de la un regizor precum Edgar Wright (”Shaun of the Dead„, ”Scott Pilgrim vs the World„ sau ”Hot Fuzz„). Imaginile sunt compuse excelent, colorate şi îmbinate cu o editare rapidă, pe ritmul muzicii de data asta; toate acestea fac filmul foarte dinamic, rapid şi nu-ţi lasă timp să te plictiseşti.

    Cei care aţi văzut trailerul filmului probabil că v-aţi dus cu gândul la ”Fast and Furious“, însă filmul este mai inteligent decât cel menţionat, iar cursele de maşini au rămas pe tărâmul realităţii. |n ”Baby Driver“ nu vorbim despre maşini care sar dintr-o clădire în alta, nu zboară şi nu fac lucruri exagerate. Cursele sunt impresionante, te ţin în priză, dar fără a fi neverosimile.

    ”Baby Driver“ pare a fi varianta mai comică a lui ”Drive“, regizat de Nicolas Winding Refn, cu Ryan Gosling în rolul şoferului. |n filmul acesta nu se analizează natura răului sau sursa comportamentelor antisociale, dar ”Baby Driver“ este o cursă excelentă de weekend când vrei doar să ”iei o maşină pe care nu ţi-o permiţi şi să conduci fără niciun plan ascultând ce muzică îţi place“.

    Nota 8/10

     

  • Cronică de film: Alergând pe plajă în reluare

    Nu e neapărat un lucru rău, pentru că – hai să recunoaştem! -, serialul de atunci avea mai multe clişee decât un discurs de parlamentar. Scenariştii filmului din 2017 par să fi înţeles acest lucru şi nu se abţin de la ironii la adresa personajelor de atunci.

    N-aş spune că e un film prost, aşa cum a fost cazul Fast & Furious 8, pentru că Baywatch pare să-şi înţeleagă limitele. E un blockbuster de vară, care împinge limitele sexismului aşa cum sunt ele acceptate azi; raţionamentul din spatele alegerii actorilor e cât se poate de evident. Dar asta e OK, pentru că e cam singurul loc în care se apropie de materialul original.
    Despre actori nu prea am ce să scriu, pentru că singura scenă care a presupus talent nu durează mai mult de trei minute. Sigur, şi umorul face parte din joc, şi aici trebuie să felicit pe toată lumea – producători, regizori, scenarişti şi actori – pentru că am râs mai mult decât la ultimele trei-patru aşa-zise comedii pe care le-am văzut la un loc.

    Pe Seth Gordon îl ştiţi din filme precum Horrible Bosses sau Identity Thief; ceea ce nu ştiaţi, probabil, este că el a regizat şi foarte multe episoade din seriale de comedie precum Modern Family, Parks and Recreation sau The Office. E un regizor care ştie la ce reacţionează publicul şi asta îi dă o anumită siguranţă.

    ”The Rock“ Johnson, capul de afiş al filmului, este un tip carismatic care câştigă din ce în ce mai multă simpatie din partea publicului, iar asta se vede în frecvenţa filmelor acestuia şi în încasările pe care le fac. Central Intelligence, cel mai recent film al lui The Rock, a avut încasări de 180 milioane de dolari pe glob cu un buget de producţie de 50 de milioane. San Andreas a strâns peste 473 milioane la un buget de 110 milioane, iar Furious 7 a obţinut nu mai puţin de 1,5 miliarde de dolari cu un buget de 190 milioane de dolari.

    The Rock a fost numit recent cel mai bine plătit actor din lume, cu venituri de peste 64 de milioane de dolari anual. El i-a întrecut în acest clasament pe Robert Downey Jr. şi Brad Pitt. Dar Johnson este şi unul dintre cei mai muncitori actori, acceptând aproape orice rol de film sau televiziune. Iar factura pentru orele sale nu este una de neglijat; actorul a dovedit însă că ştie ce să facă cu banii.

    Un alt aspect care merită menţionat: aşa cum actorii chinezi au invadat filmele americane, acelaşi fenomen se întâmplă şi cu cei indieni. Chiar dacă la Bollywood nu se construiesc 27 de cinematografe pe zi, aşa cum se întâmplă în China, piaţa din India nu e de neglijat. Prin urmare, dacă numele Priyanka Chopra nu vă spunea nimic până acum, pregătiţi-vă să o mai întâlniţi şi prin alte filme. Rolul din Baywatch nu e primul important al fostei Miss World; ea mai poate fi urmărită şi la televizor, în rolul principal din serialul Quantico.

    închei cu încurajarea de a nu avea aşteptări foarte mari atunci când intraţi în sala de cinema: în felul ăsta, s-ar putea să aveţi o surpriză cât de cât plăcută.

    NOTA: 6,5/10

    DATA LANSĂRII:
    25 MAI

  • Cronică: “Master of None”, gestionarea amuzantă a nimicului

    Serialul a fost asemănat de mai multe ori cu celebrul ”Seinfeld“ sau cu ”Louie“ şi asemănarea este mai mult decât pertinentă deoarece de-a lungul episoadelor vedem cum subiecte aparent banale (deschiderea unui nou club sau o cină în oraş) se dovedesc a fi mai mult de atât. Surprinzător, şi spre bucuria creatorilor, astfel de episoade sunt presărate cu momente profunde sau de-a dreptul amuzante. |n primul sezon îl vedem pe Dev cum jonglează cu încercările de a-şi găsi o iubită, cu audiţiile pentru tot felul de roluri mărunte, dar şi cu administrarea relaţiei cu părinţii lui (rolurile sunt jucate chiar de părinţii lui Aziz Ansari).

    Al doilea sezon continuă acţiunea din primul şi îl găsim pe Dev tocmai în Modena, Italia, vorbind italieneşte şi învăţând să facă paste delicioase de la zero. Primul episod al sezonului doi este filmat alb-negru şi se vede clar că sursa inspiraţiei sunt regizorii de film italieni celebri precum Federico Fellini, Vittorio De Sica sau Michelangelo Antonioni, fapt recunoscut şi de Ansari în interviuri. Mai mult, primul episod se numeşte ”Hoţul“ şi face referire directă la celebrul ”Hoţul de biciclete“ al lui De Sica. Actorul chiar a trăit o perioadă în Modena, unde a învăţat să facă paste şi a văzut multe filme clasice italiene. Episodul este absolut fabulos şi astfel facem cunoştiinţă cu Francesca (Alessandra Mastronardi), care va avea un efect major asupra lui Dev în acest sezon. Restul episoadelor lasă în urmă alb-negrul şi revin la culoare, însă farmecul stârnit de primul episod se păstrează de-a lungul întregului sezon.

    Ceea ce face bine ”Master of None“ atât în primul sezon, cât şi în al doilea este să exploreze cu umor teme precum viaţa romantică în era digitală, viaţa modernă şi toate obiceiurile ei, dar şi rasismul şi felul în care sunt catalogaţi oamenii, în cazul lui Ansari, indienii. Un alt plus al serialului este naturaleţea cu care sunt abordate astfel de teme. Aziz Ansari şi Alan Young au fost recompensaţi anul trecut cu un premiu Emmy pentru scenariu, dar nu li s-a urcat la cap şi au continuat seria de episoade bune şi în sezonul doi, unele poate chiar mai bune, mai ales spre finalul sezonului doi. Se poate observa că acest nou sezon este ceva mai ambiţios, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât şi cinematografic (mişcările de cameră, imaginea, utilizarea melodiilor, toate sunt îmbunătăţite). Ce mi-a plăcut mai mult la acest sezon, în detrimentul primului, deşi poate unii dintre voi poate nu aţi fi de acord, este că serialul nu ţine morţiş să ne facă să râdem la fiecare episod. Asta nu înseamnă că nu este amuzant, dar nu m-am trezit că am râs la fel de mult ca la început, ci mai degrabă zâmbind melancolic.

    Aziz Ansari a folosit foarte mult din experienţa sa din viaţa socială din New York, dar şi de la audiţii pentru a crea momente comice-realiste. Multe experienţe reale primesc episoade întregi, precum ”Indieni la TV“, unde ne este povestită experienţa lui Ansari când încerca să obţină roluri care nu erau stereotipuri sau episodul despre religie din sezonul doi şi aşa mai departe.
    Cel mai bun lucru, de departe, în sezonul doi al serialului este modul în care este scrisă şi caracterizată relaţia dintre Dev şi Francesca. Modul cum vorbesc, cum flirtează este foarte natural şi te atrage şi te face curios să vezi cum vor evolua lucrurile până la final.

    Aşadar, Aziz Ansari, prin sezonul doi al ”Master of None“, continuă să construiască pe bazele aşezate în primul sezon şi să îmbunătăţească anumite aspecte. Sunt curios să văd ce urmează să facă în sezonul trei.


    NOTA 9/10