BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Cat de mult ar trebui sa ne incredem in Wikipedia?

    Daca veti cauta un cuvant – sa zicem “Napoleon” – si vedeti ca o
    informatie este incompleta sau incorecta, va inregistrati, o
    corectati, iar articolul va fi salvat astfel, cu adaugirea voastra.
    Bineinteles ca aceasta le-ar permite rau-intentionatilor sau
    nebunilor sa raspandeasca informatii false, dar garantia ar trebui
    sa fie data tocmai de faptul ca verificarea e facuta de milioane de
    utilizatori.

    Daca un rau-intentionat s-ar apuca sa modifice, scriind ca
    Napoleon n-a murit pe insula Sfanta Elena, ci la Santo Domingo,
    dintr-odata milioane de bine intentionati ar interveni sa rectifice
    ilicita corectie (si apoi cred ca, dupa cateva actiuni in justitie
    ale unor persoane care s-au trezit calomniate de necunoscuti, un
    soi de redactie exercita totusi un control, cel putin asupra
    rectificarilor care par vadit defaimatoare). In acest sens,
    Wikipedia ar fi un exemplu elocvent a ceea ce Charles Sanders
    Peirce(1) numea Comunitate (stiintifica), cea care printr-un soi de
    fericita homeostaza elimina erorile si legitimeaza noile
    descoperiri, purtand astfel mai departe, cum spunea el, torta
    adevarului.

    Dar daca acest control colectiv ar putea functiona in ceea ce-l
    priveste pe Napoleon, va putea si in cazul unui John Smith
    oarecare? Sa luam drept exemplu o persoana un pic mai cunoscuta
    decat John Smith si mai putin decat Napoleon, adica cel care scrie
    aceste randuri. La inceput am intervenit pentru a corecta rubrica
    ce ma privea, intrucat continea date eronate sau informatii false
    (cum ar fi ca eu sunt primul nascut din 13 frati, cand de fapt
    acesta a fost cazul tatalui meu). Ulterior am renuntat, deoarece de
    fiecare data cand din curiozitate intram sa-mi revad pagina dadeam
    peste alte dragalasenii postate de cine stie cine. De aceasta data,
    cativa prieteni m-au avertizat ca Wikipedia spune ca m-am casatorit
    cu fiica editorului meu Valentino Bompiani. Informatia nu este cu
    nimic defaimatoare, dar – in caz ca ar putea fi pentru prietenele
    mele dragi, Ginevra si Emanuela -, am intervenit pentru a o
    elimina.

    In acest caz al meu nu se poate vorbi nici despre o eroare
    scuzabila (precum povestea celor 13 frati), nici de preluarea unui
    zvon aflat in circulatie: nimanui nu i-a trecut vreodata prin cap
    ca eu m-as fi casatorit intr-un asemenea mod, prin urmare
    necunoscutul coautor al Wikipedia a intervenit pentru a face
    publica o fantezie personala de-a lui, fara sa-i fi trecut prin
    minte cel putin sa verifice informatia din vreo sursa.

    Si-atunci cat de mult trebuie sa ne incredem in Wikipedia? Spun
    imediat ca eu am incredere pentru ca ma folosesc de ea cu tehnica
    cercetatorului de profesie: consult pe o anumita tema Wikipedia si
    apoi verific cu alte doua sau trei site-uri: daca informatia apare
    de trei ori, exista sanse mari sa fie adevarata (dar trebuie sa fiu
    atent ca site-urile consultate sa nu fie paraziti ai Wikipedia si
    sa repete greseala). Un alt mod este sa vad rubrica de Wikipedia
    atat in italiana, cat si intr-o alta limba (daca intampinati
    dificultati in urdu, veti gasi intotdeauna, cu siguranta, si
    corespondentul in engleza); adeseori, cele doua pagini corespund
    (una este traducerea alteia), dar se intampla si sa difere, si
    poate fi interesant sa descoperi o contradictie: ar putea chiar sa
    va impinga (impotriva oricarei religii a virtualului ati avea) sa
    va ridicati si sa mergeti sa consultati o enciclopedie scrisa pe
    hartie.

    Dar eu am dat exemplul unui cercetator care a invatat putin cum
    merg lucrurile confruntand sursele intre ele. Ce se intampla insa
    cu ceilalti? Cei care merg pe incredere? Pustii care recurg la
    Wikipedia pentru temele scolare? Luati bine aminte ca situatia este
    valabila pentru oricare alt site, de aceea de multa vreme am
    propus, inclusiv unor grupuri de tineri, sa constituie un centru de
    monitorizare a internetului, cu un comitet format din experti de
    incredere pentru fiecare disciplina in parte, astfel incat
    diferitele site-uri sa fie recenzate (fie online, fie printr-o
    publicatie tiparita) si judecate din punctul de vedere al
    credibilitatii si al acuratetei. Sa luam repede un exemplu: sa nu
    cautam numele unui personaj istoric de genul lui Napoleon (pentru
    care Google furnizeaza 2.190.000 de site-uri), ci pe cel al unui
    tanar scriitor devenit cunoscut doar de un an, adica de cand a
    castigat premiul Strega 2008, Paolo Giordano, autorul lucrarii
    “Singuratatea numerelor prime”. Site-urile unde se scrie despre el
    sunt in numar de 522.000. Cum poti oare sa le monitorizezi pe
    toate?

    A existat la un moment dat ideea de a monitoriza doar site-urile
    dedicate unui singur autor, unul despre care studentii ar putea
    cauta foarte des informatii. Dar daca il luam pe Peirce, pe care eu
    tocmai l-am citat, site-urile care-l privesc sunt in numar de
    734.000t
    Iata o problema de toata frumusetea, ce pentru moment e tot fara
    solutie.

    1. CHARLES SANDERS PEIRCE (1839-1914), FILOZOF SI LOGICIAN
    AMERICAN.

  • De la Agonie la Extaz – O Calatorie in Caruselul Bursei

    In martie 2009, cand pietele au atins minimul ultimelor 13 ani
    (pe 6 martie S&P atinsese 666 de puncte), o multime de analisti
    vedeau un colaps total pe pietele financiare globale. Investitorii
    se asteptau la cel mai rau scenariu posibil, in care indicele
    S&P ar fi coborat la nivelul de 500 de puncte. Printre
    motivatiile aduse, amintim:

    1) o scadere cu 15% a preturilor la imobiliare

    2) o recesiune raspandita la nivel mondial

    3) o reducere semnificativa a profiturilor viitoare

    4) o crestere negativa a pietei de credit

    Dupa cum va puteţi imagina, toate sectoarele economiei au fost
    lovite, de la fortareata Wall Street din sectorul financiar pana la
    greii tehnologiei din Silicon Valley. Sa analizam împreuna aceste
    ultime 26 de saptamani, in care actiunile au atins valori minime si
    maxime ireale, tinand intreaga lume financiara cu sufletul la
    gura.

    Cotatiilele inregistrate in 6 martie:

    • JP Morgan [JPM] la $15, Goldman Sachs [GS] la $47, Citigroup
    [C] la $1, Bank of America [BAC] la $2,5 sau Barclays [BCS] la
    $2,7

    • Google [GOOG] la $247, Apple [AAPL] la $78, Research In Motion
    [RIMM] la $35 sau Amazon.com [AMZN] la $35

    La data de 7 august, S&P500 atinsese 1010 puncte, cresterea
    accelerata a indicelui depasind 50% fata de valoarea inregistrate
    in martie. Randamentele pe 5 luni (R5m) au atins valori record in
    aceasta perioada de puternica revenire.

    Cotatiile inregistrate in 7 august:

    • JPM la $43 (R5m = 188%), GS la $168 (R5m = 255%), C la $4.2
    (R5m = 337%), BAC la $17 (R5m = 577%) şi BCS la $24 (R5m =
    794%)

    • GOOG la $459 (R5m = 86%), AAPL la $166 (R5m = 113%), RIMM la
    $79 (R5m = 125%) şi AMZN la $86 (R5m = 148%)

    Deci, sa ne punem centurile de siguranta si sa ne pregatim
    pentru o calatorie cu peripetii unde e posibil sa pierdem sau chiar
    sa castigam. Detalii privind ceea ce este probabil sa urmeze pe
    pietele financiare precum si parerea mea personala le regasiti pe
    http://toniiordache.wordpress.com.
    Enjoy the ride!

    Toni Iordache, 42 de ani, matematician si finantist, cu o
    cariera de peste doisprezece ani in institutii financiare
    importante – Citibank, Deutsche Bank, JP Morgan, Fortis sau RBC a
    vazut si trait criza financiara intr-un fotoliu situat in primul
    rand. A fost adus de criza, in august 2008, inapoi in Romania, dar
    el si businessul romaneasc au vorbit limbaje diferite: bancile nu
    s-au dovedit interesate de managementul riscului iar modelele de
    afaceri s-au dovedit a fi altele decat cele de pe Wall Street.

    Asa ca in martie 2009 se intoarce in America, se angajeaza la
    Royal Bank of Canada si porneste un blog pe teme economice.
    Iordache avea in toamna anului trecut avea o abordare si o viziune
    destul de pesimista a crizei si efectelor acesteia asupra lumii si
    Romaniei, dupa cum dovedeste un interviu pe care i l-am luat in
    octombrie. Aproape un an mai tarziu, crede ca lumea a evitat cel
    mai mare colaps din istoria economica globala de la marea criza
    mondiala din 1929. Mai crede ca Europa isi va reveni mai greu decat
    Statele Unite si ca Romania prezinta, inca, oportunitati
    interesante pentru investitori.

  • Gratis sau cu bani? Mai ganditi-va!

    Se ia o mana de studenti carora li se prezinta doua categorii de bomboane de ciocolata –Hershey’s, probabil cea mai cunoscuta din SUA, la un pret de un cent si trufe Lindt la 15 centi. Trei sferturi din studenti aleg trufele, indiscutabil mai bune la gust. Se reia experimentul cu preturi reduse cu un cent in ambele cazuri, ceea ce face bomboanele Hershey’s gratuite. Dintr-o data, ordinea preferintelor se schimba fundamental si 69% din subiecti prefera Hershey’s.

    Acest experiment, derulat de profesorul Dan Ariely de la MIT, este unul dintre argumentele de baza ale lui Chris Anderson pentru ultima sa carte “Free: The Future of a Radical Price”. Anderson, care este editorul-sef al revistei Wired, ofera si alte exemple in favoarea produselor gratis. Pretul unui tranzistor a ajuns de la zece dolari in 1961 la 0,000015 centi, adica ceea ce Anderson numeste “prea ieftin sa mai fie masurat”. Formatii de muzica celebre precum Radiohead si-au lansat gratuit pe internet unele dintre albume, iar alte nume mai putin cunoscute tinerilor, precum grupul britanic Monty Python au cunoscut o a doua tinerete (si o crestere a vanzarilor de dvd-uri platite) dupa ce au decis sa se foloseasca de un bastion al serviciilor gratis, YouTube, unde si-au pus la dispozitie (tot gratis) intreaga arhiva. Cu alte cuvinte, Anderson trece de la un caz particular, al tehnologiilor digitale si incearca sa extrapoleze la orice altceva.

    Cel mai la indemana exemplu este cel al media, in legatura cu care Anderson spune ca “informatia vrea sa e libera, asa cum apa curge intotdeauna la vale”. Si are dreptate. La fel cum au dreptate (cu anumite limite) si cei peste 90% dintre cei care au votat saptamana trecuta pe site-ul nostru ca nu ar fi acord sa plateasca pentru informatie. Limitele de care vorbesc pleaca de la faptul ca informatia in general trebuie sa e gratis, dar nu orice informatie. Momentul cand si modul cum iti este prezentata aceasta informatie trebuie sa aiba un pret. Gasiti insa un articol pe larg despre aceasta tema in sectiunea de media a revistei din aceasta saptamana, o discutie legata de anuntul mogulului Rupert Murdoch, care va introduce accesul cu plata la toate siteurile sale, dupa modelul wsj.com. Revin insa la ideea de baza, cea a pretului zero. Imi dau seama ca exact in acest moment scriu intr-un editor online gratis – Google Documents -, prin intermediul unei conexiuni la internet Wi-Fi gratis.

    Chiar si asa, nu sunt deloc de acord cand vine vorba de extrapolarea ideei in alte domenii, precum electricitate (costul producerii energiei electrice poate ajunge zero, dar cine plateste investitiile in distributie?) sau industrie farmaceutica (producerea medicamentelor ajunge la un cost neglijabil, dar cine plateste studiile clinice de zeci si sute de milioane de euro?). Este, dupa cum spune un alt scriitor la moda – Malcom Gladwell, intr-un review al cartii lui Anderson, una dintre greselile pe care le fac in general utopistii in general – ei cred ca prin schimbarea mecanismului se schimba intregul sistem. Iar semnele de intrebare pot merge mai departe; si adeptii teoriilor conspiratiei sunt sigur ca ma vor sustine. Google imi ofera gratuit un motor de cautare, e-mail, imi permite sa editez documente online si o groaza de alte servicii fara a-mi cere bani. In schimb, reclamele sale contextualizate inseamna ca este citit ecare mail sau document al meu fara sa ma intrebe.

    M-am referit la Google, pentru ca este, probabil, cel mai bun exponent al oportunitatii de afaceri reprezentata de produsele oferite gratis, care odata lansate pe piata atrag o cerere importanta si le permit companiilor sa faca o gramada de bani “pe langa” aceste produse oferite gratis. Observati ca nu am pomenit nimic de ideea de gratis ca artifi ciu (mincinos) de marketing, cum este cazul celor care ofera internet nelimitat* (asteriscul inseamna ca “nelimitatul” este totusi limitat la un consum “rezonabil” de X gigabiti pe luna). Imi vine insa in minte un alt exemplu, ca tot este sezonul concediilor – serviciile all-inclusive. Este, daca vreti, cea mai buna dovada a pericolului reprezentat de faptul ca ideea de produse gratis (in fine, platite in avans, dar percepute ca produse gratis pana la urma) se transforma intr-un consum excesiv. Oare nu tocmai ieftinirea generalizata (reala sau doar perceputa) a produselor a determinat cele mai mari probleme ale zilelor noastre – smogul, incalzirea globala sau obezitatea?

  • Prima regula

    Saptamana trecuta o colega mi-a facut o bucurie: mi-a adus din America niste casti pentru playerul mp3 pe care mi le-am dorit foarte tare. Nu sunt grozav de scumpe, in jur de 40 de dolari, in conditiile in care varful de gama costa aproape 150 de dolari si pe piata sunt firme care vand casti pentru strada cu multe sute de dolari. Dar, chiar la pretul lor modic, castile ofera o experienta sonora extrem de multumitoare pentru urechile mele si sunt apreciate, pe internet, de o comunitate nu prea mare, dar vioaie.

    Va povestesc despre casti cu un rost, pentru ca sunt fabricate de o firma chinezeasca si, indiferent de miracolul economic chinez si de modul in care au ajuns sa conteze in economia mondiala, chinezii sunt asociati, de regula, cu produse de slaba calitate sau cu falsurile de tip abibas. Habar n-am cine sunt chinezii mei de la firma producatoare, dar mi se par, privindu-le si folosindu-le produsul, niste oameni intregi la cap intr-o lume nebuna. Daca veti cauta, inclusiv cu atotputernicul Google, veti gasi destul de putine referinte la micul producator chinez de casti audio. Homepage-ul in niciun caz, desi el exista; dar este discret, clameaza numai ca avem de-a face cu cele mai bune casti din lume si ofera o descriere sumara a produselor.

    Nu le pasa de SEO, de rss, de feed-uri sau flash-uri. Distribuitori au numai o companie in Statele Unite, iar in Europa prezenta este nesigura, pe o filiera olandeza, printr-o companie, daca o fi companie, micuta. In schimb exista un numar de forumuri de mai mult sau mai putin audiofili, insi care au scris mii de posturi analizandu-si, laudandu-si si criticandu-si castile; de acolo am aflat de existenta lor si recenziile lor mi-au trezit curiozitatea. Avem, asadar, o problema de rezolvat: o companie mica, care ofera un produs extra intr-o tara mare care ofera in general produse de slaba calitate. In aceste conditii produsul tau este stigmatizat, indiferent de cat de bun este el, iar daca esti un mic artizan, nu te poti lupta cu asta.

    Ce faci in acest caz? Pai iti continui productia si nu visezi sa fii primul, cu cel mai grozav, cel mai vandut, cel mai bine marketat, cel mai bine expus in magazin si cel mai laudat in revistele de specialitate produs. Mai bine il imbraci cu o aura de mister, ii lasi pe altii sa lucreze pentru tine, oferi serii mici la preturi decente (esti un mic artizan, remember?!) si te nisezi comod si decent. Nu spun lucruri nemaiauzite, pentru ca specialistii in marketing au scris tone de carti despre buzz si viral si nise si OTC; dar acesta este unul din putinele exemple 100% reale de astfel de plasare. Scriind despre chinezi cu cantecul celor de la Led Zeppelin in urechi, m-am gandit la conceptul “prima regula” si la modul in care il aplicam.

    Americanii recomanda sa fii primul in orice, in lansarea de produse, in emfaza cu care te promovezi, in plasarea pe piata, in furnizarea de servicii. Primul mai ales din punct de vedere al cantitatii, pentru rezultate (citeste bani multi) satisfacatoare. In imobiliare prima regula este sa stii cand sa te retragi. In desenele animate este ca fizica nu se aplica la fel pentru personajul rau si pentru cel bun. In dragoste prima lege a doamnelor este “trateaza-l cu indiferenta”, dupa ce el a facut primul pas. In mediul corporatist prima regula este “stai sa-ti vina randul si nu asuda prea tare, ca tot acolo ajungi”. In mediul de afaceri romanesc as propune ca prima regula “omoara-ti clientul”, unde “omoratul” poate fi inlocuit cu golitul de bani, cu inselatul ieftin sau intoxicatul cu E-uri. De fapt cea mai importanta prima regula, pe care sa o aplicam in afaceri, dragoste, imobiliare sau creatie este “trebuie sa-ti pese”.

    Partenerului tau – angajat, colaborator sau sot – trebuie sa-i pese. Ma gandesc ca lui Page si lui Plant, cand au scris Stairway, le-a pasat mai mult de ascultatori si de spectatori si de modul in care acestia vor rezona cu muzica si mai putin de banii pe care i-ar putea aduce cantecul. Ma gandesc ca in castile mele chinezul a pus este o cantitate mai mare de respect pentru client decat de dorinta de castig. Economia romaneasca ar trebui sa adopte aceasta prima regula. Cineva caruia ii pasa isi va face bine, in primul rand, treaba, va gasi solutii inedite, va cauta rezolvari. La rubrica “asa nu” il avem pe ministrul Pogea, chestionat de colegii mei de la Gandul in privinta programului “Prima casa” (redau numai raspunsul): “…

    Va spun ca programul «Prima casa» functioneaza! Ce vreti sa mai fac eu? Eu am facut tot ce trebuia, mi-am facut treaba”. Problema e ca ministrul are numai impresia ca si-a facut treaba. Iti termini treaba abia in momentul in care intreprinderea functioneaza, cand rezultatul actiunilor este cel asteptat si multumitor. Daca guvernantilor le pasa, nu serbau, in arome PR-istice, primul credit acordat, ci urmareau intreg programul, cu termene si executii, pana la ultimul leut, pentru ca atunci ar fi avut un program real anticriza. Solutia crizei economice nu este ascunsa in cine stie ce formule complicate, ar fi de ajuns ca oamenii sa-si faca bine treaba, sa le pese. Si nu, nu este numai problema ministrilor, ci a tuturor.
     

  • Evul Mediu Tehnologizat

     

    Istorioara aceasta si un citat dintr-un film de acum patru decenii mi-au venit in minte saptamana trecuta, uitandu-ma la cei 33 de europarlamentari romani care si-au primit certificatele de reprezentanti. Filmul este vechi de mai bine de patru decenii, ecranizarea unui musical de pe Broadway si se numeste “How To Succeed in Business Without Really Trying”, si este povestea ascensiunii unui spalator de geamuri intr-o companie. Replica de care spun apartine sefului, unul, Wiggley, care zice: “Daca ai educatie, esti inteligent si abil, cu atat mai bine. Dar adu-ti aminte de miile de insi care au ajuns in varf fara niciuna din aceste calitati”.
     
    N-as mai sta sa explic care este legatura dintre europarlamentari, numarul 83 si Wiggley. As vrea insa sa ma intorc un pic in timp, la cele doua parti ale textului intitulat “Despre a fi sanatos in locuri nebune”, publicat nu de mult timp, ocazie cu care am facut un mic experiment. Este vorba de ultimele propozitii din cele doua texte, care se incadreaza in tonul general al articolului, dar care practic nu au nici o legatura cu acesta – in una spun ca la tara se pot face avioane, iar in cealalta lansez un indemn bradburyan la incendierea cartilor, a tuturor cartilor. A fost un soi de curiozitate – cati vor sesiza si cati imi vor reprosa ca bat campii; cum sa faci avioane la tara si de ce sa dam foc la carti, sa ne tampim de tot?

    Sincer, ma asteptam sa reactioneze un numar redus, dar nici chiar asa, pentru ca o singura persoana a sesizat povestea cu avioanele si niciuna chestiunea cu cartile (si da, la tara se pot face avioane, ba chiar exista in Romania, tara care are fabrici de avioane numai cu numele, un mic atelier unde o mana de oameni produc mici avioane de agrement, cu destul succes as spune).

    Morala celor insirate pana acum este “determinare versus superficialitate”, un fenomen de care unii profita (Wiggley plus nobilul castigator), in timp ce altii nu pot decat sa isi constate esecul. Iar morala moralei este povestea cu arsul cartilor.
     
    Suntem robii unor mentalitati, ai unor moduri de gandire. Atentie, nu spun ca sunt rele, ci numai inadecvate si nitel ingalbenite de vreme, pe ici-colo. Chinezii spuneau ca daca gandesti cu un an inainte, atunci pune grau si daca gandesti cu zece ani inainte, ar fi bine sa plantezi un copac; dar daca te gandesti la urmatorii 100 de ani, atunci trebuie sa educi oamenii.
     
    Or, modul in care educam oamenii se vede peste tot, inclusiv la alegerile europarlamentare, iar rezultatul nu ar trebui sa ne mire sau sa ne supere sau sa ne lase indiferenti (nu vorbesc aici de actul votului in sine, de mersul sau la vot, ci de societatea care gazduieste votul si de ceea ce cere societatea de la cei pe care ii voteaza).
     
    In acest timp, impactul new media in sistemul de invatamant din lumea civilizata este vizibil si de neoprit: in jur de o treime din liceenii si studentii occidentali au renuntat la hartie si folosesc in mod curent online-ul in procesul de invatamant. Profesorii si responsabilii cu educatia studiaza posibilitatea de a integra Google Earth, datele furnizate de NASA, teste rapide, jocuri, animatii, simulari sau legaturi catre videoconferinte in cartile electronice. Programul One Laptop per Child rezista crizei si multe state discuta programe asemanatoare. Toate acestea se cheama progres si sunt, pentru mine personal, iadul.
     
    Asta pentru ca sunt un invechit; rapiditatea, superficialitatea partii vizibile a internetului, modul ciudat in care se intrepatrund lucrurile sunt pentru mine manifestarile unui Ev Mediu Tehnologizat, care arde, pe ruguri digitale, eretici neadaptati – eu sunt acela! Dar am citit o ipoteza fascinanta, cea a modului in care cartile au schimbat, la vremea lor, societatea.
     
    Lumea comunica si inainte de aparitia cartii tiparite, iar cunostintele se transmiteau din grupuri mici catre alte grupuri mici, prin discutii, intr-un cadru social, banuiesc ca si destul de placut. Cartea a permis, mai apoi, ca invatatul sa devina, de cele mai multe ori, un act individual, iar din partea cu discutiile, sociala si placuta, au ramas numai partile ceremonios – stupide: cateva ore de clasa, examene sau seminarii. Iar lumea se schimba acum in acelasi mod, diferite fiind numai mijloacele.
     
    Raspunsul la rugurile Evului Mediu Tehnologizat este adaptarea, schimbarea, acceptul a 83 (n-am avut un numar mai mare) de esecuri la o reusita.

     

  • Diferenta dintre teorie si practica

    Acest puzzle colorat ma ajuta si ma inspira, de cele mai multe ori, sa scriu ce am de scris, se cheama, pompos si inutil-neinspirat, documentare. Or, la sfarsitul saptamanii trecute, documentarea mea, recolta saptamanii, insuma doua documente, se numeau “boc.doc” si “base.doc” (ultimul e cu “a”, daca mai este necesara precizarea).
     
    Cand am devenit constient de asta am exclamat un “ups” inabusit si m-am gandit ca am o problema. Pentru ca documentele din aceasta clasa nu-mi ofera, de regula, cele mai grozave momente de inspiratie, ci au mai degraba rol de fundament pentru constructia textului.
     
    Asadar, “ups, am o problema…”, cu ochii penduland intre boc.doc si base.doc. Boc.doc, base.doc. Boc – doc, base – doc.
    Suna ca un refren de cantecel: boc – doc, base – doc.
    Repetati.
    Si acum cu mine, toata lumea mainile sus: “boc doc, base doc”.
     
    “Boc doc” are o rezonanta metalica – ceva intre clinchetul uneltelor cu care piticii din Alba ca Zapada lucrau in mina combinat cu zanganitul geamului unui ghiseu trantit peste degete si cu “puf-puf-fasss”-ul unei masini de umplut sifoane, din copilarie. “Base doc” are ceva serpuit, se insinueaza, se strecoara, este ceva de consistenta si taria insului acela din metal lichid din “Terminator”.
     
    In fruntea lui boc.doc se afla o stire a colegilor de la agentia de presa Mediafax: “Firmele romanesti, in competitie <la blana> cu cele straine dupa ce termina proiectele locale”. Este vorba de concurenta, competitivitate, strategii si vointa politica, adica despre chestiuni cat se poate de corecte in esenta; dar stirea incepe asa: “Firmele romanesti vor fi obligate sa reziste concurentei externe dupa ce toate lucrarile si obiectivele de interes turistic si agricol din tara vor fi finalizate, deoarece vor intra intr-o competitie directa, «la blana», cu companii din alte state, a declarat premierul Emil Boc”.
     
    Si continua cu un citat: “Mai avem nevoie de autostrazi, de canalizari, de investitie in turism, in agricultura, mai avem multe de facut in aceasta tara si asta ne mai da posibilitatea de crestere economica dupa depasirea acestei crize. Dar o sa ajungem si noi in situatia tarilor din UE care nu mai au ce asfalta, nu mai au ce autostrazi sa mai faca, si-au terminat canalizarile, atunci intervine adevarata problema a Romaniei, a competitivitatii”.
     
    Ce m-a facut pe mine sa ridic din sprancene a fost viziunea unei Romanii unde s-a terminat treaba – cu autostrazi, cu canalizare in creierii muntilor, care a depasit criza cu brio si cu o sumedenie de firme romanesti care s-au oprit din efortul stahanovist de cladire a societatii capitaliste multilateral dezvoltate pentru ca nu mai au ce face.
    Uau.
    Nu m-am prins care-i faza cu “la blana”, pentru ca nu stiu suficient slang guvernamental, dar simt in propriul buzunar, zilnic, competitia romanilor cu firmele din alte state.
    Uau, inca o data.
    Stiti, nici macar nu sunt rautacios si nici nu vreau sa fiu – e vorba numai de o dram de resemnare, de tristete, combinat cu ceea ce incerc sa spun de mai multe texte incoace – daca noi nu ne schimbam, daca ei nu se schimba, vom ramane numai cu viziunile. Cea mai naiva dintre ele este cea a unei Ro­­ma­nii unde tocmai am terminat tot ceea ce era de facut, dar exista scenarii mult mai potential – reale si mai posibile de realizat. Si mai rele. Bo Rothstein, profesor la Universitatea din Göteborg, vorbeste despre eficienta guvernamentala ca despre singurul factor ce poate impiedica pietele sa se autodistruga – este un punct de vedere ce a capatat o cu totul alta greutate in vremurile de criza pe care le traim. La finalul studiului sau, profesorul povesteste o istorioara – este vorba de un episod din serialul TV “Clanul Soprano”. Liderul mafiot Tony Soprano tocmai si-a lichidat, cu un pistol, un colaborator care l-a tradat; secventa este vazuta de un oarecare, un trecator. Acesta nu stie cine este ucigasul si merge la politie sa reclame crima pe care a vazut-o. Acolo omul spune ca s-a saturat de lumea violenta in care traieste si ca va ajuta cu placere politia sa curete orasul. Omul nostru identifica, in fotografiile pe care i le arata politistii, pe faptasul crimei, dar, in continuare, nu stie cine este acesta si ce hram poarta. Insul pleaca, politistii se bucura pentru dovezile pe care tocmai le-au obtinut, suficiente pentru a-l inchide pe mafiot.
     
    In scena urmatoare, martorul sta acasa, in fotoliu, si citeste o carte, in timp ce sotia sa rasfoieste ziarul; femeia intepeneste cu paginile in mana atunci cand citeste cum sotul ei tocmai l-a invinuit pe bossul local de crima. Cand intelege ce a facut, omul se repede la telefon si ingrozit, ii anunta pe politisti ca nu a vazut nimic si nu va fi martor in niciun caz.
     
    Cum in filme nimic nu este intamplator, vedem si cartea pe care o citea omul: “Anarchy, State and Utopia” a filozofului american Robert Nozick, un manifest ultraliberal si antiguvernamental, sustinator neconditionat al libertatii pietelor. Ironic, autorii filmului au vrut sa sublinieze diferenta intre teorie si practica, echilibrele fine care ar trebui respectate intre social, politic si economic pentru ca lumea sa nu se prabuseasca. 
     
    Un prim pas l-am facut eu – tocmai mi-am sters jumatate de desktop.

  • Inima mea e a lui tati

    Toti stiu bancul cu calugarul iezuit si cel dominican care fac exercitii spirituale, iar iezuitul, in timp ce recita rozariul, fumeaza senin. Dominicanul il intreaba cum de poate face asa ceva, iar el ii raspunde ca le-a cerut permisiunea superiorilor sai. Naivul dominican spune ca si el a cerut permisiunea, dar i-a fost refuzata. “Dar cum ai cerut voie?”, il intreaba iezuitul. Iar dominicanul ii spune: “Pot sa fumez in timp ce ma rog?”. Sigur ca raspunsul a fost negativ. In schimb, iezuitul a intrebat “Pot sa ma rog in timp ce fumez?”, iar superiorii i-au raspuns ca te poti ruga in orice situatie.
     
    Daca Berlusconi ar fi zis ca nu e nimic rau daca o candidata la alegeri mai este si frumoasa, toata lumea, inclusiv feministele, ar fi aplaudat. Dar a lasat sa se inteleaga ca nu e nimic rau in a lansa candidatura unei fete frumoase la alegeri, si-aici a dat-o-n bara. Probabil ca e rau sa lansezi in politica o fata doar pentru ca e frumoasa. 
     
    Alt doilea gand. Legat de povestea cu pustoaica din Napoli care-l numeste pe Berlusconi “tati” (“papi”), cu siguranta e gresit sa ne imaginam cine stie ce lucruri rele. Totusi, mi-e imposibil sa nu-mi amintesc de un cantec nemuritor al lui Cole Porter, facut celebru de Marilyn Monroe si de Eartha Kitt, “My heart belongs to daddy” (“Inima mea e a lui tati”), in care o fetita cu o voce foarte sexy canta despre cum nu poate avea relatii normale cu baietii de varsta ei, intrucat inima ei ii apartine lui “tati”.
     
    A curs multa cerneala pe marginea pasiunii acestei fete (s-a vorbit pe rand de incest, pedofilie, atasament fata de valorile familiei), iar ideile pe aceasta tema tot raman neclare – printre altele, Cole Porter era un adevarat vulpoi. Acestea fiind spuse, melodia este foarte frumoasa si foarte senzuala, si este ciudat ca Apicella(1) nu o cunostea.
     
    Al treilea gand. Se pare ca tot primul-ministru ar fi spus ca noi nu vrem sa devenim o civilizatie multietnica si din acest motiv trebuie, dupa cum vrea Liga(2), sa fie intensificate controalele asupra imigratiei. La prima vedere pare ca ar fi acelasi lucru spus si de Fassino(3), anume ca imigrantii clandestini trebuie controlati, iar cei cu acte in regula ajutati. Dar in subsidiar era o alta idee, aceea ca decizia de a deveni sau nu o civilizatie multietnica ar fi o decizie voluntara. Ca si cum Roma imperiala (si mai inainte) ar fi hotarat daca vrea sa fie invadata de barbari sau nu. Barbarii, atunci cand ajung la granita, intra si cu asta basta. Intelepciunea Romei imperiale (ce i-a permis sa supravietuiasca timp de cateva secole) a fost de a face legi pentru a legitima invaziile barbare, facandu-i cetateni pe cei care se instalau in mod pasnic intre granitele imperiului si chiar primindu-i in armata. Asa a avut Roma imparati iliri si africani, o noua religie fondata de un turc numit Saul si, printre ultimii sai ganditori, un berber pe nume Augustin.
     
    Cand mase enorme de oameni fac presiune la granitele lumii noastre pentru a intra, nu ne putem preface ca decizia de a-i primi sau nu ne apartine. Lasand la o parte faptul ca daca deceniile trecute Italia ar fi lasat o imagine de tara saraca si zdrentaroasa, probabil miilor de africani (si de balcanici) nu le-ar mai fi trecut prin cap sa vina aici. Numai ca se uitau la posturile de televiziune italiene, mai cu seama la Mediaset, unde Italia aparea ca o tara populata de gasculite superbe si unde ajungea sa raspunzi ca Garibaldi nu a fost un ciclist pentru a castiga munti de aur. Era la mintea cocosului ca toti ar fi luat-o si inot numai sa ajunga aici, fara sa-si imagineze ca vor ajunge sa doarma intr-o cutie de carton in subteranele de la metrou si sa violeze, in cel mai bun caz, doamne in varsta de 60 de ani.
     
    Al patrulea gand. Citesc ca hackerii nu mai intra doar in memoria bancilor, de-acum intorc pe dos si serviciile secrete din jumatate de lume, spargand chiar site-urile CIA. Previzibil. Imi imaginez acum ca in scurt timp (sau chiar s-o intampla deja) online vor vorbi doar cei infideli in dragoste, ignorand cu seninatate faptul ca partenerul tradat ar putea afla tot ceea ce isi spun, si imbecilii care cauta cu lumanarea sa le fie golit contul curent. Serviciile secrete insa vor fi abandonat de multa vreme internetul. Sa expediezi un mesaj secret de la Londra marti dimineata astfel incat sa fie primit imediat la New York o fi comod, dar in fond, un agent secret care pleaca de la Londra la 9 ajunge la New York pana la pranz, ora locala. Si-atunci e mult mai convenabil sa transporte mesajul in tocul pantofilor, sa-l invete pe de rost sau cel mult sa-l introduca in sfinctere. Haideti, in pas de rac, pe drumul catre progres!
     
    Note:
    1. Mariano Apicella, cantaret napoletan devenit cunoscut ca interpret al melodiilor compuse de Silvio Berlusconi
    2. Liga Nordului, partidul xenofob italian
    3. Piero Fassino, liderul stangii italiene

  • Microsoft nu renunta

    Dintr-o clipa in alta trebuie sa explodeze stirea ca la conferinta “D: All Things Digital” seful Microsoft, Steve Ballmer, a anuntat noul motor de cautare cu care intentioneaza sa-l concureze pe liderul domeniului, Google. Acest anunt a fost anticipat de toata presa in ultimele doua saptamani si Microsoft a beneficiat astfel de o copioasa campanie publicitara gratuita. Dupa care va urma o alta campanie, care insa va scoate din buzunarele largi ale gigantului din Redmond o suma estimata la circa 100 de milioane de dolari. Este interesant cum toate aceste mii de articole publicate in ziare, reviste si bloguri s-au bazat pe o cantitate de informatie infima, si aceea provenind de la Steve Ballmer: serviciul va putea sa organizeze raspunsurile pe categorii. Pare acreditata ideea ca motorul de cautare va putea emite sugestii de cautari inrudite. Si cam atat.
     
    Un mare semn de intrebare s-a legat de branding. Se stie ca numele de cod al proiectului este Kumo – care in japoneza se pare ca inseamna fie nor, fie paianjen – si multi au prezis ca acesta va ramane si numele comercial. Se pare insa ca serviciul se va numi Bing, iar faptul ca domenii precum bing.co.uk sau bing.au au fost achizitionate recent de Microsoft vin sa confirme ipoteza. Comentatorii n-au ratat sansa de a puncta ca Microsoft a procedat deja la mai multe re-denumiri ale serviciului de cautare, care a pornit ca MSN Search, apoi s-a numit Windows Live Search, dupa care a ramas Live Search… dar cota de piata nu s-a imbunatatit.
     
    Va fi, cu siguranta, Bing – Ballmer tocmai a confirmat, iar internetul este plin de reactii. Chestiunea cea mai aprinsa este daca “binging” va ajunge sa concureze cu “googling”. Ballmer s-a aratat optimist, dar rezervat. Danny Sullivan, editorul blogului SearchEngineLand, e de parere ca in unele aspecte Bing va fi mai bun decat Google, dar ca nu este, totusi, in pozitia de a schimba jocurile in domeniul cautarii. Daca abordarea nu este complet noua, este foarte posibil ca Google sa adauge rapid facilitati care sa compenseze sau sa imite noutatile aduse de Bing. In orice caz, va fi foarte greu pentru Microsoft sa schimbe obisnuinta publicului de a echivala cautarea pe web cu Google. Un experiment recent a pus un numar de subiecti sa aprecieze rezultatele furnizate de mai multe motoare de cautare si marea majoritate l-a preferat pe cel cu sigla Google, desi rezultatele erau preluate de fapt de la un alt serviciu. Va fi greu pentru Bing sa schimbe aceasta perceptie.
     
    Exista insa si alte argumente pentru a fi sceptici in privinta sanselor lui Bing de a ameninta pozitia lui Google. Primul este pozitionarea produsului in cadrul companiei. In vreme ce Google isi obtine marea majoritate a veniturilor de pe urma motorului de cautare (in combinatie cu serviciul de publicitate), pentru Microsoft multa vreme Bing va fi doar o sursa de cheltuieli, veniturile fiind aduse tot de cuplul Windows/Office, care vor fi avantajate la distribuirea resurselor. Mai exista un argument de natura istorica: Microsoft nu are la activ nicio reusita notabila in zona serviciilor online, iar incercarea de a prelua Yahoo! a fost considerata de multi o recunoastere a acestui esec. Pe de alta parte, sub noua conducere, Yahoo! pare mult mai dispusa sa colaboreze cu Microsoft. Zilele trecute, Carol Bartz (noul CEO de la Yahoo!) s-a aratat chiar dispusa sa vanda serviciul de cautare, daca cealalta parte vine cu “o gramada de bani si tehnologia potrivita”. Desigur, cealalta parte nu poate fi decat Microsoft, cu care doamna Bartz a admis ca a discutat “a little bit”. Chiar si in cazul achizitiei, se pune problema compatibilizarii unor tehnologii diferite, o treaba deloc simpla.
     
    Ideea eventualei vanzari a motorului de cautare Yahoo! a deschis deja un nou camp de speculatii, care pleaca de la ideea ca uriasa campanie publicitara pe care Microsoft o va declansa, in combinatie cu calitatile lui Bing (deocamdata doar banuite), va atrage mai degraba clientii de la Yahoo!. Asa ca vanzarea ar fi mult mai profitabila acum, cand detine 20% din piata americana. Nu demult a “scapat” in presa un memo intern semnat de un vice-presedinte de la Yahoo!, care este de parere ca firma s-a intins in prea multe domenii, pe care insa le-a acoperit cu resurse “precum untul de arahide pe o felie de paine”. Concentrarea pe cateva servicii profitabile este subtextul mesajului si se pare ca motorul de cautare nu este printre acestea. E posibil ca Bing sa ajunga pe locul doi fara prea multe eforturi. Locul intai este inca departe.

  • Ce probleme are sistemul GPS

     

    Succesul unei tehnologii vine in trei trepte. Prima este trecuta atunci cand oamenii inceteaza sa o priveasca din perspectiva tehnica. Nu ne mai intereseaza cum functioneaza sistemul de televiziune, ne intereseaza doar utilitatea sa. A doua treapta este ubicuitatea. Dar succesul este deplin atunci cand tehnologia intra in sfera implicitului si devine invizibila. De exemplu, Flash. Probabil ca fiecare computer din lume este echipat cu un Flash Player, dar putini sunt cei care stiu acest lucru.
     
    Una dintre tehnologiile care se indreapta spre raspandirea globala se cheama GPS. Probabil ca opt oameni din zece identifica GPS-ul cu navigatorul auto, al noualea nu stie despre ce-i vorba, iar al zecelea cunoaste semnificatia acronimului: Global Positioning System. Faptul ca a trecut de prima faza a succesului reiese din faptul ca foarte putini sunt cei pe care-i intereseaza cum functioneaza. E vorba de o “constelatie” de sateliti orbitali (intre 24 si 32) care emit semnale ce permit receptoarelor GPS sa-si determine pozitia si viteza. De aici incep detaliile. Teoretic, semnalele de la trei sateliti ar fi suficiente, insa intervine un parametru foarte sensibil: timpul. Determinarea distantei receptorului fata de un satelit se face pe baza diferentei de timp dintre emisie si receptie. Fiind vorba de viteza luminii, orice imprecizie induce erori majore, motiv pentru care receptoarele “asculta” semnale de la cel putin patru sateliti. De aici incolo incep matematicile.
     
    Pana aici am vorbit despre GPS ca despre o tehnologie, desi denumirea generica a acesteia este GNSS (Global Navigation Satellite System). De fapt, ceea ce folosim este un serviciu numit Navstar GPS, dezvoltat de Departamentul Apararii din Statele Unite. Oarecum similar cu internetul, sistemul GPS a devenit un serviciu public, care poate fi folosit de oricine – exista insa anumite limite, dincolo de care uzul este exclusiv militar. Spre deosebire de internet, administrarea revine fortelor aeriene americane, iar costurile sunt acoperite de guvernul SUA. Problema este ca aceste costuri sunt imense, iar U.S. Air Force se pare ca nu mai reuseste sa le faca fata. Un raport publicat recent de GAO (U.S. Government Accountability Office – un organism independent care supervizeaza eficienta cu care sunt folositi banii publici) exprima dubii privind sansele administratorilor sistemului de a inlocui in timp util satelitii vechi si deja uzati. Conform aceluiasi raport, exista posibilitatea ca anul viitor, pe masura ce vechii sateliti vor incepe sa cedeze, sistemul sa nu mai poata furniza serviciul fara intrerupere si la nivelul normal. Problemele care ar surveni in acest caz ar fi extrem de serioase, mai ales daca tinem seama ca alternativele sunt limitate. Sistemul rusesc GLONASS nu functioneaza inca la intreaga capacitate si nu este complet compatibil cu Navstar. Dincolo de aspectele militare, e suficient sa ne gandim ca intregul sistem de telefonie celulara CDMA se bazeaza pe marcile de timp emise de GPS. Sistemul european Galileo va fi finalizat abia in 2013, iar problemele sistemului american cu siguranta ii va determina pe adversarii acestuia sa-si reconsidere pozitiile.
     
    Cu siguranta, indisponibilitatea sistemului GPS ar pune in mare dificultate numeroase domenii, incepand cu transporturile navale si aeriene. Ce am pierde noi, utilizatorii obisnuiti, in afara navigatoarele auto? Probabil sansa de a beneficia mai devreme de o intreaga pleiada de aplicatii pe care previzibila raspandire a receptoarelor GPS ni le promite. De exemplu, GPS Tour este un gen de aplicatie care furnizeaza printr-un dispozitiv mobil informatii si prezentari multimedia pre-inregistrate, in functie de locatia utilizatorului. Posibilitati interesante se deschid insa la intersectia dintre sistemul de pozitionare si web. Un proiect (inca in faza incipienta) este WikiGPS, care intentioneaza sa aduca in ecuatie colaborarea pe baza locatiei, de la simpla semnalare a unui blocaj de trafic pana la sisteme sociale similare cu “hospitality exchange”. Retele de socializare extinse in lumea reala exista deja, insa determinarea locatiei pe baza unui sistem GPS le-ar aduce un plus de atractivitate (cele actuale utilizeaza de obicei localizarea prin triangulatie GSM). Ne putem imagina multe altele.
     
    Chiar daca Navstar GPS va trece printr-un moment mai dificil, tehnologiile de localizare vor continua sa castige popularitate, iar aparitia unor sisteme alternative sau complementare le va asigura in curand ubicuitatea.

     

  • Despre a fi sanatos in locuri nebune (I)

    Perioada era aceea in care vedeam criza dar nu credeam in ea, poate va mai amintiti de septembrie – decembrie 2008. Discutia era despre credite si despre cum se dovedesc bancile tematoare in a acorda credite si cum va evolua piata financiara din Romania. Iar tanarul om de afaceri credea sincer ca piata din Romania mai are loc de crestere, si nu putin, pentru ca, in comparatie cu restul Europei, romanii au un grad redus de indatorare. Daca integra respectiva afirmatie intr-un context social si economic corect nu m-ar fi starnit. Dar s-a rezumat la atat, la o statistica goala.
     
    Peste nu multe luni de zile, compania de servicii financiare a tanarului intreprinzator a dat faliment, maturata de valul crizei.
     
    Nu vreau sa-l judec si nici nu se cuvine, pentru ca pe anumite planuri s-a dovedit a avea mai mult succes decat mine; dar este un exemplu, unul bun, pentru o categorie de manageri care vor trebui sa se schimbe in urmatoarea perioada pentru a rezista. Si nu numai atat.
     
    Am vorbit despre schimbare in ultimele texte publicate – despre necesitatea modificarilor nu musai in politica, legislatie sau mediul de afaceri, ci in felul de a fi al oamenilor. Fara acest tip de schimbare, orice incercare de a imbunatati starea Romaniei va esua, chiar daca pe termen scurt am putea avea oarece castiguri. Orice am incerca, nu vom putea elimina coruptia si injustitia, iar autoritatile, oricare ar fi ele si la orice nivel, isi vor urmari doar propriile interese. Pentru a face justitia justitie, mediul de afaceri competitiv si corect si pentru ca economia sa devina productiva, trebuie schimbat mediul, influenta spatiului in care se misca coruptul, juristul incorect sau lucratorul neproductiv. Schimbarea mediului nu poate veni de la corupt, jurist sau neproductiv si cu atat mai putin de la politician; exista insa oameni care pot face asta.
     
    Sa ne intoarcem la tanarul afacerist – el este creatia unui mediu de afaceri extrem de competitiv, de grabit si consumator de talent, cel din estul Europei postcomunism. Asa de grabit, incat a ars etape; astfel de manageri, care acum conduc cele mai multe dintre companii, au fost obisnuiti numai cu cresterea, care a venit, natural, pe masura dezvoltarii pietelor si mai putin in urma unor decizii manageriale cu totul si cu totul speciale. Asta i-a facut increzatori, lacomi si grabiti – o simpla statistica, cred ei, explica, motiveaza si fundamenteaza orice plus de cifra de afaceri si profit, in orice conditii de piata. Si tot ei cred, sincer, ca daca “x 2” este bine, atunci “x 100” inseamna de 50 de ori mai bine, indiferent la ce aplicam inmultirea.
     
    “Despre a fi sanatos in locuri nebune” se numeste studiul realizat de profesorul David Rosehan de la Universitatea Stanford. Rosehan si sapte colaboratori ai sai s-au prezentat la camerele de garda ale unor spitale, in fata unor medici diferiti, invocand faptul ca aud voci sau zgomote, fara alte simptome. Au fost internati, iar scopul studiului era acela de a determina in cate cazuri si in cat timp vor fi eliberati cei opt, daca se vor comporta normal, decent si placut in spital. Raspunsul este simplu – niciodata.
     
    Daca esti la spitalul de nebuni, trebuie sa fii nebun, aceasta a fost logica de fier cu care s-au luptat cei opt intrati in sistem si care au fost eliberati dupa multe saptamani de demersuri din partea colegilor sau avocatilor. Oricum, diagnosticul pe fise a fost “schizofrenie in remisie”, medicii nefiind pe deplin convinsi ca nebunia nu va aparea din nou.
     
    Asa cum spitalul, pijamaua si halatul i-au facut pe cei opt nebuni cu acte in regula, la fel si sistemul de aici ne-a marcat. Schimbarea va veni din oameni, din bunastare si din initiative.
     
    Managerul miza corect pe gradul redus de indatorare, dar nu a facut nimic, cum nimeni nu a facut nimic, pentru a-si crea piata, pentru a pune in miscare Romania inerta de la tara, pentru a o imbogati, pentru a o impinge.
    Cum? Poate ca un petrolist legendar: este vorba de vestitul John D. Rockefeller, unul din primii afaceristi occidentali care au descoperit China: un milion de lampi si cateva cisterne cu petrol, distribuite gratuit in momentul intrarii pe o piata cu 400 de milioane de oameni au fost un pret mic, dar esential pentru a crea o nevoie si a o satisface apoi, cu castiguri inmiite pentru Standard Oil.
     
    Orice afacere din Romania poate creste chiar si acum, in conditii de criza, daca se va orienta spre doua categorii – persoanele in varsta si cei ce locuiesc la tara. Poate nu vor mai fi cresteri de “two-digit”, dar vor fi corecte, cinstite, cu strategie, marketing si tot dichisul. Doar ca milionul de lampi trebuie inlocuit, la noi, cu ceva infrastructura, cu sucursale si filiale de banci si companii, cu rabdare, corectitudine, calm si bunavointa.
    La tara poti sa faci si avioane, daca vrei.