BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Cautologie

    Sunt putine companii de IT in lume care au o gama atat de larga de activitati ca Google. Este implicata in aplicatii web dintre cele mai diverse, de la produsele de birotica pana la partajarea de continut video, dar dezvolta si produse software “traditionale”, cum ar fi Picasa sau browserul Chrome, la care se adauga si zona sistemelor de operare pentru telefoane inteligente, aplicatiile cloud computing si inca multe altele, fara sa mai punem la socoteala ca este unul dintre cei mai mari producatori de servere din lume (e adevarat, doar pentru necesitatile proprii) si, desigur, un mare broker de publicitate online. Nu este de mirare ca anul trecut Google a lansat nu mai putin de 360 de produse, multe dintre ele pornind de la proiecte personale ale angajatilor – se stie ca Google acorda angajatilor o zi pe saptamana pe care sa o dedice domeniilor proprii de interes.
     
    Cu toate acestea, motorul de cautare ramane principala sursa de venit si este firesc ca se bucura de cea mai mare atentie. Desi detine o cota de piata uriasa (peste 63% in Statele Unite) noutatile prezentate la recenta conferinta Searcheology dovedesc ca Google vrea mai mult. Principalul anunt se refera la o tehnologie numita “Rich Snippets” care urmareste sa ofere mai multa informatie relevanta in rezultatele cautarii explorand formatele standardizate de descriere a continutului web, in principal RDF (Resource Description Framework) si microformate. Ideea este ca, de exemplu, un teatru isi poate marca in mod adecvat paginile web, iar Google poate afisa in rezultate informatii mai utile, cum ar fi piesa care se joaca in seara respectiva. Nu s-ar putea spune ca este o idee tocmai originala (a prezentat-o si Yahoo! cu un an in urma), insa, data fiind popularitatea de care se bucura Google, este foarte probabil ca aceasta facilitate va impulsiona dezvoltatorii de situri web sa utilizeze pe scara larga acest gen de metadate, apropiindu-ne astfel mai repede de web-ul semantic preconizat de Tim Berners-Lee.
     
    O alta noutate o reprezinta Google Squared – un produs experimental care returneaza rezultatele intr-o forma tabelara. Specialistii de la Google au remarcat ca adesea oamenii cauta informatii pe care apoi le sintetizeaza intr-un spreadsheet. De foarte multe ori este vorba de achizitionarea unui produs, caz in care este convenabil ca rezultatele sa apara intr-un tabel, in care fiecare produs este pe o linie, iar coloanele prezinta anumite informatii tehnice, pretul, magazinele din zona care-l distribuie etc. Desi nu a vrut sa prezinte detalii despre tehnologia utilizata, Merissa Mayer (vicepresedinte pentru produse de cautare) a precizat ca este nevoie de o putere de calcul uriasa pentru a crea automat astfel de tabele, culegand date relevante din informatie nestructurata. Este insa important de notat ca pe masura ce metadatele standardizate de genul RDF vor deveni mai larg utilizate, crearea unor astfel de tabele va deveni mult mai usoara.
     
    Google Search Options ne va oferi o serie de facilitati de filtrare si de rafinare a rezultatelor cautarilor, posibilitati largi de a selecta diverse tipuri de rezultate, de a naviga pe o axa a timpului pentru a vedea ce rezultate ar fi venit in urma cu o luna sau cu an, reprezentari grafice ale numarului de cautari pentru anumite cuvinte-cheie in diverse perioade (obtinand astfel o foarte fidela radiografie a evolutiei interesului public). Se observa interesul crescand pentru cronologie, pentru dimensiunea temporala a informatiilor. Ajungem astfel la produsul care mi-a placut cel mai mult, poate si pentru ca am putut sa-l experimentez pe situl GoogleLabs. Se cheama News Timeline si principala sa caracteristica este ca organizeaza stirile pe un subiect dat in ordine cronologica. Insa acesta este doar inceputul, pentru ca se pot alege intervalele dorite (pe zile, saptamani si chiar decade, dar se poate alege si o anumita data), se pot alege sursele preferate (ziare, reviste, bloguri, etc.) si, in plus, informatiile sunt prezentate tabelar, fiecare coloana fiind dedicata intervalelor selectate. E simplu astfel sa-ti amintesti ca pe 1 martie 2007 s-au implinit 100 de ani de cand Romania si Egiptul intretin relatii diplomatice…
     
    Se glumeste adesea despre posibilitatea ca Google sa gaseasca si obiecte fizice, iar SkyMap este un pas in aceasta directie: vom putea cauta stele. Combinand Android, GPS si tehnici de cautare, Google poate acum oferi o harta dinamica a constelatiilor, in functie de locul unde se afla utilizatorul. In curand ne vom cauta cheile de la masina tot cu Google.

  • Exercitiu de imaginatie

    Lumea informaticii trece printr-o transformare care ar putea fi calificata ca o veritabila schimbare de paradigma. Interesant este ca lucrurile cele mai spectaculoase se petrec la doi poli opusi din punctul de vedere al dimensiunilor. Pe de-o parte avem miniaturizarea dusa la extrem a computerului, care ajunge sa incapa intr-un telefon mobil si sa se confunde cu acesta. De fapt, limitarile tin mai mult de “form factor”, dar se incearca si aici solutii. De pilda, telefonul prevazut cu un miniproiector poate suplini in unele cazuri un ecran de mici dimensiuni, dar nu e exclus ca tehnologia E-Ink sa aduca in viitor extensii in domeniul vizualizarii. Ceea ce uneste aceasta noua generatie de dispozitive este accesul mobil la internet prin retelele de telefonie mobila, ceea ce asigura o acoperire maxima. Este de asteptat ca in cativa ani accesul mobil la internet sa-l depaseasca pe cel clasic.

    La celalalt pol, asistam la nasterea unor colosi din punctul de vedere al puterii de calcul: cloud computing. Spre deosebire de polul opus – orientat spre piata de consum, unde libertatea solutiilor este maxima – raspandirea norilor de calcul are implicatii in intreaga industrie IT, iar precautiile fabricantilor (care vor trebui sa se reorienteze) si ale potentialilor clienti (care se confrunta cu o tehnologie noua si poate imatura) sunt explicabile. Batalia se duce in acest moment pentru impunerea unor standarde care sa asigure un nivel de compatibilitate astfel incat piata sa fie deschisa si concurentiala – adica sa existe posibilitati reale ca un client sa poata sa-si schimbe furnizorul de putere de calcul fara mari probleme. Deocamdata, cel mai bine pozitionat este Amazon ECC, dar si alti jucatori importanti se pregatesc sa intre in arena. Intre acesti doi poli, ce se va intampla cu clasicul calculator personal? Este clar ca are tot mai putin de lucru, daca pana si jocurile video vor putea fi rulate in nori de calcul specializati. Desigur, exista domenii in care isi vor pastra pozitiile (de pilda procesari video complexe), dar o tendinta de schimbare deja se vede: sporirea portabilitatii si reducerea resurselor proprii. Rezultatul se cheama “netbook”

    si se bucura de tot mai mult succes. Se poate si altceva? Eu cred ca da si chiar am facut recent un exercitiu de imaginatie pe tema “cum ar trebui sa fie computerul meu perfect”. Rezultatul ar putea fi interesant.

    Mai intai dimensiunile: afisaj cam cat o coala A4 si grosime sub un centimetru, astfel incat greutatea sa nu fie mai mare decat a unei carti de marime mijlocie – adica sa poata fi purtat in orice servieta fara nici o problema. O conditie obligatorie ar fi sa nu aiba piese in miscare: adio disc hard si unitate DVD. Compensatia ar trebui sa vina de la internet, deci conectivitatea ar trebui sa fie duala: pe retea de telefonie mobila si pe WiFi. In fine, as renunta la tastatura si as opta pentru un ecran tactil. Rezulta ceva ce seamana cu un Tablet PC, asa ca o coperta cu rol de protectie ar completa echiparea. O mentiune speciala privind consumul de energie, care ar trebui sa fie minimal, astfel incat bateriile sa reziste o zi intreaga.

    Insa partea leului revine functionalitatilor. Inainte de toate, interactiune prin gesturi. Mai apoi, recunoasterea scrisului de mana la un nivel acceptabil, pentru ca notitele si agenda ar fi aplicatii de baza (ceea ce ar implica si posibilitatea de a trece printr-un gest de la modul text la modul grafic). O alta cerinta importanta ar fi posibilitatea comutarii de la afisarea pe orizontala la cea pe verticala si invers. O tastatura virtuala ar putea fi utila pentru redactarea documentelor mai mari si mai pretentioase. Probabil cea mai importanta aplicatie va fi browserul web, dar functia de cititor de carti electronice ar fi obligatorie. In fine, acasa sau la birou, o tastatura “adevarata” si un maus – conectate wireless – ar face din acest aparat un computer aproape obisnuit. E nevoie doar de un mic stativ.

    Pana la urma a iesit un fel de combinatie dintre un iPhone de mari dimensiuni si un Kindle multifunctional, la care se adauga ceea ce se asteapta de la un tablet PC. Inca nu toate tehnologiile sunt coapte pentru un astfel de aparat: afisajul tactil inca nu poate oferi o calitate apropiata de e-Ink, consumul ramane o problema, recunoasterea scrisului de mana e imprecisa. Dar sunt convins ca nu mai e mult pana cand un astfel de computer isi va face aparitia, iar daca pretul ar fi decent, cred ca piata n-ar fi o problema. V-ar tenta?
     

  • Encarta moare

    In urma cu vreo zece ani am petrecut cateva zile la Seattle si, cu aceasta ocazie, niste prieteni care lucrau la Microsoft m-au invitat sa-i vizitez in campusul din Redmond. O astfel de ocazie nu se rateaza, asa ca am avut sansa sa simt atmosfera din birourile celui mai mare producator de software de pe planeta. Exista insa in campus si un magazin de unde angajatii si invitatii puteau sa cumpere produse Microsoft la preturi speciale, asa ca am cumparat pentru cativa dolari ultimele editii pentru Macintosh ale enciclopediei Encarta si ale resurselor aditionale Bookshelf. Un cadou minunat pentru fiica mea, de care insa s-a bucurat intreaga familie.
     
    In scurt timp, Encarta a devenit referinta suprema in casa si am constatat ca toate celelalte enciclopedii si dictionare (cu exceptia DEX-ului) au devenit dintr-o data desuete. Zeci de volume tiparite incapeau acum pe un singur disc de plastic, cu avantajul major al cautarilor sofisticate, al referintelor “la un clic distanta”, al materialelor multimedia si a multor instrumente atractive si utile. Nu este intamplator ca enciclopediile si dictionarele au fost primele “carti” care s-au impus in format digital, detronandu-si echivalentele tiparite. Practic, Encarta a scos de pe piata toate enciclopediile pe care si-a bazat continutul – Funk & Wagnalls, Collier’s si New Merit Scholar’s Encyclopedia – si a fortat editura Fundatia Benton sa vanda faimoasa Britannica, care nici ea nu se simtea prea bine.
     
    Insa epoca enciclopediilor pe CD sau DVD a apus si ea. Poate ca experienta mea cu Encarta explica unul dintre motive: Apple a schimbat procesorul, apoi a schimbat sistemul de operare si pentru a consulta CD-ul trebuia incarcat vechiul System 7, apoi totul a devenit prea complicat si am renuntat (Microsoft nu a mai produs variante pentru Mac). Probabil ca si utilizatorii de Windows au patit acelasi lucru, pentru ca atat Encarta cat si Windows au evoluat mereu. Insa mai important a fost avansul infrastructurii de comunicatii, astfel incat conexiunea broadband la internet a devenit comuna, iar enciclopediile si-au mutat pe rand continutul in web. Desi experienta multimedia inca nu o poate egala pe cea furnizata de DVD, varianta web are avantajul accesibilitatii si posibilitatea de a adauga mereu informatii noi. Dezavantajul evident il reprezinta posibilitatile limitate de a obtine venituri si se pare ca diversele solutii incercate nu au dat rezultatele scontate. Varianta abonamentului a fost incercata de Britannica OnLine, care acum ofera gratuit un continut minimal si serviciu platit pentru accesul la continutul complet. Conditionarea accesului de achizitionarea variantei pe suport nu mai este acceptabila, iar publicitatea nu pare foarte potrivita in acest context.
     
    Insa a intervenit ceva care a dat peste cap socotelile legate de monetizarea enciclopediilor pe web. Se numeste Wikipedia, este rezultatul contributiilor aduse de mii de voluntari si nu doar ca accesul este complet gratuit, dar intregul continut este acoperit de o licenta publica (GNU Free Documentation License) care confera publicului dreptul de a folosi materialul in orice scop – de la realizarea unor prezentari scolare pana la tiparirea in scop comercial. In plus, este si chestiune cantitativa: Wikipedia se apropie de 3 milioane de articole in limba engleza, in vreme ce Britannica Online are 120.000 de articole iar Encarta are circa 42.000. Mai exista apoi proiectele aditionale precum Wiktionary (dictionare), Wikinews (stiri), Wikiquotes (citate), Wikimedia Commons (materiale multimedia) si diverse altele, toate functionand sub acelasi regim. Mai mult, Wikipedia si proiectele conexe traiesc in limbi dintre cele mai diverse, de la latina pana la esperanto (Wikipedia in limba romana are circa 123.000 de articole). Iar “traiesc” nu este o figura de stil, pentru ca Wikipedia este cu adevarat o resursa vie, a carei existenta este documentata in zona mai putin vizibila din spatele paginilor. Modelul contributiilor publice a fost incercat si de Encarta si de Britannica, insa interpunerea unui redactor profesionist care sa asigure acuratetea informatiei a tinut voluntarii la distanta, la fel ca si retinerea acestora de a contribui la produse comerciale.
     
    In fata unui astfel de competitor este aproape imposibil de luptat, iar in mesajul prin care Microsoft a anuntat abandonarea produsului Encarta in toate intruparile sale admite ca modul in care publicul cauta si consuma informatie s-a schimbat. Nu e greu de identificat Wikipedia in spatele acestei schimbari.

  • Crescuti in era digitala

    Sunt numiti de obicei Generatia Y. Mai sunt desemnati ca nativi digitali, Net Generation sau Millennials. Indiferent cum le spunem, ii recunoastem: sunt cei nascuti in epoca computerelor, a telefoanelor mobile, a jocurilor video si a internetului, iar aceste noi tehnologii le-au modelat gandirea si comportamentul intr-un mod cu totul special. Ne-am obisnuit sa-i consideram copii si sa ne asteptam ca, odata cu varsta, sa ne adopte sistemul de valori si stilul de viata. Insa cativa autori in frunte cu Don Tapscott – autorul unor carti precum Wikinomics si The Digital Economy – ne avertizeaza ca nu asa se va intampla. Dimpotriva, ei vor fi cei care vor modela societatea si economia dupa chipul si asemanarea lor. Iar cum nativii digitali se apropie de maturitate si incep sa intre in “campul muncii”, un conflict cultural in acest spatiu se contureaza deja.
     
    Poate ca la noi aceste aspecte nu par inca de actualitate. Este adevarat ca istoria noastra demografica nu se suprapune cu cea americana si cea vest-europeana, unde dupa al Doilea Razboi Mondial se disting trei faze destul de clar conturate. In primul rand este vorba de ceea ce se cheama “baby boom”, corespunzatoare perioadei de dupa razboi, cand progresul economic rapid si sentimentul de siguranta a determinat o crestere masiva a populatiei. Perioada a culminat cu anii 1957-1960, cand familiile americane ajunsesera la o medie de 3,7 copii. Dupa o perioada de scadere a natalitatii (corespunzand asa-numitei Generatii X – oarecum in contratimp cu “decreteii” de la noi) a urmat un nou boom demografic numit “baby boom echo”, cu un varf la nivelul anului 1990. Acestuia ii corespunde ceea ce numim Generatia Y si este limpede ca aceasta generatie nu este doar diferita cultural, ci si foarte numeroasa, ceea ce explica previziunea lui Tapscott ca ea isi va impune destul de repede “stilul” in societate, incepand cu locul de munca.
     
    Don Tapscott a publicat de curand un ghid – destul de controversat – pentru managerii care se vor confrunta cu acesti nativi digitali in companiile lor. In opinia sa, intreaga cultura organizationala va trebui sa se schimbe pentru a valorifica potentialul acestei generatii, pentru care colaborarea in retele de socializare, in bloguri sau wiki-uri este modul natural de a lucra. Toate acestea implica mai multa libertate de miscare (“Nu-i superviza” este prima regula), care conduce cel mai adesea la un spor de inovatie – asa cum experimentele facute de companii precum Best Buy si Deloitte au demonstrat deja. Nici training-ul nu va mai fi de actualitate, pentru ca mediile colaborative stabilesc practic o echivalenta intre a munci si a invata. Mai degraba angajatii trebuie incurajati sa posteze in bloguri tot ce tine de activitatea lor, astfel incat fiecare sa beneficieze de expertiza celorlalti. Insa cea mai radicala schimbare priveste inlocuirea tot mai frecventa a posturii de angajat cu cea de colaborator, cu implicatii profunde in tot ce inseamna efortul de mentinere a fortei de munca. Cat despre recrutare, ea va fi inlocuita cu relatii stabilite prin retele de socializare cu potentiali angajati, inca de la varste mici. In plus, tot mai mult “crowdsourcing”, atat in interiorul cat si in exteriorul companiei.
     
    Pare o imagine utopica, insa trebuie sa tinem seama ca aceasta noua generatie a crescut mai ales intr-un mediu “dez-ins­titutionalizat”, in care colaborarea in proiecte precum Wikipedia sau in retele precum Facebook a avut mereu un caracter informal, iar regulile au fost auto-impuse. Consecinta fireasca a patrunderii acestei generatii in birouri va fi ca si tehnologiile se vor schimba, iar unele unelte care astazi ni se par indispensabile vor disparea.
     
    Don Tapscott are in vedere in primul rand batranul e-mail, care pentru adolescentii de azi nu mai are alta utilitate decat de a trimite un mesaj politicos matusii. Chiar si siturile web vor inregistra un declin, in conditiile in care tanara generatie apreciaza web-ul mai degraba ca un mijloc de comunicare decat ca un furnizor de continut. Telefonia fixa este oricum detronata de cea mobila, dar noile dispozitive mobile conectate in permanenta la internet si la aplicatii web sofisticate vor reprezenta o amenintare serioasa chiar si pentru computerele personale.
     
    Poate ca lucrurile nu se vor desfasura chiar asa si poate nu atat de repede. Insa schimbari majore vor avea loc si e suficient sa ne amintim cum generatia Baby-Boom a schimbat lumea, pentru a anticipa ca Net Generation va produce mutatii de aceeasi anvergura.

  • Date conectate

    Zilele trecute, mai toate ziarele si televiziunile au consemnat aniversarea a 20 de ani de la “nasterea web-ului”. De fapt, in martie 1989 Tim Berners-Lee a formulat doar o propunere catre conducerea CERN (Centrul European pentru Cercetari Nucleare) pentru dezvoltarea unui sistem de tip hipertext, iar web-ul nu exista decat in mintea inventatorului. Probabil ca s-ar cere sarbatorita si data cand conducerea CERN a acceptat propunerea lui Tim (din care se pare ca nu a inteles mare lucru) si, cu siguranta, o alta aniversare se prefigureaza in decembrie 2010, cand se vor implini 20 de ani de cand a fost publicata prima pagina web, care cuprindea chiar descrierea sistemului. Eu am preferat sa consider ca ceea ce azi numim World Wide Web s-a nascut abia in 30 aprilie 1993, cand conducerea CERN a decis sa cedeze domeniului public codul si specificatiile intregului proiect. Este greu de presupus ce s-ar fi intamplat daca “web-ul primordial” ar fi fost protejat prin patente si copyright – probabil ca pana la urma tot s-ar fi impus, insa cu siguranta mult mai tarziu si nu fara o multime de conflicte legate de proprietatea intelectuala.
     
    La urma urmei, prin beneficiile imense pe care ni le aduce, web-ul ar merita sarbatorit in fiecare zi, asa ca 12 martie e o zi la fel de buna ca oricare alta. Ceea ce face totusi speciala aceasta aniversare este faptul ca a prilejuit o serie de aparitii publice ale lui Tim Berners-Lee, care a profitat de prilej pentru a-si expune viziunea privind viitorul web-ului. Intreaga comunitate tehnica si stiintifica este extrem de interesata de pozitia lui Tim, atat in calitate de inventator si vizionar, cat si in calitate de director al World Wide Web Consortium, forul care supervizeaza dezvoltarea web-ului din perspectiva tehnica. Iar previziunile lui Sir Berners-Lee au obiceiul sa se indeplineasca. E suficient sa ne amintim ca browserul pe care l-a conceput in 1990 era dotat si cu facilitati de editare a paginilor HTML, in ideea ca utilizatorii sa fie incurajati sa publice continut, nu doar sa vizualizeze continutul existent. Costurile si dificultatile tehnice au facut insa ca acest deziderat sa se materializeze mult mai tarziu, abia odata cu aparitia blogurilor si a retelelor de socializare. Mai mult, web-ul a ajuns sa fie echivalat cu intregul internet, preluand functiile serviciilor traditionale ale retelei. Cati dintre utilizatorii obisnuiti ai web-ului mai sunt astazi familiarizati cu telnet sau FTP? Pana si posta electronica tinde sa se integreze in web, iar statisticile spun ca mesajele schimbate in retelele de socializare vor ajunge sa le depaseasca numeric pe cele “clasice”.
     
    Insa oricat de bogat si sofisticat a devenit web-ul, mai este cale lunga pana sa-si valorifice intregul potential. In discursul sau de la recenta editie a conferintei TED, Tim Berners-Lee a subliniat ca partajarea documentelor nu este suficienta si ca beneficii enorme se pot obtine din partajarea datelor primare (raw data), care la momentul actual fie nu sunt publicate in web, fie sunt publicate in formate incompatibile. Tim isi doreste insa mai mult, si anume “date conectate”, ceea ce ne aduce din nou la chestiunea web-ului semantic, caci legaturile dintre date trebuie intr-un fel sau altul formalizate pentru ca sa poate fi utilizate usor de programele de procesare.
     
    Importanta conectarii datelor primare este enorma in domeniul stiintific, dar are si implicatii sociale si politice daca ne gandim ca disponibilitatea publica a datelor brute cu care lucreaza administratia poate contribui la sporirea transparentei si a controlului public asupra guvernarii. Evident, una este sa primesti statisticile primariei si alta este sa poti sa faci tu insuti evaluari pe baza datelor primare. Parintele web-ului este optimist in aceasta privinta si crede ca desi web-ul semantic nu a intrat in mainstream, metodele sale vor fi tot mai utilizate, pe masura ce utilizatorii se vor convinge de beneficiile care decurg de aici. Chiar daca nu sunt formalizate, sistemele de etichete (tags) utilizate de situri precum Del.icio.us sau Flickr sunt deja foarte utile. Alte aplicatii se apropie mai mult de viziunea lui Berners-Lee, exemplul cel mai cunoscut fiind DBpedia, care descrie formal circa 2,6 milioane de date extrase din Wikipedia.
     
    Pe de alta parte, Tim Berners-Lee este constient ca evolutia in aceasta directie sporeste anumite pericole, dintre care cel mai mult il ingrijoreaza intruziunile in viata privata a utilizatorilor prin posibilitatile crescute de monitorizare a activitatii si crearea unor profiluri foarte detaliate.

  • Flerul stiintific

    Exista nenumarate povesti de succes despre ceea ce s-ar chema “inspiratia” unor oameni de afaceri care au riscat investitii in companii aparent fara sanse de crestere, dar care s-au dovedit in cele din urma aducatoare de profituri uriase. Din cate spun pasionatii, s-ar parea ca aceste povesti sunt cele care anima bursele de pretutindeni, cele care dau incredere si sperante investitorilor. Desigur, nu e nevoie doar de inspiratie in lumea investitiilor, ci si de o multime de informatii, iar succesul sta cel mai adesea in stiinta de a le analiza si a emite predictii pertinente. Este ceea ce in lumea anglofona se cheama “educated guesswork”.
     
    Insa valoarea inspiratiei in investitii creste proportional cu dinamica domeniului, iar lumea internetului este fara indoiala una dintre cele mai dinamice. Aici marile castiguri vin atunci cand banii sunt investiti foarte devreme, in firme incepatoare (“start-ups”) si extrem de inovatoare, de regula cu mult inainte ca acestea sa devina publice. In acest domeniu informatiile cu care sunt obisnuiti jucatorii de pe piata bursiera sunt fie inexistente, fie irelevante. Venituri? Profit? Management? Putem sa uitam de ele. Google n-a castigat niciun sfant in primii trei ani de activitate, iar de Larry Page si Sergey Brin nu auzise nimeni.
     
    La fel se intampla acum cu Facebook, o alta companie cu o crestere rapida, dar fara profituri. In plus, in lumea internetului inca mai exista sansa aparitiei unor produse sau servicii capabile sa schimbe peste noapte regulile jocului. Si, pentru ca totul sa fie si mai complicat, in zona software si internet un start-up nici nu are nevoie de multi bani ca sa se lanseze, iar managerii sunt cel mai adesea foarte tineri, tehnici si excentrici. E mai degraba taramul “ingerilor” (angel investors) decat al “aventurierilor”.
     
    Tot un start-up – numit YouNoodle – promite sa schimbe aceasta stare si sa reduca din marja de inspiratie si noroc pe care se bazeaza investitorii. Fondatorii sunt Bob Goodson (28 de ani) si Kirill Maharinski (21 de ani), ambii fosti studenti la Oxford, iar opinia lor este ca de fapt informatie relevanta despre start-up-uri exista din abundenta, numai ca aceasta este raspandita in salbaticia web-ului, prin bloguri, prin forumuri, prin liste de discutii si chiar pe siturile web ale incepatorilor. De aici a venit ideea de a evalua o multime de companii la inceput de drum (pe moment 30.000) prin analogie cu un set de peste 150.000 de istorii ale unor companii de succes care au pornit tot de la resurse modeste. Scopul este de a furniza un soi de “indicator de succes” pentru fiecare firma analizata, pe baza unui algoritm de genul celui folosit de Google pentru a calcula relevanta referintelor returnate pentru o cautare. Autorul algoritmului este un neozeelandez pe nume Sean Gourley, care a lucrat o vreme pentru Pentagon, dezvoltand programe care sa evalueze riscurile atacurilor teroriste pe baza unor informatii disparate si nestructurate – adica asemanatoare cu cele utilizate pentru evaluarea companiilor. Poate este interesant de notat ca YouNoodle incearca sa creeze si o retea de firme recent infiintate, carora sa le furnizeze gratuit instrumente de evaluare a planurilor de business in schimbul informatiilor despre propria evolutie, menite sa imbogateasca baza de date si sa rafineze algoritmul.
     
    Daca ar fi sa socotim cate valuri a provocat YouNoodle – prezentari in New York Times si la BBC, dezbateri pe TechCrunch, relatari in nenumarate bloguri – am putea banui ca exista deja suficient “buzz” in jurul firmei pentru o auto-evaluare. Goodson a declarat in New York Times ca inca n-au facut-o, pentru ca rezultatele ar putea fi derutante: daca programul ar prezice ca YouNoodle va esua, iar predictia s-ar adeveri, am fi in fata unui interesant paradox. In schimb, numerosi jurnalisti si investitori au evaluat compania fara niciun algoritm si n-au reusit sa cada de acord. Pe de-o parte, unii considera ca “indicatorul de succes” ar putea fi de ajutor investitorilor si ar contribui la impunerea unei “meritocratii” in zona companiilor la inceput de drum. Ray Conway – un celebru “business angel” care a investit in peste 500 de start-up-uri, printre care Google si PayPal – crede ca instrumentul ar putea fi util, dar el va folosi in continuare conexiunile personale. Pe de alta parte, investitorul Paul Kedrosky – care intretine si blogul “Infectious Greed” – pune la indoiala eficienta unui astfel de instrument. Daca ar fi atat de bun, de ce n-ar infiinta chiar YouNoodle un fond de investitii?

  • De ce nu trebuie sa va luati de fitosi

     

    Momentul de sinceritate de acum o luna al unuia dintre antreprenorii romani care se pregatea sa isi lichideze afacerile din Romania si sa plece in strainatate mi-a venit brusc in minte cand am auzit declaratiile facute saptamana trecuta de guvernatorul Isarescu.
     
    “Nu stiu cum este la Cluj, dar in Bucuresti parcurile de masini s-au umplut de masini fitoase in leasing. Tot mai multe persoane se intorc la societatea de leasing si cedeaza automobilul”, spunea Isarescu.
     
    Da, masini fitoase le-a spus, acesta este citatul exact de pe fluxul de stiri al agentiei Mediafax, guvernatorul folosind aceeasi sintagma si pentru piata imobiliara din marile orase, in care “putem vorbi despre zona «fitoasa», unde efectiv s-a sarit calul, si aici nu vad nicio sansa de deblocare pana cand pretul nu va reveni la un nivel rezonabil”.
     
    Intr-adevar, o iesire in vara anului trecut in cafenelele din zona Dorobanti sau in statiunea Mamaia completa lista fitelor de Romania cu marci de imbracaminte si incaltaminte de zeci de mii de euro sau chiar sute de mii de euro in cazul ceasurilor.
     
    Pe atunci, afacerile mergeau bine, economia duduia, vorba fostului premier Tariceanu, si articolele din revista in care ne puneam intrebari despre potentiale efecte ale crizei internationale in Romania erau dezaprobate de multi dintre executivii cu care discutam (si care foloseau ca masina de serviciu modele cu un pret de 50.000-100.000 de euro), desi situatia din America si Europa se inrautatea cu fiecare zi.
     
    Acum, la mai putin de un an distanta, optimismul extrem a fost inlocuit de un pesimism deplin. Totul s-a prabusit dintr-o data, chiar si preturile caselor din zonele fitoase precum Pipera Tunari, de care vorbea guvernatorul Isarescu si care si-au pierdut dintr-o data toti pretendentii.
     
    Sincer, nu as fi atat de dur cu fitele din Romania, chiar daca nu de putine ori in masinile lor scumpe mi-au taiat calea in intersectii in timp ce treceau pe culoarea rosie a semaforului. Consumul acestor fitosi (si mai ales al celor care ar fi vrut sa tina pasul cu ei) a alimentat atatia ani cresterea PIB si mitul tigrului balcanic care devenise la un moment dat Romania.
     
    Unii dintre analisti au argumentat ca acest consum considerat exagerat va provoca (asa cum s-a dovedit in realitate) inflatie, deficit extern si scaderea economisirii. Dar a fost acest consum exagerat (mai ales cel de produse considerate de fite) suprataxat pentru ca statul si implicit bugetul sa beneficieze cat mai mult de pe urma celei mai noi boli a romanului, shopping-mania? Bineinteles ca nu, si nu din vina celor care consumau.
     
    Pe de alta parte, cum i-am fi putut pretinde romanului de rand, fie el fitos sau nu, sa economiseasca in conditiile in care isi pierduse deja economiile de mai multe ori la FNI, Caritas etc., iar de vreo opt ani se trezea pe zi ce trece cu tot mai multi bani din salarii, speculatii imobiliare, trimisi de rudele din strainatate si, bineinteles, bani din economia subterana? Sau cand, dupa anul 2005, bancherii i-au devenit cei mai buni prieteni si i-au dovedit prin oferte care de care mai “speciale” cum poate cumpara fara bani de avans nu doar un frigider, televizor cu plasma , dar chiar si o masina sau un apartament.
     
    De aceea cred ca in Romania nu consumul este problema si nici macar ritmul exploziv cu care acest consum a crescut (pana la urma trebuie sa fim constienti ca mai este foarte mult de recuperat fata de media europeana). Problema cea mare a fost lipsa celorlalte componente care ar fi trebuit sa sustina cresterea economica. Sau, cum spunea tot saptamana trecuta acelasi guvernator, economia Romaniei a crescut mult si repede si s-a bazat pe anumite sectoare care ar fi trebuit sa creasca mai putin: “Toti au vazut ce inseamna sa ai masini si sa nu ai drumuri”.
     
    Iata insa ca de la inceputul anului vedem si reversul acestei situatii. Lucrurile incep sa se aseze si raportul dintre masinile care circula si drumuri (ca sa iau un exemplu legat de comentariul guvernatorului) devine tot mai bun. Insa, din pacate, nu ca urmare a cresterii kilometrilor de autostrada, ci a numarului tot mai mic de masini de pe strada din cauza contractelor de leasing cu probleme sau a atentiei mai mare la bugetul familiei. Sau altfel spus, pe zi ce trece ritmul de crestere al consumului (exagerat sau nu, conteaza mai putin) scade sau chiar se plafoneaza, dar nimic nu vine din spate sa il contrabalanseze.
     
    Si ca un post scriptum as avea o intrebare. Ce m-ati sfatui sa fac daca se deblocheaza pana la urma creditarea: sa imi cumpar in rate o Dacie Logan de 6.000-8.000 de euro sau sa fac un efort suplimentar (probabil de 20-30 de euro lunar in plus pret de vreo 3-4 ani) pentru o marca de import? Sau poate sa imi iau pe mai putini bani o masina second-hand din strainatate daca tot a anuntat ministrul mediului din primul moment in care a fost numit ca scade taxa auto? Va intreb pentru ca nu as vrea sa fiu considerat fitos si apoi tras de urechi ca supraincalzesc economia printr-o crestere exagerata a consumului. Dar parca nici n-as vrea sa fiu ca aceia care la indemnul presedintelui Basescu de acum vreo doi-trei ani au investit in bursa pentru a sustine economia si acum au pierdut mai mult de jumatate din bani.

     

  • Nationalizarea ca mijloc

    Sunt de acord. Dar problema nationalizarilor suporta trei observatii. Prima: unele dintre marile banci sunt periculos de aproape de prapastie – de fapt ar fi cazut deja pana acum daca investitorii nu s-ar fi asteptat ca guvernul sa le salveze in caz de nevoie.
     
    A doua: bancile trebuie salvate. Prabusirea Lehman Brothers aproape ca a distrus sistemul financiar global si nu putem risca sa lasam institutii mult mai mari, ca Citigroup sau Bank of America, sa faca implozie.
    A treia: desi bancile trebuie sa fie salvate, guvernul nu-si permite – nici fiscal si nici politic – sa faca asemenea cadouri uriase actionarilor bancilor.
     
    Sa fim exacti. Exista o probabilitate rezonabila – nu o certitudine – ca Citi si Bank of America vor pierde, impreuna, sute de miliarde de dolari in urmatorii cativa ani. Iar capitalul lor, excedentul de active in raport cu pasivele, nu este indeajuns de mare ca sa poata acoperi aceste potentiale pierderi.
     
    Probabil ca singurul motiv pentru care bancile nu s-au prabusit inca este ca guvernul actioneaza ca o plasa de siguranta, garantandu-le implicit obligatiile. Dar de fapt sunt niste banci zombi, incapabile sa furnizeze economiei creditele de care aceasta are nevoie.
     
    Ca sa puna capat unei astfel de situatii, bancile au nevoie de mai mult capital. Dar ele nu mai pot aduna bani de la investitori privati. Asa ca guvernul trebuie sa le ofere fondurile necesare. Si aici e problema: fondurile de care bancile au nevoie ca sa revina pe deplin la viata depasesc cu mult valoarea lor actuala. Citi si Bank of America au o valoarea de piata totala de sub 30 de miliarde de dolari si chiar si acea valoare este in mare parte – daca nu chiar intrutotul – bazata pe speranta ca actionarii vor prinde macar o feliuta din fondurile guvernamentale. Si daca e vorba sa dea banii, atunci guvernul ar trebui sa primeasca in schimb proprietatea asupra bancilor.
     
    Totusi, nationalizarea nu e contrara spiritului american? Nu, e la fel de americana ca placinta cu mere. In ultima vreme, Fondul de garantare a depozitelor bancare (Federal Deposit Insurance Corp. – FDIC) a preluat banci pe care le considera insolvabile intr-un ritm de doua pe saptamana. Cand FDIC preia o banca, preia controlul asupra activelor neperformante ale bancilor, plateste o parte din datorii si apoi revinde institutia curatata de probleme investitorilor privati. Exact asta vor sa se intample partizanii nationalizarii temporare, nu doar cu bancile mici pe care le preia FDIC, ci si cu bancile mari, la fel de insolvabile.
     
    Adevarata intrebare este de ce administratia Obama tot vine cu propuneri care par o alternativa la nationalizare, dar care se intampla sa implice cadouri grase pentru actionarii bancilor. Spre exemplu, administratia a avansat prima data ideea de a oferi bancilor garantii impotriva pierderilor rezultate din activele cu probleme. Asa ceva ar fi fost o mare realizare pentru actionarii bancilor, dar nu si pentru noi, restul: oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Acum, administratia vorbeste despre un “parteneriat public-privat” care sa achizitioneze activele cu probleme de la banci, iar guvernul sa imprumute bani investitorilor privati pentru acest scop. Aceasta le-ar oferi investitorilor un pariu castigator in orice scenariu: daca activele isi cresc valoarea, investitorii castiga; daca se prabusesc substantial, investitorii pleaca si lasa guvernul sa stranga mizeria. Inca o data, oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Dar de ce sa nu luam taurul de coarne si sa nationalizam? Ganditi-va, cu cat traim mai mult alaturi de bancile zombi, cu atat mai dificil ne va fi sa punem capat crizei economice.
     
    Cum ar trebui sa se petreaca nationalizarea? Tot ce are de facut administratia este sa-si ia in serios propria propunere de a trece bancile prin testul de rezistenta la soc (stress test) si sa nu ascunda rezultatele atunci cand o banca pica testul si preluarea ei devine necesara. Da, intreaga poveste ar avea un aer melodramatic, pentru ca un guvern care a sprijinit bancile luni de zile ajunge sa se declare socat de situatia dezastruoasa din registrele contabile ale acestora. Dar nu-i sfarsitul lumii.
     
    Si inca o data, scopul nu este ca guvernul sa aiba in proprietate bancile pentru o perioada lunga: ca si bancile mici pe care FDIC le preia in fiecare saptamana, marile banci trebuie returnate controlului privat cat de curand posibil. Blogul financiar Calculated Risk sugereaza ca in loc sa numim acest proces nationalizare ar trebui sa-l numim “preprivatizare”.
     
    Administratia Obama, spune Robert Gibbs, purtator de cuvant al Casei Albe, crede ca “un sistem bancar care sa aiba actionariat majoritar privat este cea mai buna cale”. Si noi toti credem la fel. Dar ce avem noi acum nu e o intreprindere privata, este un “socialism al lamailor1”: bancile cu probleme se aleg cu avantajele, contribuabilii preiau riscurile, ceea ce perpetueaza sistemul bancilor zombi, blocand revirimentul economic.
     
    Ce vrem noi e un sistem in care bancile sa-si asume si castigurile, si pierderile. Iar drumul spre acel sistem trece prin nationalizare.
     
    1. “Lamai” – termen care desemneaza o masina ale carei defecte nu se vad decat dupa ce cumparatorul incepe s-o foloseasca; prin extensie, un produs sau un sector economic aparent sanatos, dar grevat de probleme ascunse.

  • Cine-i mic, tactil si inteligent?

    Cu doi ani in urma nici nu stiam ca exista Mobile World Congress. Si chiar daca as fi stiut, nu m-ar fi interesat. La vremea aceea, “mobil” insemna telefonie si cam atat, desi discursul de marketing incerca din rasputeri sa pozitioneze sub acest termen si computerele portabile. Intre timp lucrurile s-au schimbat enorm, iar anul acesta la Mobile World Congress – care combina un congres cu o imensa expozitie – organizatorii au estimat ca vor veni peste 50.000 de vizitatori. Pe langa acestia si-au facut loc si cateva dintre cele mai proeminente figuri ale industriilor conexe acceptiunii actuale a mobilitatii. Listei impresionante de “keynote speakers”, in care au figurat liderii unor companii precum Nokia, Vodafone, AT&T Mobility sau Qualcomm, i s-au adaugat tot mai multi reprezentati ai industriei IT, incepand cu Steve Balmer de la Microsoft, Josh Silverman de la Skype sau Chris DeWolfe de la MySpace. Deja avem o imagine despre mutatiile pe care termenul “mobil” le-a suferit in ultimul timp.
     
    In privinta numeroaselor produse expuse sau lansate cu aceasta ocazie ar fi multe de spus, dar ma voi limita la constatarea ca ecranele tactile si cat mai mari au devenit norma pentru telefoanele mobile, astfel incat peste vreun an vom mai intalni taste (adevarate, nu virtuale) doar la cele dotate cu o claviatura alfanumerica rabatabila sau de tip slide. Daca ar fi sa remarc cateva produse, as incepe cu unul care nu este tocmai un telefon, ci un soi de multiplexor. Se cheama Novatel MiFi, este de dimensiunile unui card si functioneaza ca un hotspot mobil, oferind acces la o conexiune 3G mai multor utilizatori aflati in apropiere. Un alt produs interesant a prezentat Logic Wireless: un telefon care incearca sa depaseasca limitarea inerenta a spatiului de afisare folosind un proiector incorporat. In felul acesta, un slide show de business sau un set de poze din vacanta pot fi prezentate oricand si oriunde, fara a implica un laptop. Una dintre vedetele expozitiei a fost al doilea telefon bazat pe Android realizat de HTC. Spre deosebire de G1, HTC Magic a renuntat la tastatura slide incorporata “devenind astfel mai suplu si mai elegant”, iar Vodafone (distribuitorul exclusiv) promite preturi care coboara sub 100 de euro pentru anumite tipuri de contracte.
     
    Insa ceea ce au remarcat toti observatorii este faptul ca zona de interes a industriei s-a deplasat tot mai mult spre software. Desigur, au aparut camere foto sau video tot mai performante, dotarea GPS va deveni curand standard, capacitatile de memorie au crescut, procesoarele sunt tot mai puternice, iar producatorii sunt constienti ca factorul care va face diferenta de acum inainte vor fi aplicatiile. In privinta sistemelor de operare, Google a tulburat apele cu Android, pentru ca un sistem performant si open source schimba regula jocului si obliga competitorii sa ofere mai mult si mai ieftin. Nokia a reactionat trecand Symbian in regim open source, iar Microsoft isi proclama deschiderea doar in contrast cu Apple, prin faptul ca vinde Windows Mobile oricui e dispus sa cumpere, in vreme ce OSX este rezervat pentru iPhone. Dar sarea si piperul in materie de software o constituie ingeniozitatea aplicatiilor realizate de terti producatori, asa cum o demonstreaza succesul “magazinului” virtual AppStore (pentru iPhone si iPod Touch) sau cele peste 1.000 de aplicatii care figureaza in cataloagele Android Store. Cum era de asteptat, la Mobile World Congress atat Nokia, cat si Microsoft si-au anuntat intentia de lansa servicii similare sau asemanatoare. Finlandezii si-au anuntat lansarea in luna mai, cand vor reuni sub aceeasi umbrela doua servicii deja existente “Download! si MOSH (multimedia)” si vor adauga deschiderea catre alte aplicatii Symbian si pentru furnizori de continut precum EA (jocuri), Facebook, MySpace si Lonely Planet. Particularitatea serviciului de la Nokia este personalizarea ofertei in functie de profilul utilizatorului si de locatia in care se afla. Microsoft se lauda in schimb cu o oferta de circa 20.000 de aplicatii pentru Windows Mobile, acumulate in cei 7 ani de existenta. In plus, Microsoft a mai anuntat serviciul MyPhone, care va permite sincronizarea cu alte produse Microsoft.
     
    Este posibil ca RIM sa urmeze cu un magazin pentru BlackBerry si probabil Palm va fi obligat sa urmeze trendul. Cert este insa ca impulsul dat de Apple cu iPhone, AppStore si MobileMe a reverberat in intreaga industrie si a impus noi standarde. Convorbirile vocale si SMS-urile au ramas simple detalii.

  • Luati o broasca…!

    In plina epoca de aur a comediei mute, scenaristii regizorului si producatorului Mack Sennett au suferit cel mai ingrozitor accident – au ramas fara idei. Ritmul nebun in care se realizau filmele la studiourile Keystone si multitudinea de personaje ce populau peliculele regelui comediei – politisti nu prea inzestrati cu minte, frumuseti in costume de baie, vagabozi, indragostiti, soferi, pompieri, cowboy, preoti, constructori sau mecanici de locomotiva – au secatuit, paradoxal, imaginatia sarmanilor scriitori. Una din metodele de revigorare a ideilor a fost apelarea la serviciile unor nebuni si un istoric al filmului descrie scena: un ciopor de insi cu creioane si hartii in mana asteptand infrigurati in jurul sarmanului ins cu privire goala, tampa. O sclipire apare la un moment dat in privirea aluia, exclama: “…luati!…”, sclipirea da sa se stinga, cioporul freamata, licarul nu se stinge, insul continua: “…luati… o broasca…”; cioporul noteaza IDEEA si incep discutiile: “da, da, sa facem…, pe urma apare,… apoi se sperie, se lovesc…”; o noua comedie e pe cale sa se nasca.
     
    In plan economic, si in Romania si in lumea larga, broasca momentului este interventia statului, la care se adauga o frumoasa carapace de protectionism.
     
    Aceasta este, de altfel, si ideea care m-a inspaimantat cel mai mult in ultima vreme: aceea ca statul va trebui sa se implice in economie, si nu oricum, ci pentru o lunga perioada de timp. Ajutoarele acordate de guverne in toamna anului trecut bancilor cu probleme, nationalizarile, opinia, larg raspandita, ca majorarea cheltuielilor cu infrastructura ar putea repune in miscare roata volanta a economiei stau la baza acestei convingeri. Daca mai apar si lideri politici care sa se pronunte in mod explicit pentru nationalism comercial – nu mai are nicio importanta ca este vorba de otel, ca in cazul presedintelui american, sau de automobilul din productia interna, asa cum indemna presedintele roman – atunci raul este plenar.
     
    Planul anticriza al Guvernului roman, cuprins in proiectul de buget, este in aceste zile in discutia Parlamentului. El se bazeaza, daca e sa il luam in serios, pe cheltuieli cu infrastructura, cu energiile regenerabile, pe programul Rabla, pe recapitalizarea de institutii financiare, pe neimpozitarea, la un moment dat, a profitului reinvestit, pe compensari, plati si altele; cu totul, 13 miliarde de euro. Valoarea este importanta numai din punct de vedere psihologic; sincer, nu cred ca businessul romanesc va beneficia de prea multi din acesti bani. Masurile sunt de “inspiratie” europeana – majoritatea planurilor anticriza, indiferent de valoare, marseaza pe aceleasi fundamente – infrastructura, energie, recapitalizari, reduceri de taxe (si in general oamenii aceia chiar REDUC taxe), sprijinirea unor institutii financiare sau a industriei auto; in plus apar nationalizari (Fortis, Nothern Rock, Bradford & Bingley).
     
    Cu totul, sporirea, intr-adevar, a rolului statului in economie. Strategii guvernamentali care, in Romania, au facut copy – paste din programele europene (si nici macar nu cred ca au facut rau procedand asa) au dovedit, asa cum imi spunea un foarte bun analist economic si politic saptamana trecuta, o lipsa de idei.
     
    Pentru ca adevarata criza este, la noi, de idei, nu economica sau financiara. Adoptarea unui plan care sa creeze o economie romaneasca bazata in special pe productie si creativitate si implicare si mai putin pe consum si “tun”. Continuand asa, vesticii vor descoperi, iar noi, romanii, vom redescoperi, in curand, economia “pachetului de Kent” din Romania sau a “becului ars” din Rusia. Este vorba de un circuit economic, creator de PIB in esenta, dar cu fundament total aiurea. Economia pachetului de Kent – pacientul cumpara <o atentie> pentru medic, medicul plaseaza atentia unui intermediar – vanzator la chiosc sau bisnitar – care revinde pachetul de Kent unui alt pacient, care vine la medic, care medic…..
     
    Becul ars a fost la mare cautare in Rusia; becurile nu se gaseau in magazine, asa ca in cazul unui asemenea accident casnic rusii inlocuiau becuri functionale din fabrica sau intreprinderea la care lucrau; electricianul fabricii inlocuia, la randul sau, becurile arse cu altele fuctionale, dar pastra becul ars pentru a-l vinde ghinionistilor carora le explodau becurile sau care le spargeau din neatentie. Ciclul se relua la nesfarsit.
     
    La o scara mai mare, in Romania, am tot plimbat intre noi terenuri, apartamente, case, masini sau cine stie ce altceva; s-a chemat ca facem PIB, pentru ca s-au rotit niste bani si s-au cheltuit altii; dar pana la urma rezultatul nu inseamna mai mult decat un pachet de tigari innegrit de multele maini prin care a trecut sau un bec spart. Initiativele reale, afaceri bune, bazate pe principii sanatoase, exista si au existat, dar sunt prea putine si in pericol sa se scufunde, trase de nepasarea si incompetenta generalizate.
     
    Statul n-ar trebui sa joace rolul electricianului sau pe cel al bisnitarului; statul ar trebui sa determine oamenii sa creeze si sa cumpere si sa se implice in productia becurilor. 
     
    Eu cred, sincer, in demersul guverna­mental, in faptul ca vrea sa ne salveze de criza. Dar de Guvern cine ne salveaza?