BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronica de film: Brexit, mai mult documentar decât film – VIDEO

    Filmul Brexit, avându-l în rolul principal pe Benedict Cumberbatch, explică toate strategiile folosite de tabăra pro-Brexit pentru a convinge oamenii de rând că Regatul Unit e mai puternic în afara UE.

    Recunosc că unele informaţii îmi erau necunoscute, dar dincolo de asta, filmul pare mai degrabă un documentar cu momente menite să-ţi amintească că urmăreşti totuşi un film şi nu un buletin extins de ştiri de pe BBC.
    Am fost tentat să scriu că înclinaţiile anti-Brexit ale celor care au realizat filmul sunt evidente; mi-am amintit, apoi, că nu a prea mai rămas nimeni care să fie ferm convins de beneficiile procesului în cauză.
    Detaliez: de-a lungul istorisirii, cei care au pledat pentru Brexit sunt prezentaţi ca personajele negative şi, pe alocuri, chiar lipsite de inteligenţă, în vreme ce aparţinătorii taberei Remain apar ca nişte luptători împotriva demagogiei şi a unui viitor sumbru. În realitate, însă, lucrurile nu au stat chiar aşa; este adevărat că cei care au susţinut Brexitul au manipulat date pentru a-şi susţine mesajul, dar să nu uităm că întreaga tragicomedie britanică a plecat de la orgoliul de nestăvilit al lui David Cameron.
    Mă întorc la film şi trebuie să remarc prestaţia excelentă a lui Cumberbatch, care joacă rolul Dominic Cummings, cel care a pus la cale toată strategia pro-Brexit. Sunt obişnuit însă cu prestaţiile sale excelente, aşa că trec la actorul care m-a surprins într-un mod plăcut: Paul Ryan, un actor de televiziune cvasinecunoscut în România, îl întruchipează excelent pe Nigel Farage, liderul UKIP. Poate vi-l amintiţi: e cel care a militat pentru Brexit, dar a dispărut atunci când s-a pus problema să preia rolul de prim-ministru de la Cameron.
    Ryan se achită de sarcină extrem de bine, lăsându-te cu sentimente mixte faţă de Farage: atât ură, cât şi un soi de simpatie pentru un om care pare depăşit de ceea ce a pus în mişcare.
    Brexit e un film simplu, lansat la momentul oportun pentru a atrage atenţia. Nu e o reuşită cinematografică, pentru că stilul documentar în care e realizat nu te poate captiva cu adevărat. Pentru cei care sunt însă curioşi ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi fatidică de 23 iunie 2016, filmul e o bună sursă de informare.

    Notă: 6/10

  • Cronică de film: Din anii copilăriei – VIDEO

    Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.

    Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.

    Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.

    Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.

    Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.

    Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.

    În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.

    Tag
    Regia: Jeff Tomsic
    Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
    Durată: 1 oră ŞI 40 minute
    Buget: 28 milioane dolari
    Data lansării: 6 iulie

    Nota: 6,5/10

  • Cronică de film: Liniştea care îţi dă fiori – VIDEO

    Filmul lui John Krasinski este gândit în aşa fel încât spectatorul să devină participant activ într-un joc de-a şoarecele şi pisica, unul plin de tensiune. Aceasta este de fapt şi principala calitate a celor mai multe filme horror de succes: darul de a-l aduce pe cel din faţa ecranului în mijlocul acţiunii. A Quiet Place mai reuşeşte un lucru impresionant: se joacă cu aşteptările publicului fără a subestima capacitatea de înţelegere a spectatorilor. Vorbim, fără îndoială, de un thriller excelent.

    Scenariul semnat de Bryan Woods şi Scott Beck e extrem de alert, iar regizorul a profitat de acest lucru pentru a trece direct în mijlocul acţiunii. Vedem un cuplu care se joacă alături de cei trei copii, iar un titlu de pe ecran ne anunţă că e ziua 89; se înţelege destul de repede că acţiunea se petrece într-o lume postapocaliptică. Următoarele scene îi prezintă pe protagonişti mişcându-se încet printr-un magazin mic, încercând să facă cât mai puţin zgomot, căutând medicamente pentru unul dintre copii.

    Începutul filmului are un singur rol, şi anume de a-l face pe spectator să înţeleagă că principalul pericol în această lume e sunetul. Firul narativ continuă la un an după aceste prime scene. Ideea unor inamici care îşi depistează prada după sunetele produse de aceasta nu e nouă, dar Krasinski a reuşit să aducă un suflu proaspăt conceptului. De-a lungul filmului, el creează mai multe momente tensionate în care spectatorii se aşteaptă la ceva inedit; de cele mai multe ori, aşteptările le sunt înşelate. Sunt scene în care vedem o puşcă şi ne aşteptăm ca sunetul produs să declanşeze un adevărat carnagiu, dar lucrurile iau o cu totul altă direcţie.

    A Quiet Place e un film cu foarte puţine replici, bazându-se pe puterea imaginilor pentru a transmite mesajul central. Din acest punct de vedere, nu ştiu dacă am văzut recent o producţie mai reuşită, iar asta spune multe despre ceea ce poate face Krasinski în spatele camerei de filmat.

    A Quiet Place a fost primit extrem de bine atât de critici, cât şi de spectatorii de rând, iar performanţele la box office reflectă perfect acest lucru: cu un buget de doar 17 milioane de dolari, filmul generase (la ora închiderii ediţiei) aproape 260 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Prin urmare, nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că producătorii au anunţat deja că lucrează la o continuare a filmului.

    În concluzie, A Quiet Place e unul dintre acele filme rare în timpul căruia nu ştii la ce să te aştepţi. E un film care îţi induce o stare de teamă care rămâne cu tine mult după ce ai părăsit sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: The Alienist, un alt fel de Sherlock Holmes

    Bazat pe romanul de succes al lui Caleb Carr, The Alienist urmăreşte în primul rând ancheta unor crime, iar în al doilea rând dezvoltarea cartierelor rău-famate din New Yorkul sfârşitului de secol XIX.

    Povestea aminteşte în mod evident de aventurile lui Sherlock Holmes şi nu pare că scenariştii s-ar fi ferit de asemănări: personajul principal, doctorul Laszlo Kreizler, este un specialist în boli mintale. Alături de el îl regăsim pe John Moore, un grafician care lucrează pentru New York Times şi care împărtăşeşte chemarea doctorului către crime neelucidate. La expertiza celor doi apelează Theodore Roosevelt, şef al poliţiei din New York; conflicte apar între toate personajele, aşa cum se întâmplă şi în cărţile semnate de Arthur Conan Doyle, însă scopul celor implicaţi e întotdeauna acelaşi: găsirea celor responsabili de crime şi aducerea lor în faţa justiţiei.

    Atmosfera primelor episoade mi-a adus însă aminte de un alt serial recent, Taboo; stilul de a filma e oarecum similar, însă The Alienist se foloseşte mai mult de elemente istorice, concrete, şi mai puţin de unele supranaturale, aşa cum era cazul în serialul lui Tom Hardy.

    Nu pot să nu remarc distribuţia, care este excelent aleasă – Daniel Brühl, pe care l-aţi mai văzut în filme precum Goodbye, Lenin!, The Bourne Ultimatum sau Inglourious Basterds; Dakota Fanning, intrată în atenţia publicului în 2005, atunci când a interpretat rolul fiicei lui Tom Cruise în War of the Worlds, şi Luke Evans, pe care îl veţi recunoaşte din francizele The Hobbit şi Fast & Furious.

    Dacă ar trebui să încadrez serialul într-un anumit gen, aş spune că e o dramă istorică cu accente de thriller. The Alienist punctează la multe capitole şi sper că producătorii vor da undă verde pentru mai multe sezoane. E important de spus că ratingul serialului a crescut în Statele Unite de la episod la episod, ajungând până la aproape 2 milioane de spectatori.

    Ca termen de comparaţie, cel mai urmărit serial de televiziune din Statele Unite, The Walking Dead, e urmărit săptămânal de aproximativ 6 milioane de telespectatori. Dramele istorice par să fie tot mai apreciate în rândul spectatorilor, iar explicaţia e una cât se poate de simplă: bugetele mai mari permit o mai mare atenţie la detalii, iar asta se traduce într-o doză crescută de realism. The Alienist e un bun exemplu în acest sens, având un buget de 5 milioane de dolari pe episod.

    În concluzie, sunt foarte mulţi spectatori care vor găsi The Alienist pe placul lor, iar asta ar trebui să dea un semnal pozitiv caselor de producţie care se gândesc, încă, dacă se investească sau nu într-o astfel de poveste.

    NOTA: 8,5/10
     

  • Cronică de film: În mintea ucigaşului

    You Were Never Really Here este un film violent, dar regizorul a ştiut să ascundă foarte bine detaliile care ar fi adus un rating de tip ”interzis minorilor„: sunt numeroase scene în care protagonistul fuge dintr-o parte în alta şi bate diverşi indivizi cu un ciocan, dar momentele sunt prezentate prin lentila unei camere de securitate, astfel că imaginile devin neclare. Un alt aspect este cel al abuzului, care nu este niciodată prezentat pe cameră dar sugerat în mod insistent de unele personaje. Cu alte cuvinte, You Were Never Really Here e un film dedicat unui public adult, dar nu cred că cei sub 18 ani ar trebui îndepărtaţi din sala de cinema.

    Tema centrală este de fapt un studiu al suferinţei, al depresiei prin care trece un om măcinat de regrete. Personajul principal este Joe (interpretat magistral de Joaquin Phoenix), un veteran care îşi ocupă mare parte a timpului gândindu-se la sinucidere. El lucrează ca un soi de recuperator, aceasta fiind de fapt o bună ocazie pentru a-şi lăsa latura violentă să iasă la suprafaţă.

    De la pledoaria lui Joe pentru asfixiere la replicile frecvente legate de o copilărie marcată de abuzuri, de la efectele stresului post-traumatic şi până la descoperirea unei grămezi de oameni morţi într-un camion, spectatorul este lăsat să desluşească dacă personajul principal este de fapt unul malefic sau unul care a fost doborât de evenimentele prin care a trecut. Revin puţin la Joaquin Phoenix şi remarc că o bună parte a filmului pare gândită pentru a scoate ce e mai bun din evoluţia sa. E un actor complet, care a semnat roluri cu adevărat memorabile.

    Destinul lui Joe pare să ia o nouă direcţie atunci când o cunoaşte pe Nina, femeia pe care decide să o salveze. Spectatorii sunt lăsaţi cu impresia că el va găsi o frânghie de care să se agaţe pentru a ieşi la suprafaţă, dar sentimentul dispare atunci când devine evident că şi Nina are destule secrete întunecate.

    Într-un fel, You Were Never Really Here pare un soi de Taken mult mai profund, mult mai ancorat în psihologia umană, în drama personală a unui om care nu mai are nimic de pierdut. E un film care merită urmărit şi care va rămâne în mintea celor care părăsesc sala de cinema.

    În concluzie, You Were Never Really Here este genul de film pe care îl recomand cu încredere; foloseşte un scenariu exagerat pentru a prezenta, cu convingere, subiecte cât se poate de reale.

  • Cronică de film: sfârşitul lumii vine în culori aprinse

    Disponibil în România  doar pe Netflix, filmul science-fiction e plin de metafore, unele dintre ele destul de bine ascunse în desfăşurarea efectivă a acţiunii. E o poveste plină de suspans şi care nu dă prea multe indicii legate de final. E unul neaşteptat, recunosc, dar nu unul care să mă satisfacă pe deplin.

    Atunci când soţul ei (militar de profesie) apare la uşa casei după 12 luni, timp în care nimeni nu ştiuse nimic de el, Lena (Natalie Portman) încearcă să pună cap la cap informaţiile obţinute de la el. Cei doi sunt însă răpiţi şi duşi la o bază armată din apropierea fenomenului numit ”shimmer“  un soi de câmp energetic care se întinde pe o rază în continuă creştere.

    Încercând să afle ce s-a întâmplat cu soţul său, Lena se alătură altor patru femei într-o expediţie în interiorul câmpului energetic. Dacă vi se pare că povestea seamănă destul de mult cu cea din The Dome, povestea lui Stephen King, trebuie să ştiţi că lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de ideea de izolare, cele două producţii nu au mai nimic în comun.

    Odată ajunse în ”shimmer“, femeile experimentează tot felul de schimbări genetice şi interacţionează cu diverse creaturi, una mai ciudată decât alta.

    După cum scriam ceva mai sus, finalul filmului e cel care aduce şi explicaţii vizavi de ceea ce reprezintă ”shimmer“.
    L-am remarcat pe Alex Garland în urmă cu patru ani, atunci când a semnat primul lui lungmetraj, Ex Machina. Nu se dezminte şi face o treabă bună şi cu Annihilation, deşi stilul lui are câteva lucruri care mie, personal, nu îmi plac; spre exemplu, folosirea amintirilor ca mod de a lega diverse elemente din film.

    Vorbim însă de un film bun, aşa că e mai bine să mă concentrez pe aspectele pozitive  spre exemplu, interpretarea semnată de Natalie Portman. Actriţa recompensată cu Oscar pentru Black Swan reuşeşte să transmită starea de confuzie prin care trece şi chiar groaza, în anumite părţi ale filmului. Alegerea producătorilor a fost una extrem de inspirată, iar restul actriţelor o completează bine pe Portman.

    E important de menţionat că Annihilation e produs de Netflix, iar asta înseamnă că filmul nu va rula în sălile de cinema din România. Compania de streaming a ales să îl difuzeze doar în cinematografele din Statele Unite, şi asta pentru a avea probabil acces la competiţiile internaţionale (filmele care sunt disponibile doar pe site-urile de streaming nu sunt eligibile la premii precum Globurile de Aur sau Oscar).

    În concluzie, Annihilation e un film care are multe părţi bune şi un exemplu în ceea ce priveşte o echipă de producţie plină de imaginaţie. E un science-fiction cu accente horror, sigur, dar nu e unul pe care să-l evitaţi din această cauză.

    NOTA: 8/10
     

  • Cronică TV: Silicon Valley

    Silicon Valley e un serial care spune povestea (nefericită, de cele mai multe ori) lui Richard Hendricks, un tânăr programator care visează să schimbe lumea. Alături de alţi patru prieteni, Richard încearcă să revoluţioneze tot felul de tehnologii şi să pună pe picioare o companie de succes. Lucrurile nu ies însă niciodată aşa cum îşi imaginează echipa, ducându-i pe tinerii programatori în situaţii cel puţin penibile. Numele companiei e Pied Piper, iar ceilalţi membri ai echipei sunt Jared, Bertram, Dinesh şi Erlich.

    Mike Judge, creatorul serialului, are la activ producţii memorabile ca Idiocracy sau Office Space; el semnează şi regia mai multor episoade.

    Poate să nu vi se pară mare lucru ce urmează să spun, dar Silicon Valley e un serial de comedie care te face să râzi. E important, pentru că găsesc tot mai greu poante bune în producţiile de azi. Silicon Valley prezintă cu umor toate problemele pe care le întâlnesc antreprenorii la început de drum. Şi nu e vorba doar de cei din domeniul tehnologiei, pentru că situaţiile pot fi întâlnite cu siguranţă şi în alte zone.

    Unul dintre personajele principale a fost eliminat din poveste la finalul sezonului 4 şi recunosc că am avut îndoieli vizavi de succesul următoarelor episoade. Nu e cazul, pentru că echipa de scenarişti e într-o formă de zile mari. Primul episod continuă seria glumelor bune, iar asta mă face să sper că HBO va mai prelungi cu câteva sezoane producţia.

    Serialul aduce în discuţie şi modul în care micile start-up-uri trebuie să îşi croiască loc printre giganţi ca Facebook, Google sau Microsoft. Compania care ”face legea“ în serial e Hooli, un soi de combinaţie între Google şi Apple şi care încearcă să fure fiecare idee bună a lui Richard. Se intră repede într-un joc de-a şoarecele şi pisica, iar lupta pentru supravieţuire îi aduce pe cei de la Pied Piper în cele mai neaşteptate situaţii.

    Un alt element de apreciat este că producătorii nu se feresc de tema stereotipurilor, ci o tratează pe larg, ironizând modul în care programatorii asiatici sunt apreciaţi mai mult decât cei europeni sau modul în care antreprenorii veniţi din Orientul Mijlociu trebuie să explice, de nenumărate ori, că nu toţi pakistanezii sunt terorişti.

    Dacă mai aveţi nevoie şi de alte argumente, ajută poate să amintesc că Silicon Valley a fost nominalizat în 2015 şi 2016 la Globul de Aur pentru cel mai bun serial de televiziune, comedie sau muzical.

    Subliniez faptul că Silicon Valley nu e un serial pentru cei pasionaţi de tehnologie, ci unul pentru oamenii care caută umor de calitate. Nu trebuie să fii expert ca să înţelegi glumele, pentru că ele sunt explicate pe înţelesul tuturor. Vorbim, fără doar şi poate, de unul dintre cele bune seriale de comedie produse de HBO.


    NOTA: 9/10

  • Cronică de film: Spionul care se uita în gol

    După ce suferă o accidentare care îi pune în pericol cariera, balerina Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) trebuie să decidă asupra viitorului său. Câteva cadre mai încolo, Dominika e prinsă într-o lume a spionilor după ce a fost recrutată de un serviciu secret numit Sparrow School. Aici, ea învaţă cum să-şi folosească mintea şi corpul ca arme, trecând printr-un pregătire cu multe elemente sadice.

    M-a distrat nespus titlul unei cronici din Statele Unite, care compara scenariul pe care s-a bazat Red Sparrow cu cel al unui film porno ieftin. N-aş merge chiar atât de departe, dar scenariştii ar putea să îşi caute norocul prin alte industrii.

    Sunt multe secvenţe care ar trebui să explice, cumva, transformarea unei balerine într-un ucigaş cu sânge rece; mă întorc însă la scenarişti şi mă întreb dacă au citit, vreodată, o carte de spionaj. Sau dacă au văzut vreodată un film pe subiect, având în vedere că exemplele sunt multe şi, ocazional, excelente. Personajul interpretat de Jennifer Lawrence traversează pasaje din film fără a avea vreo activitate. Se plimbă de colo-colo, lipsită de expresie sau emoţie, dar nu face absolut nimic. Nu ştiu cum sunt pregătiţi spionii, dar cred totuşi că cei ajunşi pe la şcolile de profil învaţă lucruri ceva mai dinamice.

    Regizorul a vrut probabil să prezinte imaginea spionului care nu se sperie de nimic şi nu se ataşează de nimic, dar a dus conceptul puţin cam departe. Pare că toţi s-au molipsit de la Lawrence, senzaţia fiind că ne uităm la un film cu oameni care au suferit accidente cerebrale în lanţ.

    Un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire din film e conflictul  nici nu mai contează între cine, pentru că toate personajele intră în sfera negativă; ca să implici spectatorii, trebuie să le dai ceva sau pe cineva cu care ei să ţină. Dacă nu există o astfel de opoziţie, nici măcar la nivel moral, oamenii vor ieşi din sala de cinematograf ca după un meci de fotbal dintre două echipe de care n-au auzit niciodată.

    Ca notă aparte, trebuie să remarc forma slabă prin care trece Jennifer Lawrence. Câştigătoare a unui premiu Oscar, tânăra actriţă pare să nu mai ştie nici ce roluri să aleagă, nici cum să le joace. Am mai văzut genul ăsta de poveşti, dar nu-mi aduc aminte de vreuna care să se fi terminat bine; şi e păcat, pentru că Lawrence are calităţi indiscutabile pe care le-a pus la contribuţie în producţii precum American Hustle, Winter’s Bone sau Silver Linings Playbook.

    Revin la Red Sparrow pentru concluzii: nu este un film la care să nu rezişti două ore, dar nici două ore în care să îţi ţii răsuflarea întrebându-te ce urmează. E un film de duminică seară, cum zic eu, când oricum te gândeşti la ce-ai de făcut în următoarele zile.

    Nota: 6/10

  • Cronică de film: În mintea ucigaşului

    You Were Never Really Here este un film violent, dar regizorul a ştiut să ascundă foarte bine detaliile care ar fi adus un rating de tip ”interzis minorilor„: sunt numeroase scene în care protagonistul fuge dintr-o parte în alta şi bate diverşi indivizi cu un ciocan, dar momentele sunt prezentate prin lentila unei camere de securitate, astfel că imaginile devin neclare. Un alt aspect este cel al abuzului, care nu este niciodată prezentat pe cameră dar sugerat în mod insistent de unele personaje. Cu alte cuvinte, You Were Never Really Here e un film dedicat unui public adult, dar nu cred că cei sub 18 ani ar trebui îndepărtaţi din sala de cinema.

    Tema centrală este de fapt un studiu al suferinţei, al depresiei prin care trece un om măcinat de regrete. Personajul principal este Joe (interpretat magistral de Joaquin Phoenix), un veteran care îşi ocupă mare parte a timpului gândindu-se la sinucidere. El lucrează ca un soi de recuperator, aceasta fiind de fapt o bună ocazie pentru a-şi lăsa latura violentă să iasă la suprafaţă.

    De la pledoaria lui Joe pentru asfixiere la replicile frecvente legate de o copilărie marcată de abuzuri, de la efectele stresului post-traumatic şi până la descoperirea unei grămezi de oameni morţi într-un camion, spectatorul este lăsat să desluşească dacă personajul principal este de fapt unul malefic sau unul care a fost doborât de evenimentele prin care a trecut. Revin puţin la Joaquin Phoenix şi remarc că o bună parte a filmului pare gândită pentru a scoate ce e mai bun din evoluţia sa. E un actor complet, care a semnat roluri cu adevărat memorabile.

    Destinul lui Joe pare să ia o nouă direcţie atunci când o cunoaşte pe Nina, femeia pe care decide să o salveze. Spectatorii sunt lăsaţi cu impresia că el va găsi o frânghie de care să se agaţe pentru a ieşi la suprafaţă, dar sentimentul dispare atunci când devine evident că şi Nina are destule secrete întunecate.

    Într-un fel, You Were Never Really Here pare un soi de Taken mult mai profund, mult mai ancorat în psihologia umană, în drama personală a unui om care nu mai are nimic de pierdut. E un film care merită urmărit şi care va rămâne în mintea celor care părăsesc sala de cinema.

    În concluzie, You Were Never Really Here este genul de film pe care îl recomand cu încredere; foloseşte un scenariu exagerat pentru a prezenta, cu convingere, subiecte cât se poate de reale.

  • Cronică de film: Spionul care se uita în gol

    După ce suferă o accidentare care îi pune în pericol cariera, balerina Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) trebuie să decidă asupra viitorului său. Câteva cadre mai încolo, Dominika e prinsă într-o lume a spionilor după ce a fost recrutată de un serviciu secret numit Sparrow School. Aici, ea învaţă cum să-şi folosească mintea şi corpul ca arme, trecând printr-un pregătire cu multe elemente sadice.

    M-a distrat nespus titlul unei cronici din Statele Unite, care compara scenariul pe care s-a bazat Red Sparrow cu cel al unui film porno ieftin. N-aş merge chiar atât de departe, dar scenariştii ar putea să îşi caute norocul prin alte industrii.

    Sunt multe secvenţe care ar trebui să explice, cumva, transformarea unei balerine într-un ucigaş cu sânge rece; mă întorc însă la scenarişti şi mă întreb dacă au citit, vreodată, o carte de spionaj. Sau dacă au văzut vreodată un film pe subiect, având în vedere că exemplele sunt multe şi, ocazional, excelente. Personajul interpretat de Jennifer Lawrence traversează pasaje din film fără a avea vreo activitate. Se plimbă de colo-colo, lipsită de expresie sau emoţie, dar nu face absolut nimic. Nu ştiu cum sunt pregătiţi spionii, dar cred totuşi că cei ajunşi pe la şcolile de profil învaţă lucruri ceva mai dinamice.

    Regizorul a vrut probabil să prezinte imaginea spionului care nu se sperie de nimic şi nu se ataşează de nimic, dar a dus conceptul puţin cam departe. Pare că toţi s-au molipsit de la Lawrence, senzaţia fiind că ne uităm la un film cu oameni care au suferit accidente cerebrale în lanţ.

    Un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire din film e conflictul  nici nu mai contează între cine, pentru că toate personajele intră în sfera negativă; ca să implici spectatorii, trebuie să le dai ceva sau pe cineva cu care ei să ţină. Dacă nu există o astfel de opoziţie, nici măcar la nivel moral, oamenii vor ieşi din sala de cinematograf ca după un meci de fotbal dintre două echipe de care n-au auzit niciodată.

    Ca notă aparte, trebuie să remarc forma slabă prin care trece Jennifer Lawrence. Câştigătoare a unui premiu Oscar, tânăra actriţă pare să nu mai ştie nici ce roluri să aleagă, nici cum să le joace. Am mai văzut genul ăsta de poveşti, dar nu-mi aduc aminte de vreuna care să se fi terminat bine; şi e păcat, pentru că Lawrence are calităţi indiscutabile pe care le-a pus la contribuţie în producţii precum American Hustle, Winter’s Bone sau Silver Linings Playbook.

    Revin la Red Sparrow pentru concluzii: nu este un film la care să nu rezişti două ore, dar nici două ore în care să îţi ţii răsuflarea întrebându-te ce urmează. E un film de duminică seară, cum zic eu, când oricum te gândeşti la ce-ai de făcut în următoarele zile.

    Nota: 6/10