BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Un sambure de dictatura de la PNL

    A trecut deja mai bine de jumatate din campania electorala si pana si analisti politici cu experienta incep sa se indoiasca de iminenta alegerilor din 30 noiembrie. “Nu sunt convins de dorinta partidelor de a avea alegeri pe 30 noiembrie”, a criticat Cristian Pirvulescu primele doua saptamani de neobisnuita liniste pe scena politica.

    E drept ca Pirvulescu se astepta chiar ca alegerile sa fie amanate de o decizie a Curtii Constitutionale, care a decis insa in cele din urma sa respinga contestatia PRM la legea votului uninominal. Totusi, frustrarea unui observator pus sa stea degeaba de veghe in lanul cu dispute politice ramane. Si, cred, este si justificata de realitatea din teren.

    Nu zic, e placut sa-l stii pe Viorel Hrebenciuc cu elicopterul inglodat printr- o zona premontana din Bacau, departe macar fizic de sforariile din Parlament; e si mai placut sa nu mai deschizi zilnic televizorul si sa dai peste BuruianaPredaSandruGhiseCiucaPonta sau oricare alt etnonim al neamului comentatorilor vesnic cu o parere vehementa despre oricine si orice. Dar acum chiar ar fi fost materie prima pentru talk-show-uri cu ceva mai multa substanta si, poate, si cu niste concluzii mai pertinente.

    Modul periculos in care premierul si PNL, cei despre care scriam mai demult ca li s-au iertat cam multe, se joaca de-a pacalirea Constitutiei numai ca sa nu mareasca salariile in Educatie este singura problema de dezbatere politica veritabila la ora actuala, dupa parerea mea. Nu presupusul complot asupra presedintelui sau presupusa mentinere dupa alegeri a guvernului interimar Tariceanu prin forfait-ul majoritatii parlamentare. Insa despre asta nu se discuta decat tangential, in functie de orientarea pro sau contra PNL a celor care poarta conversatia.

    Mai mult, PD-L si presedintele Traian Basescu au ratat – si inca nu reusesc sa-mi explic de ce – cea mai buna ocazie sa atace argumentat si coordonat practica ordonantelor de urgenta, infierata de obicei in fiecare campanie electorala – cel putin in 2000 si 2004 imi aduc aminte ca problema era pe lista discutiilor publice – pentru nebulozitatea pe care o introduce in campul legislativ. De aceasta data, insa, toata clasa politica a parut orbita de stralucirea populista a majorarii salariilor profesorilor si a uitat ca la adapostul acestei dispute se coace un sambure de dictatura. Pentru ca, desi nu sunt alarmist din fire, mi se pare ca spre asta ne indreptam, chiar daca nu-l banuiesc pe premierul Tariceanu ca a premeditat urmarile.

    Imaginati-va ca peste alti patru ani, un guvern minoritar PSD (este doar o speculatie, domnule presedinte) va refuza sa puna in practica un pachet de legi de stimulare a liberei initiative care sa scoata Romania dintr-o recesiune economica profunda (avertismentul anterior e valabil si pentru ministrul de finante). Nu am avea de-a face decat cu aceeasi situatie, cum se spunea la algebra, egala in modul, dar de semn contrar.

    Insa atunci ar fi putin cam tarziu sa ne apucam de discutat serios – am observat ca, dupa disparitia lui Antonie Iorgovan, presa tinde sa crediteze partidele de dreapta cu monopolul pertinentei in drept constitutional – cum ar trebui reglate mecanismele juridice ca sa impiedice asumarea nejustificata de catre Executiv a unor puteri discretionare. Daca vom ajunge pana atunci cu replicarea modelului patentat astazi de guvernul Tariceanu.

    Sa ne intelegem, si eu cred ca majorarea cu 50% a salariilor din Educatie este inoportuna, dar intre a combate o lege corecta in forma si incorecta pe fond cu o ordonanta incorecta in forma si corecta pe fond si a dezechilibra bugetul de stat, oricat de iresponsabil ar parea, cred ca e de preferat a doua varianta. Liberalilor insa le-a fost mai comod sa stabileasca un precedent periculos decat sa-si asume o infrangere politica meritata si sa incerce sa o corecteze pe cat posibil din mers.

    Ma indoiesc ca beneficiile acestui demers vor reusi sa compenseze deficitul de democratie astfel creat; la fel cum ma indoiesc si ca dintre viitorii guvernanti va invata cineva lectia pe care acest guvern o preda in aceste zile. Sunt prea ocupati sa faca liniste in colegiile in care si-au depus candidaturile.

  • Obama online

    Alegerile prezidentiale din Statele Unite au o miza imensa la scara planetara, asa ca analizele care le urmeaza sunt intr-o covarsitoare proportie axate pe consecintele politice ale rezultatului votului. Insa rezultatul scrutinului este important si prin faptul ca aplica un verdict eficientei cu care candidatii si-au transmis alegatorilor mesajul si imaginea, urmand ca acest verdict sa se rasfranga asupra tehnicilor si a mediilor folosite si, mai apoi, sa influenteze intregul spectru al domeniilor care implica transmiterea cu succes a unui mesaj catre public. Din aceasta perspectiva, victoria lui John F. Kennedy in confruntarea cu Richard Nixon din 1960 a devenit un studiu de caz clasic asupra modului in care un mediu nou se impune ca vector al mesajului. Victoria lui Kennedy a fost si victoria televiziunii.
     
    Este extrem de tentanta o paralela dintre alegerile din 1960 si cele inche­iate zilele trecute. Atat JFK, cat si Obama au fost considerati prea tineri si lipsiti de experienta in comparatie cu contracandidatii lor republicani Nixon si McCain. In plus, ambii au fost considerati initial lipsiti de sanse datorita abaterii lor de la traditionala norma “anglo-saxon protestant” (Kennedy era catolic). Insa ceea ce-i aseamana cel mai mult este carisma si abilitatea lor de a utiliza potentialul noilor medii de comunicare. Este interesant de notat ca in cazul primei dezbateri dintre JFK si Nixon – prima televizata vreodata – telespectatorii l-au considerat in general pe candidatul democrat invingator, in vreme ce publicul care a ascultat la radio dezbaterea a fost de parere ca Nixon a fost mai bun. Insa audienta mai mare a televiziunii a facut diferenta. In 2008, victoria lui Obama vine pe fondul unei campanii utilizand mijloace diverse, intre care noile tehnologii au fost extrem de importante. Unii observatori considera ca utilizarea masiva a internetului a mobilizat la vot un numar important de tineri – altfel destul de lipsiti de interes fata de chestiunile politice – si este foarte posibil ca tocmai acestia sa fi fost cei care i-au adus procentul hotarator.
     
    Ceea ce este remarcabil in campania desfasurata de Obama in internet este faptul ca a fost in mare parte realizata de sustinatorii sai, folosind uneltele puse la dispozitie de staff-ul candidatului. Daca in cazul campaniei prezidentiale franceze de anul trecut instrumentul preferat a fost blogul, in cazul campaniei americane elementul cheie s-a numit “social networking”. Barack Obama a profitat de experienta campaniei, foarte axate pe internet, desfasurata de Howard Dean in 2004 si l-a angajat pe coordonatorul acesteia, Joe Rospars, inca din faza alegerilor preliminare, cand s-a confruntat cu Hillary Clinton, mult mai conservatoare in privinta mijloacelor prin care si-a condus campania. Insa omul-cheie in implementarea strategiei “grassroots” pe care si-a dorit-o staff-ul candidatului a fost Chris Hughes, unul dintre cei patru fondatori al Facebook. Hughes a lucrat ca voluntar – purtand titulatura “online organizing guru” – la realizarea sitului My.BarackObama.com, cu siguranta piesa esentiala a intregului ansamblu online. In esenta, e vorba de o platforma de socializare in retea, cu toate ingredientele necesare, de la profiluri individuale, grupuri bazate pe arii de proximitate la domenii de interes, bloguri si instrumente de comunicare tipice, pana la sistemul de colectare online a contributiilor banesti.
     
    Succesul a fost extraordinar, cei peste 1,5 milioane de utilizatori inregistrati constituind o comunitate extrem de activa de sustinatori, care au organizat peste 150.000 de evenimente in sprijinul favoritului lor, au agregat o baza de date cu numere de telefon si adrese de e-mail dispuse sa accepte mesaje legate de campania lui Obama, astfel incat in ziua alegerilor voluntarii au putut sa faca peste un milion de apeluri telefonice indemnandu-i pe alegatori sa participe la vot. Fara indoiala, caracterul implicit viral al retelelor de socializare si-a spus cuvantul.
     
    Alte elemente interesante ale campaniei au fost situl “Fight the Smears”, menit sa contracareze cu dovezi concrete zvonurile rauvoitoare la adresa lui Obama, precum si aplicatia (realizata de voluntari) “Obama 08” pentru iPhone si iTouch, care le-a permis utilizatorilor sa-si mobilizeze cunostintele folosind popularele aparate de la Apple.
     
    In fine, Obama a colectat peste 600 de milioane de dolari de la peste 3 milioane de oameni, majoritatea acestor donatii venind prin internet. Desigur, o mare parte din aceasta suma a sustinut campania prin televiziune.

  • Pesimisti si optimisti

     

    Intotdeauna atitudinea in fata progresului tehnologic (si nu numai) a oscilat intre optimismul entuziast si teama ca fiecare pas intr-o directie inca necunoscuta ne poate conduce catre catastrofa. Ar fi o greseala sa ne indoim de buna-credinta a pesimistilor, chiar daca in cele mai multe cazuri temerile lor s-au dovedit neintemeiate. Socrate se temea ca raspandirea scrierii va avea efecte devastatoare asupra abilitatii oamenilor de a gandi, pentru ca mai apoi teologii crestini sa considere tiparnita ca fiind o creatie diabolica. Si totusi, scrierile unor Platon si Xenofon ni-l dezvaluie astazi pe Socrate, cu tot cu aversiunea lui pentru litera scrisa. Nici Iisus nu indragea scrisul, dar invatatura sa s-a raspandit in mare masura prin scrieri, iar prima carte tiparita de Gutenberg a fost chiar Biblia. Chiar daca s-au inselat, este remarcabila intuitia de care au dat dovada in privinta efectelor colosale pe care raspandirea scrierii si apoi a tipariturilor le-ar putea avea asupra civilizatiei. Suntem (inca) o civilizatie a literei scrise.
     
    Nici internetul nu este scutit de o permanenta privire critica, iar scepticii sunt, si acum, de buna-credinta. De data aceasta, teama majora priveste tocmai indepartarea de la modelul de civilizatie pe care litera scrisa l-a impus. Si in aceasta privinta, ne putem astepta la efecte majore si din aceasta perspectiva ingrijorarea este fireasca, desi se pare ca a fost atinsa masa critica necesara pentru a face procesul “internetizarii” ireversibil. Care ar fi pericolele evidentiate de pesimisti? E suficient sa citez titlurile (si, mai ales, subtitlurile) catorva carti care au facut valuri in ultimii ani. Despre cartea lui Andrew Keen, “The Cult of the Amateur” am mai vorbit in aceasta pagina. Subtitlul este apocaliptic: Cum blogurile, MySpace, YouTube si restul continutului generat astazi de amatori ne distrug economia, cultura si valorile. Dar Keen este inca bland. Mark Bauerlein a publicat de curand o carte care se cheama “The Dumbest Generation” (cea mai tampita generatie) si subtitlul subliniaza inca de pe coperta ca Era Digitala provoaca confuzie (“stupefies”) in randul tinerilor americani si ne ameninta viitorul (cu o alternativa intre paranteze: “Sa nu te increzi in cineva sub 30 de ani”). Nici Maggie Jackson nu vine departe cu noua sa carte numita “Distracted: The Erosion of Attention and the Coming of Dark Age”, in care prevesteste declinul civilizatiei datorita abundentei si progresului tehnologic care, prin multiplicarea permanenta a stimulilor, ne erodeaza capacitatea de a ne concentra asupra chestiunilor esentiale. Desi aceste carti (si altele in aceeasi nota) cumuleaza mii de pagini, textul cel mai celebru este articolul “Is Google Making Us Stupid?” publicat de Nicholas Karr in The Atlantic. Recunosc ca am folosit Google pentru a “masura” intr-un fel impactul acestor lucrari si rezultatul este ca de departe articolul lui Karr este cel mai adesea referit (peste 11 milioane de rezultate).
     
    Pe cealalta baricada sunt optimistii. Internetul ne-a adus la indemana o colosala cantitate de informatie si ne-a permis sa devenim mai productivi, mai eficienti si – de ce nu? – mai destepti. In articolul “The Critics Need a Reboot: The Internet Hasn’t Led Us Into a New Dark Age”, David Wolman ne indeamna sa ne gandim doar la Wikipedia si la Wiktionary pentru a constata ca efortul nenumaratilor participanti demonstreaza de fapt o nemaiintalnita “foame” de informatie corecta si de cunoastere. Desi imperfecte, aceste constructii publice produc efecte la scara mare si nu este lipsit de semnificatie faptul ca pana si Encyclopedia Britannica va accepta in curand contributii din partea utilizatorilor, subliniind insa ca va fi “un proces colaborativ, dar nu unul democratic”. Si totusi, intregul internet contribuie semnificativ la democratizarea accesului la cunoastere, un exemplu notoriu fiind situl Public Library of Science, care pune acum la dispozitia publicului o serie intreaga de publicatii care pana acum aveau a o circulatie limitata la zona academica. Articolul lui Wolman nu este unul singular – de altfel revista care l-a publicat, Wired, este considerata o tribuna a tehno-optimistilor.
     
    Cine are pana la urma dreptate? Ca de obicei, fiecare are partea sa de adevar. Probabil ca viteza cu care evolueaza astazi lumea nu ne-a ingaduit inca sa gasim cele mai bune modalitati de a filtra si a folosi aceasta fantastica masinarie. Dar, asa cum Socrate nu a putut impiedica raspandirea literei scrise, nici scepticii de azi nu vor putea stavili inevitabila impunere a digitalului.  

     

  • Averea ni se nationalizeaza fara sa ne dam seama

    Este o intrebare care sta pe buzele tuturor si raspunsul final, pe care il vom afla peste decenii, va fi ca da. S-a prabusit nu capitalismul, ci democratizarea bogatiei, perioada care a inceput in urma cu doua-trei decenii. Avantul luat de lumea financiara prin deschiderea burselor catre popor a dat posibilitatea democratica a tuturor sa faca bani alaturi de Bill Gates, sa spunem. Cat castiga creatorul Microsoft in procente atat lua si John. Bill Gates, la fel ca foarte multi antreprenori, si-a impartit ideile, energia si averea cu multi alti anonimi.

    Daca in secolele trecute bogatia si castigurile mari apartineau unei anumite clase si foarte rar reusea cineva sa intre in cerc, dupa 1980 lucrurile s-au schimbat radical. Bursa a devenit taramul fagaduintei, noul Eldorado financiar. Asa s-au nascut peste noapte noii milionari si miliardari ai lumii. Cu toate instrumentele ei, bursa, cel mai democratic loc din lume, unde intri si iesi cand vrei, a creat noua bogatie. Inventarea instrumentelor derivate (de catre matematicienii francezi), impachetate si plasate tuturor, a permis multiplicarea de 25-40 de ori a bogatiei. Un dolar a creat alti 40 de dolari peste noapte in instrumente financiare sofisticate, vandute apoi tuturor, in intreaga lume, in fonduri mutuale, in fonduri de pensii, in conturi de economii etc. A fost si o vanzare lacoma si corupta, dar acoperita legal prin avocati si agentii de rating.

    Nimeni nu se putea opune acestui lucru, chiar daca stiau ca-i ceva artificial si corupt. Niciun presedinte, nici cel mai tare bancher central, niciun ministru de finante. Cum sa vinzi milioanelor de investitori o scadere cand totul crestea si toti voiau sa cumpere o poveste de succes, sa faca parte din show, nu sa fie spectatori? Valul democratizarii bogatiei a fost mult prea puternic.

    Ce s-a intamplat apoi, unde s-a rupt firul?

    Eu cred ca tot bancherii americani si-au dat seama ca ceea ce au creat ei si au vandut in toata lumea a scapat de sub control si au decis sa o ia in sens invers. Ceea ce se intampla acum odata cu caderea burselor si a tuturor pietelor financiare este o absorbtie a bogatiei artificial create. Diferenta dintre un dolar si 40, care se regasea in pretul actiunilor, al caselor, al petrolului, al luxului etc. dispare. Toate produsele raman, dar vor avea alt pret. Cei care au fost prinsi de reflux sunt maturati. De fapt, li se nationalizeaza averea prin cele mai transparente instrumente pur capitaliste. Ganditi-va ca aveati o casa care valora acum un an 150.000 de euro. Acum face 100.000 de euro. Aveati o actiune care facea 0,5000 lei, iar vineri ajunsese la 0,1450 de lei. Averea voastra a disparut. Un anonim v-a luat-o. La cine este ceea ce ati pierdut voi? Pe cine sa dai vina? Cui sa-i iei gatul? La noi, ca la noi, dar americanii isi taie venele la ceea ce au pierdut.

    Statul, fie ca este american, francez, olandez sau englez, a intervenit nu pentru a salva actionarii, pentru ca ei au pierdut de mult, ci pentru a garanta datoriile din spatele companiilor. Daca nu ar fi intervenit, ar fi fost o reactie de prabusire in lant. Multi se intrebau revoltati de ce marile banci internationale nu au fost lasate sa cada, ca Lehman Brothers. Lehman a fost victima oferita publicului, putea fi oricare alta, nu asta era problema.

    Ce legatura avea cu Romania? Ganditi-va ca o banca din Romania avea depozite la o banca englezeasca, operatiune perfect normala. Daca englezul pica la datorie, banca romaneasca nu isi mai recupereaza depozitele si la randul ei nici nu mai poate plati banii familiei Ionescu. Ca se mira si domnul Ionescu ce legatura au banii lui cu presedintele Barclays.

    Banii nu sunt luati de bancheri ca sa-i tina in seif, sub cheie. Ei umbla in intreaga lume si ajung fie peste drum la un intreprinzator, fie intr-un cont la Citi in New York. Sau ai afaceri cu o banca locala, care la randul ei a luat banii de la un bancher de la Paris. Pica Parisul, adio finantare pentru tine. Si tot asa. Problema sunt datoriile si onorarea lor si nu banii actionarilor.

    De ce a intervenit statul sa salveze sistemul? Fiindca toata lumea are incredere in stat ca nu poate da faliment si isi va onora obligatiile. Este un dat al vietii, al sistemului, asa cum avem bani in buzunar, ca moneda de schimb unanim acceptata atunci cand cumparam bunuri si servicii de la altcineva. Vrei, nu vrei, iti place, nu-ti place, tot la bancheri te intorci, ca la ei sunt banii. N-ai nevoie de bancheri, plateste-ti cosul de la Carrefour cu programe soft sau cu un raport de audit.

    Ce va urma? Sigur vom fi mai saraci, pentru ca aceasta absorbtie/nationalizare a averilor (un apartament este o avere) ne atinge pe toti. Nimeni nu scapa. Acum intrebarea este unde, cand si cum se va crea noua bogatie. Cum va arata ea.

  • Metamorfoza unui gigant

     

    Stiti de ce cred ca o sa piarda PD-L alegerile? Pentru ca nu prea are sanse sa le castige singur. Si asta e marea problema pentru democrat-liberalii care de doi ani au adoptat o comoda pozitie de anahoreti politici, departe de tentatiile si pacatele guvernarii, in speranta ca electoratul mai tanjeste sa puna stampila pe inca un potential salvator, chiar si multiplicat in cele aproape 500 de colegii uninominale.

    Stiu, in aceste zile cel mai greu incercati par a fi liberalii: scandalul salariilor din invatamant, al Loganurilor de la IGPR si al ministrilor care reusesc pe ultima suta de metri sa strice si bruma de simpatie pentru un guvern cu unele dintre cele mai proaste cronici din istoria moderna sunt, dupa cum se va vedea, hopuri peste care nu e deloc usor sa treci intr-o campanie electorala indeajuns de scurta ca sa nu lase loc de uitare.

    Dar dincolo de amaraciunea PNL, eu vad motive de ingrijorare – chiar mai mari – si in alta tabara, cea din Modrogan nr. 1. Dupa esecul din turul al doilea al alegerilor pentru Primaria Capitalei, democrat-liberalii au intrat intr-un binemeritat con de umbra, intrerupt putin de andrelele si mopul Elenei Udrea.

    Au iesit din nou la lumina balbaindu-se la lansarea formulei de guvernare, unde Theodor Stolojan a avut inspiratia sa-si anunte primul candidatura de pe marginea piscinei, lasandu-le celorlalti colegi cu veleitati similare doar dreptul sa-l aplaude cu zambete scrasnite. Si au inceput sa pedaleze puternic in ultimele saptamani, de cand au sesizat ca marirea cu 50% a salariilor profesorilor poate fi o decoratie pe care PSD o poate pierde mai usor decat isi gaseste Viorel Hrebenciuc replica atunci cand il intrebi de cine-i cel mai potrivit candidat socialdemocrat pentru presedintie in 2009.

    Ei, tocmai aici eu vad o problema: PD-L merge impotriva unui curent care isi face tot mai mult loc si care aduce dupa sine note grele de plata pentru cei care-l ignora, cel al prudentei. L-ati tot auzit pe presedintele Traian Basescu vorbind despre asta – desi pana la proba adevarului cu legea salariilor din invatamant inca nu sunt convins ca il si practica – si pe premierul Tariceanu promitand ca va sta cu orice chip impotriva dezlegarii baierelor bugetului pe 2009. Insa liderii PD-L par surzi la astfel de temeri, concentrati sa promita cu o virgula mai mult decat caii verzi de pe peretii social-democratilor.

    Dupa cum se stie, Adriean Videanu a fost artizan si al programului de guvernare din 2004, si al actualei propuneri de program pe care a inaintat-o PD-L; insa in aceste zile, fostul primar al Capitalei – principalul motiv pentru care democrat-liberalii au pierdut Bucurestiul in iunie – a ajuns tot mai sus cu acutele in care cere Guvernului sa felieze cresterea economica in bani pentru profesori si pentru pensionari.

    Dupa parerea mea, PD-L si-a dat astfel startul in cursa pe care liberalii au avut-o in fata si au evitat-o deocamdata: aceea de a incerca sa prinda cu aceeasi mana si abordarea rationala a unor volute macroeconomice externe tot mai aproape de noi si masele de profesori si de pensionari a caror multumire financiara poate urca un partid sus, sus, la guvernare. Permiteti-mi o remarca: daca ar fi fost atat de simplu sa cuceresti inimile profesorilor si ale pensionarilor cu bani, cred ca la ora asta pe premier il chema Mircea Geoana. Dar nu e, si cine nu crede e liber sa pateasca ce-a patit PSD in 2004!

    In schimb, cred ca prin aceasta tactica de a juca la doua capete, PD-L are toate sansele sa se apropie si mai mult de un nivel de incredere care il va sili sa accepte o alianta nu doar cu UDMR, ci chiar cu liberalii. Sau, de ce nu, asa cum se mai vantura prin laboratoarele politice, chiar o rusinoasa mezalianta cu o factiune rebela din PSD (poate si din PNL), care sa le faca si mai instabila balanta guvernamentala.

    Pana la urma, daca te revendici de la partitura liberala, dar si de la cea populara, nu vad de ce cateva solfegii social-democrate ar fi ceva chiar atat de insolit intr-o campanie electorala. Oricum, din furtuna asta – de care vorbea Adriean Videanu – conteaza doar cine ajunge la mal, nu cine sta mai semet pe valuri. 

     

  • Criza financiara, un fleac

    Si parea ca are pe deplin dreptate, avand in vedere ca unele dintre cele mai importante actiuni cotate la Bucuresti au pierdut aproape jumatate din valoare intr-o singura saptamana, brokerii declarandu-se uimiti de faptul ca se confrunta cu situatia foarte rara in care sa nu fie ordine de cumparare pentru vedetele bursei din punct de vedere al lichiditatii, precum SIF-urile, SNP Petrom sau BRD.
     
    La zece mii de kilometri distanta, Paul Krugman, editorialistul New York Times, pe care il puteti citi in fiecare luna si in BUSINESS Magazin, numea weekend-ul care tocmai a trecut momentul adevarului.
     
    “Consecintele caderii Lehman au fost vizibile doar la cateva zile, insa ultimele patru saptamani s-au pierdut”, spunea Krugman, care anticipa in lipsa unui plan de salvare coordonat ca economia mondiala va traversa cea mai grava cadere de la marea criza din 1929-1933.
     
    Sunt convins ca veti spune ca nu este nimic nou in aceasta interpretare – chiar si BUSINESS Magazin a avut acum aproape trei luni o coperta cu titlul “America in faliment”, ilustrata chiar cu o fotografie din tipul Marii Crize.
     
    Dar cu siguranta ca acum ati parcurs cu mai multa atentie aceste randuri decat ati facut-o in urma cu trei luni, pentru simplul fapt ca si Romania, la fel ca intreaga Europa, pare acum ca a intrat in sfera de influenta a “panicii celei mari” de care vorbea colegul meu la inceputul articolului.
     
    Romanii incep sa dea nas in nas cu criza internationala, iar primii vizati au fost “jucatorii” (o sintagma des folosita pentru a desemna investitorii) de pe bursa, in special cei care au intrat in piata pe maximele istorice din vara anului 2007, cand autoritatile recomandau investitiile in bursa.
     
    Cam acum un an si jumatate, chiar presedintele Basescu sustinea ca BVB ar trebui sa devina in viitor reperul de investitii pentru fondurile de pensii.
     
    Acum, acelasi presedinte aprecia ca ceea ce se intampla cu bursa – citez din stirea Mediafax – este un argument legat de faptul ca Romania are toate sansele sa nu fie afectata de aceasta criza internationala daca exista prudenta si responsabilitate.
     
    “Criza se manifesta la noi la bursa, fara sa afecteze populatia, pentru ca nu sunt foarte multi jucatori pe bursa in Romania, nu s-au pus economiile romanilor in cumparare de actiuni la bursa si ele se afla in banci”, a spus Basescu. Iata cum esecul atragerii unor investitori de calibru la bursa devine un succes si ne va proteja de criza. Interesant si incurajator, nu?
     
    La fel de bine putem spune ca aceasta criza nu va avea efecte foarte puternice in Romania, pentru ca inca exista un numar urias de oameni – mai ales la tara – care desi nu prea au venituri, traiesc de pe urma animalelor pe care le cresc in curte sau a legumelor pe care le cultiva in gradina.
     
    Sau pentru ca multi dintre cei care am crescut inainte de 1989 ne-am obisnuit sa facem economie (de nevoie) la consumul de energie, la caldura sau chiar la apa calda. Si exemplele pot continua.
     
    Fara a incerca sa dau o nota alarmista acestui articol, imi permit sa il contrazic pe domnul presedinte si sa afirm ca nu doar romanii care au bani pe bursa sunt afectati de caderea cotatiilor pentru SIF, BRD, SNP sau EBS. Afectati sunt deopotriva si cei care se gandeau ca vor trai mai bine si aveau in plan sa isi cumpere pe credit o masina, un computer, o casa sau un frigider sau cei care acum au de platit rate.
     
    Mai important, afectati ar putea fi si cei care acum lucreaza in fabricile de componente auto care aprovizioneaza fabricile Opel sau Ford din Europa de Vest si care au decis sa stopeze pentru moment productia. Si la fel de afectati ar putea fi si tinerii din call-centere.
     
    Si, de ce nu, chiar si vecinul meu in varsta de la bloc, cel care se grabea mai deunazi sa isi scoata banii de la banca, chiar daca nu stia ce sa faca cu ei.
     
    Cum puteam eu sa ii explic, dupa ce a pierdut pe rand banii la Caritas, FNI, Banca Dacia Felix, Gerald (un alt fel de Caritas din Bucuresti), ca acum nu are de ce sa se teama pentru banii pe care ii are in banca – dupa cum spun deopotriva bancherii si autoritatile – cand vede ca premierul Tariceanu spune ca pentru a se proteja a investit in titluri de stat?

  • Empatie pentru Chiuariu si Adomnitei

    Demitandu-l la ceas de seara si – spun gurile rele bine informate – la sfatul poetilor, premierul si-a refuzat posibilitatea de a-l folosi pe Adomnitei ca moneda de schimb in negocierile cu sindicatele din invatamant. Dincolo de aceasta insa, nici Adomnitei, nici Chiuariu nu au fost chiar cei mai incompetenti membri ai guvernelor post-decembriste, dar au avut parte de unele dintre cele mai proaste imagini publice.

    In cazul lui Tudor Chiuariu, istoria s-a schimbat chiar peste noapte. Pe cand era seful Departamentului de Lupta Anti-Frauda, "mafiotul obraznic" primea aprecieri superlative de la organismul omonim european pentru cum instrumenta dosarele de frauda cu fonduri europene ale unor mafioti obraznici.

    Si in acest post, nu ma indoiesc, a ajuns in 2005 promovat tot de Relu Fenechiu, seful filialei iesene a PNL. Dar pentru ca acest amanunt nu putea fi folosit impotriva sa la vremea respectiva nici macar de presedintele Basescu, Chiuariu a ramas un functionar care isi facea treaba si nu ridica nasul mai sus decat i s-ar fi ingaduit.

    Dupa cum se stie, toate s-au schimbat cand premierul a decis sa-l numeasca in fotoliul din care fusese inlaturata Monica Macovei. N-a contat ce si-a propus/a facut imberbul ministru, mantra care-i insotea numele era intotdeauna de "omul lui Fenechiu". Atunci s-au trezit justitiarii sa condamne spiritul de gasca din PNL care ar fi dus la numirea in Guvern a unor ministri (trei, daca-l numaram si pe titularul de Ia Interne, Cristian David) in stransa legatura cu acelasi Fenechiu.

    N-ar fi fost prima data cand un politician, odata ajuns la putere, face lobby ca sa-si numeasca apropiatii in functii-cheie, numai ca eu n-am reusit nici pana in ziua de astazi sa inteleg de ce Fenechiu este mai putin dezirabil decat toti ceilalti.

    Sau de ce nominalizarile sale ar fi mai putin pertinente decat un, sa-i luam aleatoriu, Ioan Avram Muresan, Decebal Traian Remes, Mircea Ciumara, Niculae Spiroiu, Iulian Mincu, Dan-Matei Agathon etc. Putini dintre cei citati au plecat insa din functie cu un bagaj de bile negre mai greu decat cel cu care a plecat Chiuariu.

    De acelasi tratament a avut parte si Cristian Adomnitei, desi trebuie recunoscut ca omul a pus serios umarul Ia constructia propriei imagini proaste, dupa episodul jenant cu "stelutele de pe steagul UE" de la inceputul mandatului.
    Retroactiv privind, din mandatul de trei ani al Ecaterinei Andronescu – un ministru al educatiei cu o imagine inca buna – nu stiu ce mai e de retinut dincolo de salile de sport cu facturi umflate de clientela politica, construite langa scoli in continua lipsa de fonduri pentru reabilitare.

    Cum salile de sport nu-i pot fi imputate in totalitate Ecaterinei Andronescu, nici lui Cristian Adomnitei nu i se poate atribui acum tot meritul pentru milioanele de euro distribuite ca finantari pentru invatamant – e drept, cu o sensibila predispozitie politica spre fiefurile liberale; dar impresia cu care au terminat mandatul cei doi a fost radical diferita.

    PNL-uIui, am impresia, i-au fost iertate multe in acesti patru ani, tocmai pentru ca nici adversarii cu care s-a infruntat nu erau mai frumosi sau mai bine argumentati; dar nu la fel s-a intamplat cu experimentele politice pe care liberalii le-au incercat cu Chiuariu si Adomnitei. Daca scrutinul de luna viitoare va aduce inapoi cam doua treimi din actualii parlamentari, poate ar trebui sa ne aducem aminte si de vehementa din aceste cazuri.

     

  • Diferenta e ca de data asta avem rate de platit la banca

     

    Cu zece ani in urma, am trait pe viu aparitia crizei din Rusia si propagarea ei rapida in toata lumea, cu consecinte directe asupra Romaniei. Trei ani ne-am zbatut sa tinem capul deasupra apei, am inceput sa ne revenim doar din 2002 si am accelerat din 2005.
     
    Stiu ca evenimentele economice – cresterile si caderile – revin ciclic, nu ai cum sa te opui pentru ca nu depind de tine, dar ma gandeam ca mijloacele de aparare se diversifica si poti sa te aperi mai bine. Individual poti face fata cu brio tavalugului, dar ca tara nu.
     
    Cred ca Rusia a fost un mic copil fata de ce se intampla acum pe pietele financiare. Peste noapte au disparut titanii de pe Wall Street, iar marii bancheri au ajuns sa se roage de stat sa fie cumparati ca sa nu intre in cartea de istorie ca falimentari.
     
    Ironia vremurilor, capitalistii se intorc sa pupe mana statului. Iar Ion Iliescu primeste o minge la fileu in plina campanie electorala cum nici prin vis nu i-a trecut. Ce tema de dezbateri va fi in campanie falimentul capitalismului?! Toti urasc, public, capitalismul, cand ii vad pe “imbogatiti” , dar individual sunt cei mai feroci capitalisti.   
     
    Acum, unde se afla Romania? Ne loveste taifunul financiar sau am devenit imuni la cate crize au trecut peste noi? Cum spunea un coleg de-al meu, noi traim permanent in criza, in cea a infrastructurii, a sanatatii, a invatamantului, a resurselor umane, iar una in plus sau in minus chiar ca nu mai conteaza. 
     
    Singura diferenta este ca acum ne prinde criza avand datorii mari la banca, pentru masina, pentru casa, de consum, vacanta, pentru afaceri imobiliare sau bursa. Suntem indatorati pana in gat. Acum 10 ani nu eram si am fost salvati.
     
    Presiunea ratelor si mai ales majorarea lor din cauza cresterii dobanzilor si a cursului valutar ii va lovi pe romani direct in fata.
     
    Ce spuneti daca euro depaseste 4 lei si se indreapta spre 4,2 lei? Sunteti pregatiti pentru acest scenariu? Banii capsunarilor incep sa se reduca, pentru ca tarile unde muncesc au probleme. Spania, Italia, Irlanda, Franta, Germania sunt deja in recesiune, iar de munca nu mai este, deci nici bani de trimis acasa. Daca din 10 miliarde de euro – 7 miliarde oficial, restul cu sacosa -, cat trimit romanii de afara in tara pe an, dispar numai jumatate, deficitul extern explodeaza si odata cu el si cursul.    
     
    Saptamana trecuta in patru zile cursul valutar a urcat cu aproape 6%. Ce imi e acum un salt de la 3,8 la 4 lei pentru un euro? Nici nu-ti dai seama cand ajunge acolo. Dar la o rata de 500 de euro, trebuie sa mai faci rost de 200 de lei ca sa o acoperi. Daca dobanda creste si ea, mai adaugi inca 200 de lei. Adica in final 400 de lei, adica 100 de euro in plus pe luna, suma pe care nu multi isi vor putea permite sa o plateasca.
     
    Daca criza financiara nu se linisteste curand, pregatiti-va pentru cel mai rau scenariu, cu un curs de peste 4 lei si dobanzi mult mai mari la lei. La criza de lichiditate din piata, nu mai dureaza mult si vom vedea ca bancile platesc dobanzi de 15% pe an ca sa atraga lei de la clienti (oricum pe piata interbancara dobanzile au urcat pe termen scurt la 15-18%) si sa ridice ratele la credite la peste 25%.
     
    Salariile nu vor mai creste in ritmul de acum doi – trei ani si nu vor putea sa absoarba noua factura bancara. Asta daca nu lucrezi la stat, care tinde sa devina, daca nu cumva este, cel mai bun angajator ca nivel de plata a salariilor. 
     
    Mancarea este mai scumpa, utilitatile au un cost mai mare, iar benzina tine pasul cu pretul titeiului. Toate aceste lucruri adunate se vor traduce intr-un necesar de bani al fiecaruia peste nivelul actual. Poate fi acoperit ? Acum zece ani, daca nu aveai bani, schimbai 100 de dolari. Acum poate vinzi un teren! Daca il mai cumpara cineva.  
     
    Singurul lucru bun pe care il va aduce criza este ieftinirea imobiliarelor. Atunci cand pretul apartamentelor va ajunge la nivelul la care romanii vor putea sa ia din nou credite sa le cumpere, criza e deja istorie. 
     
     Dorin, cel pe care il cititi saptamanal in aceasta rubrica, crede ca in realitate ceea se petrece acum este doar o curatare a sistemului financiar si nu avem de fapt o criza reala, de productie, pentru ca marile companii stau pe un munte de bani si au cum sa se dezvolte.
     
    Este corect, dar numai ca, vrem – nu vrem, totul trebuie sa treaca pe la bancheri, care se vor intoarce la reguli ca in urma cu un secol. Din pacate, banii vor fi mai scumpi si mai greu de obtinut. Dar datoriile la banca trebuie platite.  

     

  • PNL, ghid de utilizare in campanie

    Calin Popescu-Tariceanu trebuie, dupa parerea mea, apreciat – cel putin de simpatizantii liberali – pentru cum a reusit sa se descurce in acesti patru ani, cu o majoritate parlamentara aparent nefavorabila si un presedinte cel putin critic la adresa sa si a Guvernului.

    Tariceanu incheie acest mandat de premier cu un partid inca inchegat – desi in urma cu doi ani PNL-ului i se mai dadeau putine sanse de supravietuire, cu un bilant de activitate rezonabil si cu asteptari destul de optimiste de la urmatoarele alegeri.
    Toate pot fi insa in van daca PNL va incepe sa copieze tot mai multe dintre manifestarile PSD din ultima suta de metri a mandatului incheiat in 2004.

    Sa ma explic. De felul meu nu sunt un pasionat al ziarelor de sport sau al stirilor si al transmisiunilor sportive; dar zilele trecute am deschis o asemenea publicatie si de pe pagina a treia m-a izbit o reclama electorala in care Calin Popescu-Tariceanu ii zambea gales unei doamne venerabile, sub mesajul ca PNL va continua majorarea pensiilor.

    Poate am eu o problema cu competenta unor specialisti, dar imaginea respectiva mi-a amintit frapant de PSD din 2004. De sclipiciul ieftin si duiosia scremuta a mesajelor care prezentau public mai toate “succesele” guvernarii socialdemocrate. De rigiditatea prost ocultata a unui premier pe care strategii de imagine – coincidenta, aceiasi ca la PNL – incercau sa-l umanizeze transplantandu-i zambete à la americaine si strangeri de mana cu electorat de protocol.

    Evident, liberalii nu sunt inca acolo; insa nimeni nu ne poate garanta ca sunt imuni la astfel de pericole. Iar o campanie de imagine de acest fel – pentru ca am aflat ca nu era vorba de o reclama izolata – este, cred, cel mai bun exemplu in sprijinul acestei asertiuni.
    Mie mi se pare ca lupta in noiembrie se va duce intre cei care vor reusi sa scoata oamenii la vot promitandu-le marea cu sarea si cei care vor incerca sa-i aduca la urne pe aceia carora le suna fals angajamente gen 25.000 de euro pentru fiecare roman intors din strainatate (dar doar pentru primii cateva mii de norocosi, dupa cum scrie cu caractere mici in oferta electorala) sau medicamente ieftine si gratuite pentru cei cu pensii mici.

    Si, pentru binele lor, liberalii ar face bine sa nu atace primul culoar, pentru ca e si aglomerat si intesat de profesionisti ai demagogiei electorale. Rezultatele ultimelor alegeri arata insa cum centrul de greutate al electoratului se muta tot mai adanc in mediul rural; din acest punct de vedere, capitalizarea de catre PNL a dublarii pensiilor de anul trecut este legitima si machiavelic justificabila. Dar toate au o masura si depasirea ei se pedepseste, in acest caz prin posibila neprezentare la vot a multora dintre cei din a doua categorie. O pierdere pe care sunt sigur ca PNL nu si-o poate permite si nici compensa. Pentru ca tot ultimele alegeri au aratat ca electoratul traditional de dreapta sta tot mai departe de stampila de vot – poate si pentru ca nu i s-a gasit inca momeala potrivita -, iar cel de stanga nu isi modifica atat de repede favoritii incat sa le dea motive de optimism liberalilor.

    De fapt, PNL are o misiune si mai dificila decat atat la urmatoarele alegeri: pe langa faptul ca nimeni nu-i vede castigatori ai scrutinului – ceea ce nu se poate spune despre PD-L sau PSD -, liberalii trebuie sa demonstreze ca nu au fost doar tezaurizatorii unei cresteri economice inevitabile, ci ca au premeditat macar o farama din evolutiile favorabile – pana acum – la nivel macroeconomic.

    E foarte usor, cand trebuie sa demonstrezi asta, sa te folosesti de ce e mai la indemana, populismul ieftin – pe care de ce sa nu recunoastem, nu-l folosesti nici primul si nici pentru prima data. Dar, dupa cum spune si reclama, instructiunile de utilizare trebuie citite cu atentie inainte, pentru ca dupa aceea nici medicul si nici farmacistul nu prea mai au cum sa te ajute.
     

  • Business Magazin sărbătoreşte 200 de ediţii