BusinessMagazin

Tag: special

  • Radiografia unei fantome – cum se traduce decizia Glencore de a se lista la burse?

    De cand Glencore a anuntat ca se va lista luna viitoare la
    Londra si Hong Kong, conclave intregi de analisti cauta sa descoasa
    motivele de la baza acestei decizii, dupa 37 de ani in care
    compania a crescut in umbra ca liderul autoritar al comertului
    mondial cu materii prime si marfuri de baza, de la zinc, aluminiu,
    nichel si pana la grau, petrol si carbune. Compania ascunsa in
    Baar, un paradis fiscal de langa Zürich, a dat fiori reci cand a
    anuntat public ca detine controlul asupra a 60% din piata de zinc,
    50% din cea de cupru, 45% din cea de plumb, 38% din cea de
    aluminiu, 30% din cea de carbune termal sau 3% din cantitatea de
    petrol consumata zilnic in lume. Glencore controleaza o mare parte
    din piata tertiara a materiilor prime, cea care exclude contractele
    incheiate direct intre producatori si beneficiarii directi, dar
    care stabileste cotatiile internationale la aceste produse, aflate
    in ultima perioada intr-un vartej ascendent.

    Cele 15-20% din actiunile sale, pe care compania doreste sa le
    oferteze public, ar valora intre 9 si 11 miliarde de dolari,
    potrivit estimarilor Glencore; consortiul de noua banci care asista
    compania in acest proces – si din care fac parte Barclays Capital,
    Credit Suisse, Société Générale si Bank of America Merrill Lynch –
    o evalueaza insa in diferite rapoarte “scapate” in mana presei
    financiare internationale pana la 70 de miliarde de dolari, cifra
    care cu siguranta straluceste in ochii potentialilor investitori cu
    gandul la profitul rapid care-i asteapta. Evaluarea companiei e un
    procedeu foarte subiectiv, pentru ca modelul de producator,
    investitor si vanzator de marfuri nu prea are corespondent in
    piata, iar participatiile cu cifre cunoscute la alte companii –
    intre care una de 34,5% in grupul minier Xstrata, valorand 24 de
    miliarde de dolari, si una de 8,8% in producatorul rus de aluminiu
    Rusal, controlat de magnatul Oleg Deripaska – sunt destul de
    putine.

    Caracterul speculativ al afacerii Glencore este insa cel ce
    ridica cele mai multe semne de intrebare nu doar pentru perspectiva
    portofoliului de actiuni ce va fi oferit la bursa, ci si pentru cea
    a pietelor in care inoata gigantul elvetian. Fondata in 1974 de
    legendarul Marc Rich (76 de ani), un trader devenit cunoscut
    ulterior pentru modul neconventional si apoi ilegal de a-si conduce
    afacerile, Glencore (pe atunci Marc Rich & Co.) a inceput
    intr-un apartament de patru camere, fara telex, dar cu un profit de
    28 de milioane de dolari inca din primul an de la infiintare.
    Profitand de relatiile politice cultivate cu grija de Rich in
    strainatate, inclusiv in Iran, Cuba sau Libia, compania si-a extins
    aria de activitate in minerit, petrol si agricultura, trecand peste
    embargourile impuse de ONU sau de guvernele SUA. Compania lui Rich
    s-a miscat cu dezinvoltura in zonele gri sau chiar negre ale
    economiei globale, ca partener de afaceri al celor mai celebri
    dictatori, de la cei africani pe care de curand ii doboara vantul
    schimbarilor de primavara si pana la Nicolae Ceausescu sau Saddam
    Hussein.

    Nu de una singura, ci cu ajutorul a mii de companii offshore,
    fantome si fantose pe care le-a folosit pentru a-si disimula
    prezenta in diverse piete si regimuri politice. Dupa caderea
    comunismului, Rich a devenit mentorul din umbra al unei bune parti
    din generatia de miliardari ridicata la Moscova, pe care i-a ajutat
    sa-si valorifice rapid controlul asupra vastelor resurse naturale
    din spatiul ex-sovietic. Dupa ce a pierdut in 1993 peste 170 de
    milioane de dolari intr-o afacere esuata, Rich s-a retras oficial
    din companie contra a 600 de milioane de dolari, dar la carma ei a
    ramas filozofia sa de leadership, preluata de fostii sai discipoli,
    condusi acum de sud-africanul Ivan Glasenberg. Compania are aproape
    60.000 de angajati in 40 de tari (inclusiv o duzina in Romania),
    iar anul trecut a avut o cifra de afaceri de 145 de miliarde de
    dolari, in crestere de la 106,4 miliarde cu un an in urma, si un
    profit net de 3,8 miliarde de dolari, in crestere cu 39%
    Actionariatul companiei este compus din 485 de angajati, toti
    asteptati sa devina multimilionari inca din prima zi de listare de
    luna viitoare. 30 dintre ei detin insa un numar considerabil de
    actiuni, cel mai mare pachet fiind considerat al directorului
    Glasenberg, despre care se spune ca ar avea 15% din companie sau in
    jur de 9 miliarde de dolari daca se va decide sa-si instraineze
    actiunile. El a cautat insa sa linisteasca temerile investitorilor,
    sustinand ca nu-si va instraina actiunile in urmatorii cinci ani,
    iar listarea are clauze restrictive de vanzare si pentru restul
    actualilor actionari.

  • Incepe campania electorala in SUA. Cum strang americanii cureaua?

    Discursul de acum cateva zile prin care Barack Obama si-a
    anuntat planul de pune sub control cresterea datoriei publice, care
    pana la sfarsitul primaverii este asteptata sa ajunga deja la
    limita de 14.300 miliarde de dolari aprobata de Congres in
    februarie, a fost doar o incercare de a linisti un pic apele in
    plin razboi dintre republicani si democrati pe marginea filozofiei
    bugetare care ar trebui sa fie aplicata in America, razboi ce se va
    transa electoral in toamna anului viitor. Putine zile trecusera de
    la evitarea in ultimul moment a unui blocaj general al functionarii
    sectorului public, printr-un compromis intre cele doua partide in
    privinta reducerii deficitului bugetar. Republicanii au propus o
    strategie de a reduce deficitul bugetar cu 4.400 de miliarde de
    dolari in 10 ani, in vreme ce presedintele Obama a anuntat ca
    scopul sau este sa puna bazele unei reduceri cu 4.000 de miliarde
    de dolari in urmatorii 12 ani: daca pentru republicani solutia este
    sa scada cheltuielile cu asistenta medicala si sociala si sa fie
    extinse reducerile de impozite, in special pentru corporatii si
    pentru cei cu venituri mari, Obama a cerut suprataxarea bogatilor
    (scopul fiind stoarcerea a inca 1.000 de miliarde de dolari) si
    reducerea cheltuielilor cu apararea, atacand astfel bazinul
    electoral al conservatorilor.

    Filozofiile bugetare care se infrunta acum la Washington sunt
    insa deocamdata destul de vagi incat sa mai suporte destule
    ajustari, intrucat niciuna dintre parti nu a prezentat mai mult
    decat un document de principii, iar nu un document tehnic; chiar si
    pragul de 4.000 de miliarde de dolari care ar trebui economisiti
    are o relevanta simbolica, in linie cu recomandarile facute la
    sfarsitul anului trecut de o comisie bipartizana care cerea ca
    deficitul SUA sa fie redus cu 3.900 de miliarde de dolari pana in
    2020 (bugetul federal este in acest an de 3.700 de miliarde de
    dolari, deci in urmatorii noua ani ar trebui sa se cheltuiasca doar
    pentru opt). Dar asta nu inseamna ca ele nu pot sta la baza unui
    casus belli in perioada imediat urmatoare, cand democratii trebuie
    sa gaseasca intelegere la republicani – care, din toamna trecuta,
    controleaza Camera Reprezentantilor – pentru a aproba, pe de o
    parte, cresterea pragului de indatorare publica si, mai tarziu,
    bugetul pentru 2012. Ce le lipseste SUA pentru a reduce
    deficitul?

    Deocamdata, economistii au catalogat solutiile ambelor parti ca
    avand un grad ridicat de lirism si mai putina rigoare economica
    decat ar fi fost de asteptat. Ideea cresterii taxelor pentru cei
    bogati, atat de draga electoratului lui Obama pentru ca ar insemna
    anularea unor privilegii introduse de predecesorul sau George W.
    Bush, s-ar lovi, de pilda, de o constanta statistica exprimata in
    legea lui Hauser. Kurt Hauser este presedintele Institutului Hoover
    de la Universitatea Stanford si el a descoperit ca, de la al Doilea
    Razboi Mondial incoace, veniturile federale ca procentaj din PIB au
    ramas in apropierea nivelului de 19,5%, indiferent daca impozitele
    erau foarte sus sau foarte jos. Singurele epoci cand ponderea
    veniturilor in PIB a crescut la 20% a fost in anii de crestere
    economica, fara a avea legatura cu nivelul impozitelor, deci
    solutia logica ar fi stimularea economiei pentru ca acei 19,5% sa
    se aplice la o baza mai mare. Pe de alta parte, argumentul lui Paul
    Ryan, republicanul presedinte al Comisiei de buget din Camera
    Reprezentantilor, ca reducerea impozitelor pentru corporatii si cei
    bogati, coroborata cu taierea cheltuielilor sociale si pentru
    asistenta medicala, ar stimula economia si astfel ar scadea
    deficitul este contrazis de expertii bipartizani de la Tax Policy
    Center, care au sustinut ca rezultatul n-ar fi injumatatirea
    deficitului pana in 2020, cum spune Ryan, ci cresterea lui la un
    nivel si mai inalt decat daca politica fiscala ar ramane acum
    complet neschimbata.

    Actorii politici au gasit in practica resurse belicoase
    suficiente ca sa-si sustina insa propunerile. Guvernul federal a
    fost la un pas sa intre in colaps fiscal la 8 aprilie, dupa ce
    republicanii i-au tinut in sah pe democrati cu privire la aprobarea
    bugetului pentru urmatoarea jumatate de an. Cu cateva minute
    inainte de expirarea termenului limita si numai dupa ce au obtinut
    o reducere de 38,5 miliarde de dolari din bugetul ramas pentru
    acest an, republicanii si-au dat votul, dar inflexibilitatea lor nu
    poate prevesti nimic bun pentru urmatoarea perioada.

  • Reportaj: Cum se vad cetatile antice din cetatea Roma

    A fost nevoie doar de cativa pasi in interiorul studiourilor de
    la Cinecitta pentru a intra in atmosfera Romei de altadata. Cand
    vezi cladirile si decorul, e imposibil sa nu iti amintesti de
    luptele din arene din serialul “Rome”, de rolul Maiei Morgerstern
    din “Patimile lui Hristos” sau de ochii violeti ai lui Liz Taylor
    imbracata in costumul Cleopatrei. Pe de o parte a intrarii
    principale se afla o cladire din piatra, in fata careia e o fantana
    arteziana si o statuie a Cleopatrei, iar pe de alta sunt multe
    coloane, arcade, fantani si statuete. Italienii obisnuiesc sa spuna
    ca Cinecitta este locul unde visele se implinesc. S-ar putea sa
    aiba dreptate.

    Create in anul 1937 de catre Benito Mussolini pentru scopuri de
    propaganda sub sloganul “cinema e l’arma piu forte” (cinema-ul este
    arma cea mai puternica), studiourile au fost bombardate in cel
    de-al Doilea Razboi Mondial, iar in 1950 au devenit casa filmelor
    americane, cel mai cunoscut de la acea vreme fiind Ben-Hur. Dupa o
    perioada in care a fost in prag de faliment, in anii 1980,
    Cinecitta au fost privatizate de catre guvernul italian.

    De-a lungul timpului, studiourile au gazduit productii
    internationale celebre precum “Gangs Of New York” al lui Martin
    Scorsese, “The Life Aquatic with Steve Zissou” al lui Wes Andreson,
    “Patimile lui Hristos” regizat de Mel Gibson, “La Dolce Vita” sau
    “Satyricon”. Productia “Cleopatra” a fost mutata de la Londra la
    Cinecitta din cauza problemelor cu bugetul, vremea proasta si
    sanatatea precara a lui Elizabeth Taylor. Mai tineti minte patul pe
    care statea Cleopatra in film? Si acum, la distanta de 50 de ani,
    patul exista si este pus la loc de cinste in studiourile de la
    Cinecitta, in fata unei fatade care imita Acropolele.

    La finalul verii anului 2007, in cadrul studiourilor a izbucnit
    un incendiu care a distrus in jur de 3.000 de metri patrati din
    studiouri si imprejurimi. Atunci, o mare parte dintre cladirile
    originale care au aparut in serialul “Rome”, difuzat pe HBO si BBC,
    au fost distruse.

    Locul care altadata era casa filmelor de succes, care au
    castigat Oscaruri si au cucerit milioane de oameni din intreaga
    lume, nu mai are aceeasi notorietate. Studiourile adapostesc acum
    mai mult emisiuni si reclame si mai putin filme, iar actorii
    cunoscuti vin din ce in ce mai rar aici. Spre exemplu, in 2010,
    Julia Roberts a venit la Cinecitta pentru a face o reclama la
    cafeaua Lavazza si a stat o singura zi.

    Potrivit lui Lamberto Mancini, directorul general al Cinecitta,
    nu televiziunea este cea care a omorat studiourile: “Este cinema-ul
    italian care nu mai exista”. In anii 1950 si 1960 Italia producea
    in jur de 300 de filme pe an, acum face mai putin de 100. Si 90%
    dintre lungmetrajele de aici nu sunt facute la Cinecitta. “Suntem
    aici degeaba. Totul va fi vandut si modificat. Vor face magazine
    printre aceste vechi ruine”, a completat acesta.
    In prezent studioul este inchis publicului larg, insa se deschide
    ocazional pentru tururi, cum a fost si saptamana trecuta. In curand
    italienii vor sa faca din Cinecitta un loc turistic, cu un parc
    care sa se numeasca Cinecitta World si sa semene cu Disney World.
    Proiectul costa 500 de milioane de euro si se va deschide in 2012.
    “Vom crea si un hotel de lux si birouri pe 40 de hectare din
    suprafata”, a mai adaugat Mancini.

  • Cele mai mari jafuri de obiecte de arta din istorie (GALERIE FOTO)

    Jafurile de obiecte de arta sunt destul de rare, mai ales
    raportat la numarul potentialelor obiecte care pot fi furate.
    Potrivit CNBC.com, Furtul de astfel de lucruri tine insa mai
    mult de obsesie decat de castigul in bani al hotului pentru ca,
    fiind vorba de obiecte unicat sau raritati, jafurile nu pot fi
    monetizate. Iar obiectele raman in colectia personala a
    hotilor.

    Pagubele cauzate de furtul obiectelor de arta se ridica anual la
    peste sase miliarde de dolari, potrivit estimarilor FBI.

  • Cum arata Rolls Royce in varianta electrica (GALERIE FOTO)

    Jurnalistii de la roadandtrack.com sustin ca noul model Rolls Royce nu
    are de-a face cu ziua de 1 aprilie, deci e cat se poate de
    real.

  • Libia si regulile noului joc

    Ca si razboiul din Irak, si cel pornit in Libia are auspicii
    umanitare: salvarea civililor libieni de sub tirania lui Muammar
    Gaddafi, liderul autoritar care conduce de decenii cu mana de fier
    destinele unui popor somat sa i se supuna. Orientul Mijlociu e plin
    de autocrati care rivalizeaza cu colonelul libian, dar din toata
    “primavara popoarelor arabe” numai in Libia statele occidentale au
    optat pentru o interventie in forta si la vedere. Iar motivul cel
    mai simplu care vine in minte, petrolul, nu e intotdeauna si cea
    mai fezabila explicatie.

    E adevarat, Libia nu duce lipsa de resurse energetice – avand un
    subsol bogat in gaze naturale si petrol de calitate superioara, mai
    ieftin de procesat si, deci, mai rentabil – dar relatiile
    comerciale dintre regimul multimiliardarului Muammar Gaddafi si
    Occident erau, pana in urma cu cateva zile, in plin avant,
    profitabile pentru ambele parti. Asadar, de ce ar fi incercat
    Vestul sa preia cu forta ceea ce oricum primea de bunavoie?

    Dupa saptamani de represalii violente, rezolutia nr. 1973 a
    Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite a autorizat “toate
    masurile necesare” in statul nord-african pentru a proteja
    populatia civila, cu exceptia notabila a ocuparii in orice fel a
    teritoriului acestei tari. Un compromis pentru a salva aparenta
    respectarii principiului suveranitatii, dar care ameninta sa se
    traduca intr-o lunga perioada de sicane aeriene si de presiuni
    diplomatice pana cand, probabil, colonelul Gaddafi isi va pierde
    pozitia intr-un fel sau altul. Intre timp, insa, criza libiana isi
    arata tot mai mult latura europeana, prea putin favorabila
    euro-optimistilor sau Uniunii Europene in general.

    Miscarea de emancipare araba din ultimele luni a avut o victima
    colaterala care a incasat in tacere fiecare rasturnare de regim sau
    manifestatie antiguvernamentala: Franta ambitiilor de lider
    (regional, global, cum preferati) ale lui Nicolas Sarkozy. O criza
    politica in lumea araba – colonie spirituala francofona – era un
    bun pretext pentru tot mai putin popularul presedinte francez sa
    pretinda o vocatie de veritabil lider global. Dar si Egiptul si
    Tunisia si-au schimbat conducatorii inainte ca Parisul sa descopere
    strategia potrivita pentru a masca o pivotare in forta de la
    regimurile autoritare prietene catre vechile idealuri ale
    revolutiei de la 1789. Cu Libia insa, Sarkozy a incercat sa
    recupereze in forta, iritand prin aceasta nu doar partenerul german
    din locomotiva UE, dar si jucatori cu o greutate considerabila
    precum Rusia (evocarea de catre Vladimir Putin a cruciadelor are
    sens citita asa) si China. Lansarea de atacuri aeriene inainte de
    informarea partenerilor din NATO, organizatie pe care Parisul
    continua sa o tina la distanta de comanda politica a actiunilor
    militare, poate fi mai usor inghitita daca schimbarea de regim din
    Libia vine in perioada imediat urmatoare.

    Orice prelungire la un interval de saptamani sau luni va avea un
    efect de bumerang asupra Frantei si a lui Sarkozy in particular.
    Italia va dori sa-si ia repede revansa, dupa ce a fost grav ranita
    nu doar economic – gigantul ENI era cel mai mare beneficiar al
    contractelor petroliere cu Libia – ci si simbolic: premierul Silvio
    Berlusconi a fost nevoit sa condamne un Gaddafi caruia nu de mult
    ii sarutase mana in public. Iar salvele legislative trase de Roma
    la adresa impresurarii gigantului Parmalat de catre francezii de la
    Lactalis se pot transforma intr-un razboi economic pe care Europa
    sigur nu-l mai poate suporta. Nu de alta, dar pe agenda sunt
    chestiuni mai arzatoare: Portugalia e asteptata sa ceara formal
    ajutor financiar de la UE si FMI, dupa ce cabinetul lui Jose
    Socrates a demisionat pentru ca nu a reusit sa treaca prin
    parlament pachetul de austeritate pe care un acord de finantare
    internationala il va transforma cu siguranta in program de
    guvernare. Iar UE trebuie sa se gandeasca bine ce va face dupa ce
    cele 75-80 de miliarde de euro previzionate pentru salvarea
    Portugaliei vor subtia sensibil capacitatea de protectie a Fondului
    de Stabilitate Financiara, proaspat extins la 440 de miliarde de
    euro.

    Pe de alta parte, Orientul Mijlociu le pregateste lui Nicolas
    Sarkozy si Occidentului si mai multe ocazii de a-si exersa
    pretentiile de eliberatori: Siria, Yemenul, Bahreinul, Sudanul,
    poate chiar si Marocul si Iordania stau sub aceeasi zodie a
    schimbarii cu Egiptul si Tunisia, doar cu ascendenti diferiti.
    Lipsa din enumerare a Arabiei Saudite nu se datoreaza vreunei oaze
    de democratie ce a inflorit brusc sub tirania familiei Saud, ci
    rolului esential pe care emisarii batranului rege Abdullah l-au
    jucat in proscrierea de catre lumea araba a lui Muammar Gaddafi –
    vechiul rival regional al sauditilor inca de pe vremea cand Libia
    era doar tara atentatorilor de la Lockerbie. Riadul se afla acum in
    plina campanie de cucerire a lumii arabe, iar auspiciile ii sunt,
    aparent, favorabile; dar probabil ca si in cultura araba, proverbul
    cu cel care sapa groapa altuia are acelasi inteles.

  • Isi va schimba James Bond masina? Cum arata noul Aston Martin V8 Vantage S

    Potrivit roadandtrack.com, noul model va putea
    fi cumparat la finele lunii mai sau, cel mai tarziu, in iunie.
    Oficialii companiei sustine ca noul V8 Vantage S, in variantele
    Coupe si Roadster, impaca performantele dintre modelul standard V8
    Vantage si modelul de curse GT4, care a invins masinile din clasa
    sa la competitiile Nürburgring 24 si Spa 24 Hours.

  • Euro 2.0 sau a doua geneza a euro

    In octombrie 1990, Comisia Europeana schita manualul de
    utilizare al unei monede unice europene in studiul “One Market, One
    Money” si sustinea ca “potentialul impact economic al uniunii
    monetare rezida in natura unui joc de suma pozitiva”. “Nu este, cel
    putin nu in primul rand, o problema de distribuire a costurilor si
    beneficiilor intre tari, cum s-ar fi petrecut in cazul unui joc de
    suma nula”, se spunea in documentul semnat de presedintele CE de
    atunci, Jacques Delors. S-ar putea ca, dupa 21 de ani, sa aveti o
    parere sensibil diferita si in plus, de data aceasta sa nu mai fiti
    in minoritate.

    Reuniunile ministrilor de finante ai zonei euro de la jumatatea
    lunii martie nu au reusit decat sa dea impresia unui succes de
    moment in creionarea viitorului monedei unice europene:
    promisiunile de coordonare a politicilor fiscale – noul Pact pentru
    euro – si un acord de principiu pentru creditarea pe piata
    principala a datornicilor (nu pe piata secundara, unde beneficiile
    pentru cei din urma ar fi fost mai mari) nu sunt decat paleative de
    suprafata, cred multi economisti, si inca nu au trecut de filtrul
    Consiliului European din 24-25 martie, consacrat tocmai acestei
    chestiuni. Oricum, criticii sustin ca motivele principale ale
    crizei din zona euro raman inca neatinse: nivelurile mari ale
    datoriilor si fragilitatea sectorului bancar din unele state
    (clamata de agentiile de rating dar mai putin recunoscuta oficial)
    vor atarna in continuare amenintator asupra perspectivelor de
    revenire a economiei europene in ansamblu. De altfel, dupa ce
    aburii euforiei au trecut si pietele s-au mai calmat, presedintele
    Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, a si calificat drept
    “insuficiente” propunerile prezentate intrucat acestea “nu vor
    corecta” slabiciunile scoase la iveala de catre criza.

    In pachetul care va fi discutat in forma finala la summitul
    european din 24-25 martie se vor mai afla si cresterea capacitatii
    de creditare a fondului de urgenta pentru zona euro la 440 de
    miliarde de euro si pansarea cu sare a ranilor financiare ale
    Greciei. Aceasta ar urma sa beneficieze de o reducere cu un procent
    a dobanzii (acum de 5%) la imprumutul sau de 110 miliarde de euro
    si prelungirea maturitatii creditului pana la sapte ani, conditii
    similare celor obtinute de Irlanda la sase luni de la cutremurul
    financiar european din mai 2010 care a avut epicentrul in
    Atena.

    Deja sunt mai multe semnale ca Grecia oricum va cadea in
    genunchi sub povara datoriilor, fie si cu aceasta restructurare din
    mers (in 2013, serviciul datoriei publice va ajunge la 160% din
    PIB), mai ales ca Banca Centrala Europeana pregateste o noua
    majorare a ratei dobanzilor ceea ce implicit va duce si la
    scumpirea.

    In al doilea rand, mecanismul prin care fondul european de
    urgenta ar urma sa poata ajunge la limita de credit propusa – fata
    de 250 de miliarde de euro acum – este inca invaluit in mister,
    ceea ce nu are deloc darul de alinisti pietele. Nervozitatea
    acestora este inca la niveluri foarte inalte, chiar daca in
    saptamana ce a trecut, atat Spania – proaspat luata prin
    surprindere de o retrogradare cu perspectiva negativa a ratingului
    de tara de catre Moody’s – cat si Portugalia au obtinut
    rostogolirea la dobanzi mai mult sau mai putin suportabile a unor
    imprumuturi.

  • Franta si prezidentialele din 2012 – “O randunica nu aduce primavara, dar o anunta”

    Ascensiunea constanta a Frontului National, regatul politic al
    dinastiei Le Pen si calapodul multor miscari politice de extrema
    dreapta din Europa (inclusiv Romania), poate fi explicata in mai
    multe feluri, dar ultimele sase luni in care ea a devenit o
    certitudine arata ca lumea politica franceza nu i-a gasit antidotul
    potrivit. Infiintat de Jean-Marie Le Pen (83 de ani) in 1972, pe
    cand fiica lui cea mai mica, Marine, avea doar patru ani, Frontul
    National si-a urmat obisnuita traiectorie sinusoidala si s-a retras
    oarecum in umbra dupa 2002, cand seniorul Le Pen a socat intrand in
    turul al doilea al prezidentialelor impreuna cu Jacques Chirac,
    doar pentru a reveni in atentie odata cu inmultirea nemultumirilor
    la adresa actualului presedinte Nicolas Sarkozy.

    Asta pentru ca Frontul National se hraneste electoral tocmai cu
    astfel de perioade tulburi, atat economic, cat si politic,
    speculand problemele sistemice (somaj in crestere,
    infractionalitate, destructurarea statului asistential etc.) ale
    societatii franceze printr-un discurs agresiv anti-imigrationist si
    eurosceptic. Iar misiunea lui Marine Le Pen, aceea de a slefui
    mesajul partidului si de a se distanta de discursul antisemit si
    xenofob care l-a facut celebru pe tatal ei, pare ca da roade.
    Marine – care a preluat stafeta de la tatal sau abia la inceputul
    acestui an – a ajuns in scurt timp imposibil de ocolit in
    scenariile referitoare la prezidentialele de anul viitor si nu e
    exclus sa produca o surpriza (ne)placuta chiar mai devreme, la
    alegerile cantonale din Franta de la sfarsitul acestei luni (20 si
    27 martie).

    Scorurile bune pe care Marine Le Pen le inregistreaza in ultima
    perioada – in decembrie anul trecut a fost creditata chiar cu 27%
    din intentiile de vot – se datoreaza si situatiei sociale, dar si
    unei evidente lipse de coeziune in stanga si dreapta traditionale
    din Franta. La fel ca si in 2002, cand tatal sau l-a depasit pe
    socialistul fara carisma Lionel Jospin, si ascensiunea Marinei
    poate fi pusa pe seama unei slabiri a stangii, care face ca multi
    nemultumiti de regimul lui Nicolas Sarkozy (pe care trei sferturi
    dintre francezi nu-l mai privesc cu ochi buni) sa se indrepte catre
    discursul populist si agresiv al Frontului National, satui sa mai
    astepte coagularea unei alternative din partea Partidului Socialist
    francez.

    Stanga inca nu stie daca in prima jumatate a anului viitor il va
    infrunta pe Nicolas Sarkozy cu Dominique Strauss-Kahn, actualul sef
    al FMI, cu Martine Aubry, primarita din Lille, sau chiar cu
    François Hollande, cel care era aproape sa-l concureze pe Nicolas
    Sarkozy si in 2007 – toti personalitati puternice cu sanse reale in
    lupta cu actualul presedinte. Desi aparent este principalul
    castigator al ascensiunii mezinei Le Pen (care i-ar putea scoate
    din cursa un preopinent periculos propus de stanga), Nicolas
    Sarkozy are – potrivit mai multor analisti – motive de ingrijorare:
    sansele sale de a prinde al doilea tur al prezidentialelor nu mai
    sunt chiar de necontestat, in conditiile in care agenda sa a bifat
    in acest mandat mai multe neimpliniri decat succese. Incurajarea de
    la distanta a reflexelor agresive – de obicei refulate in votul
    pentru formatiuni antisistem precum Frontul National – este pentru
    regimul lui Nicolas Sarkozy un experiment pe care l-ar putea foarte
    usor scapa de sub control.

    Marine Le Pen este un orator cu mult magnetism (o dezbatere
    televizata cu fostul ministru al justitiei, Rachida Dati, a facut
    un record de audienta la sfarsitul lui 2010) si reuseste sa fie mai
    actuala prin mesajele antiimigratie si antiglobalizare decat era
    tatal sau prin cele antisemite care i-au definit profilul politic.
    Spre exemplu, disputa iscata ca din senin anul trecut de regimul
    Sarkozy cu taberele ilegale de rromi a crescut mai mult audienta
    Marinei Le Pen decat pe cea a actualului sef al statului francez,
    la fel ca si periculosul sau tango cu sensibilitatile legate de
    comunitatea musulmana din Franta, pe care mezina Le Pen il executa
    cu un aplomb evident. Si nu sunt putini cei care considera ca
    intr-o dezbatere fata in fata, Sarkozy ar fi dezavantajat nu doar
    la capitolul comunicare, ci si la prezenta scenica, fiind eclipsat
    de statura atletica si de vocea guturala ale preopinentei sale.

    E greu de facut predictii pe baza unor sondaje facute inainte ca
    dreapta si stanga sa-si nominalizeze oficial candidatii pentru
    prezidentialele de anul viitor. Totusi, marea vulnerabilitate pe
    care analistii au identificat-o la Marine Le Pen este, la fel ca si
    la tatal ei, lipsa unor solutii economice viabile la actualele
    probleme ale Frantei. Dar, ca sa fim sinceri pana la capat, nici
    preopinentii sai nu sunt chiar straluciti la acest capitol ca sa o
    poata combate eficient; ramane de vazut daca primavara profetita de
    Le Pen va veni in 2012 sau mai tarziu.

  • Luna euro-patimilor. Cum aluneca economiile Europei in prapastie

    Declaratia, chiar daca facuta in toiul unei campanii electorale
    interne in care fiecare vot conteaza si e tot mai greu de obtinut,
    arata ca Germania nu va oferi in aceasta luna concesiile la care
    sperau Grecia, pe de o parte, si Irlanda, pe de cealalta. Si,
    pentru ca alegerile regionale din Germania vor tine pana la toamna,
    e greu de crezut ca discursul de la Berlin se va mai relaxa in
    urmatoarele luni. “Copiii teribili” ai eurozonei, Grecia si
    Irlanda, sperau sa poata convinge oficialii germani sa sprijine o
    relaxare a datoriilor pe care acestea le-au contractat anul trecut
    – 110 miliarde de euro, respectiv 85 de miliarde de euro – ca sa
    alunge vulturii pietelor financiare care-i asaltau cu dobanzi
    impovaratoare.

    Atena a cerut o extindere de la trei la sapte ani a scadentei
    imprumutului contractat anul trecut (ceea ce inca ar mai putea fi
    obtinut), dar si o rascumparare a imprumuturilor contractate deja
    cu alti bani ai eurozonei, obtinuti din vanzarea de eurobonduri,
    care sa scada astfel si mai mult povara datoriei care apasa pe
    umerii grecilor, de circa 150% din PIB. La randul sau, coalitia
    proaspat venita la putere in Irlanda s-a angajat electoral sa
    obtina renegocierea pachetului de asistenta contractat anul trecut
    pentru ca, nu-i asa, grecii n-au decat sa plateasca dobanda de 5,8%
    la imprumut pentru ca au mintit cu privire la deficitul lor, dar
    irlandezii de ce sa fie taxati la acelasi nivel doar pentru ca au
    salvat bilanturile contabile ale unor banci? Pe de cealalta parte,
    Comisia Europeana s-a angajat ca pana la sfarsitul acestei luni sa
    vina cu un plan concret de sprijinire a altor state membre atacate
    de pietele financiare, de vreme ce actualul cadru, Fondul European
    de Stabilitate (EFSF), a cam ajuns la fundul sacului si nici
    Portugalia, nici Spania si nici Italia nu se mai pot acomoda cu
    dobanzile in crestere pe care le au de platit de fiecare data cand
    ies pe pietele financiare.

    Liderii europeni, grupati in cele doua mari familii ideologice
    ce s-au intalnit vinerea trecuta la Helsinki (dreapta) si Atena
    (stanga), sunt presati din toate partile sa-si creioneze rapid o
    strategie pentru cele doua summit-uri de la 11 martie (cand se
    intrunesc liderii eurozonei), respectiv din 24-25 martie, cand
    Consiliul European ar trebui sa ia o decizie, prin consens,
    referitoare la viitorul financiar si monetar al Europei. In
    discutie vor fi si ideile pe care Franta si Germania le-au trantit
    pe masa UE la inceputul lui februarie, referitoare la plafonarea
    cresterilor salariale, nivelarea politicilor fiscale si a varstei
    de pensionare in zona euro, totul impachetat sub forma unui pact de
    competitivitate care a incins spiritele in familia europeana.

    Singurul lucru aproape sigur este ca pachetul de salvare
    financiara a zonei euro va fi extins de la 440 la 500 de miliarde
    de euro, pentru a asigura Portugalia, care nu se stie cat mai
    rezista, dar si Spania, daca bancile sale regionale – cajas – nu
    vor reusi pana la toamna sa-si acopere cu provizioane imprumuturi
    de 100 de miliarde de euro considerate potential toxice. Comisia
    Europeana s-a aratat insa mai ingrijorata in aceste zile de soarta
    Greciei care, desi s-a angajat sa-si reformeze cheltuielile
    publice, se descurca tot mai greu cu colectarea impozitelor si
    cresterea imprumuturilor neperformante, dar si cu flexibilizarea
    pietii muncii, cel putin in cazul profesiilor liberale
    (“farmacistul grec” devine tot mai mult etalonul impotentei
    statului de a negocia cu o casta care-si dicteaza propriile
    legi).

    Potrivit unui think-tank de la Bruxelles, Grecia ar avea nevoie
    de o crestere sustinuta de 8% pe termen mediu ca sa-si poata
    permite sa ramburseze creditele accesate, nivel pe care majoritatea
    analistilor il considera nerealizabil. Bomboana pe coliva
    sperantelor Greciei si Irlandei a venit joia trecuta, cand
    Jean-Claude Trichet, presedintele Bancii Centrale Europene, a
    pronuntat ca un trasnet doua cuvinte la care aproape nimeni nu se
    astepta: “vigilenta sporita”, sintagma care in jargonul financiar
    semnaleaza ca BCE va creste dobanda pentru a tempera inflatia in
    zona euro. Daca rostogolirea datoriilor pentru Grecia si Portugalia
    era si pana acum anevoioasa, cu o dobanda de referinta a BCE
    marita, misiunea va deveni cu adevarat dificila. Iar Grecia trebuie
    sa iasa pe piete pe 8 martie ca sa stranga 1,44 miliarde de euro si
    din nou pe 15 martie, iar a doua zi, Portugalia ar trebui sa se
    imprumute si ea cu 750 de milioane – 1,25 miliarde de euro pentru a
    rambursa imprumuturile ajunse deja la scadenta.