BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Eu cred, tu crezi, el crede

    Putini dintre managerii cu care am vorbit reusesc sa iasa de sub
    ambalajul sec si confortabil al limbajului corporatist si sa
    comunice simplu, clar si colocvial. E una dintre metehnele pe care
    nici responsabilii de la comunicare nu o observa sau nu cred ca
    este necesar sa o modifice. Si ar mai fi ceva: obsesia deranjanta a
    repetarii lui “eu cred”. Intr-o discutie, am acordat o atentie
    speciala acestui aspect: domnul respectiv a inceput 10 fraze
    consecutive in acest fel.

    In manualele de teoria comunicarii, se face o distinctie foarte
    clara a felului in care se formeaza convingerile si care este scara
    evolutiva de la pareri la convingeri (pareri – credinte –
    convingeri). Sigur, nimeni nu se asteapta ca acesti executivi sa
    detina in mana dreapta adevarurile absolute ale acestei lumi si in
    mana stanga solutii la problemele locale, nationale, regionale sau
    globale. Dar ar fi, in mod clar mult mai reconfortant sa aud un
    astfel de conducator de companie care imi spune verde-n fata
    “Domnule, lucrurile stau asa si nu altfel! Maine va fi mai rau
    pentru ca x si y sau, dimpotriva, mai bine, deoarece z. Asculta
    bine ce-ti spun pentru ca stiu despre ce vorbesc!”

    La fel s-a intamplat si cand a venit criza, pe care, in ciuda
    declaratiilor de dupa, foarte putini au prevazut-o. Pana pe la
    jumatatea lui 2008, toti credeau ca si in 2009 vor avea cresteri de
    “cel putin 50%”. Apoi, au crezut altminteri.

    A doua hiba pe care am mentionat-o mai sus sta in obstinatia cu
    care refuza sa aiba un discurs “uman”. Putini sunt capabili sa faca
    analogii, sa transpuna situatii reale in anecdote sau, pur si
    simplu, sa iasa din terminologia specifica domeniului din care fac
    parte. Sau poate nu vor pentru ca inca mai sunt foarte multi oameni
    care cred ca un limbaj greoi, incarcat si cat mai specializat
    inseamna apanajul competentei profesionale sau al superioritatii
    intelectuale.

    Ar fi mult mai simplu – si pentru ei si pentru interlocutorii
    lor – sa manifeste o oarecare detasare care sa rupa monotonia
    clasicelor discursuri. Sigur, ei nu sunt oratori de formatie, dar
    fiecare manager este un om care conduce o companie care incearca sa
    vanda ceva. Iar managerul, la randul lui, are de vandut si o
    imagine. Pe care ar vinde-o in mod clar mult mai usor daca ar sti,
    in loc sa creada, sau daca ar povesti, pur si simplu, in loc sa
    incerce sa nu incalce reguli sfinte ale comunicarii publice in
    spatiul corporatist.

  • Aveti nevoie de o locuinta? Sau de un birou?

    “Este socant cat de multe SUV-uri si masini scumpe aveti.” O
    remarca facuta de un amic german, in vizita prin Bucuresti vara
    trecuta, si un fapt pe care l-au remarcat toti cei care au fost in
    statele vestice. Romanii au sarit aproape instantaneu la LCD-uri si
    plasme de la televizoarele aproape banale si la masini scumpe,
    adesea de teren, de la Dacii sau uneori chiar din stadiul de
    pietoni. Acelasi lucru s-ar fi putut intampla si cu locuintele noi,
    insa o clasa medie deja indatorata si venirea crizei au facut ca
    mii de apartamente noi sa ramana nevandute.

    Totul parea roz in urma cu trei ani: vanzarile de masini sau
    bunuri de larg consum aratau ca exista o piata potentiala si pentru
    dezvoltarea de locuinte si, poate cel mai important, toate studiile
    aratau ca exista o “nevoie” uriasa de spatii, fie ca era vorba de
    spatii rezidentiale, comerciale sau de birouri. Si imobiliarele au
    devenit, alaturi de politica si sport, un subiect la care toata
    lumea se pricepea.

    Poate mai important este faptul ca in timp ce unii antreprenori
    se zvarcoleau noaptea pentru a gasi o solutie sa castige bani din
    productie, din imobiliare se scoteau bani “fara prea mari batai de
    cap”, dupa cum se exprima, la inceputul lui 2008, Lorand Szarvadi,
    fondator si CEO al Domo.

    Acest fapt i-a indemnat pe multi sa investeasca in real estate,
    inclusiv pe Szarvadi; exit-ul din afacere era aproape asigurat –
    fie ca era vorba de terenuri, apartamente sau mall-uri, profitul
    era frumos si poate cel mai important, totul (parea sa fie) era
    corect: nevoia exista. Nevoia de mall-uri in orice oras cu peste
    100.000 de locuitori, indiferent de puterea de cumparare din acel
    oras, nevoia de cladiri de birouri in zone cu acces aproape
    imposibil pentru cele cateva mii de persoane care ar fi lucrat in
    ele si mai ales nevoia de apartamente; mari, cat mai spatioase si
    cu finisaje specifice celor de lux. Si totul a mers bine. Banii
    s-au facut, s-au dezvoltat numeroase proiecte potrivite pietei
    precum si proiecte care nu erau deloc potrivite; dar si acestea din
    urma au mers. Si a venit criza. Si o oarecare desteptare. Dintr-o
    data, spre exemplu, toata lumea a realizat ca 100 de metri patrati
    reprezinta o suprafata prea mare pentru un apartament cu doua
    camere.

  • Invingatorul nu mai ia totul

    Cati ar fi spus, acum zece ani, ca blogurile vor depasi stadiul
    de jurnal personal online si se vor transforma in afaceri pentru
    autorii lor, in debusee de reclame si in surse de informare
    alternative presei? Probabil foarte putini, dar toate acestea s-au
    intamplat de la sine. Oamenii au inceput sa citeasca bloguri
    dimineata la cafea, pe langa ziarele si revistele cu care erau
    obisnuiti, iar publicitarii au descoperit ca publicul consumator de
    bloguri poate fi la fel de receptiv la reclame pe cat este si cel
    al publicatiilor, al radiourilor sau al televiziunilor.

    De aici si pana la ideea unor bloguri din care autorul sa-si
    poata castiga existenta nu e decat un pas. In realitate, dintre
    bloggerii din Romania, cei care isi permit acest lux sunt extrem de
    putini.

    Dupa calculele serviciului de monitorizare ZeList, pe internetul
    romanesc exista aproape 44.000 de bloguri (din care poate nici
    jumatate sunt insa active), pe care le citesc macar din cand in
    cand peste 2,6 de milioane de oameni, conform Studiului de Audienta
    si Trafic pe Internet (SATI). Numarul total al celor care folosesc
    internetul in Romania se invarte probabil in jurul a 5 milioane. Nu
    iau in calcul numarul de conexiuni, pentru ca pe de-o parte o
    conexiune poate fi folosita de mai multi, iar pe de alta parte, un
    utilizator avid are acces la internet si acasa, si la birou si
    probabil si pe laptop in cafenea.

    Dintre acesti cinci milioane de oameni, o buna parte folosesc
    internetul doar pentru cautari pe Google, chat si retele sociale.
    Putin peste 725.000 sunt prezenti in mod frecvent pe paginile
    blogurilor, aproape 898.000 intra doar uneori, mai mult de un
    milion citesc destul de rar bloguri, in timp ce restul de 2,4 de
    milioane de romani din universul SATI nu intra niciodata pe un
    blog.

  • Romania, tara securistilor

    Cercetarea jurnalistilor italieni, mult mai obiectivi si
    neinruditi cu serviciile noastre, a pornit de la marinimia
    premierului Boc de a acorda, in vremuri de criza, bugete mai
    consistente acestor institutii. Fie ca se numesc SRI, SIE, STS, UM
    0215 (faimosul seriviciu al Ministerului de Interne, doi s-un
    sfert), acestea au primit zeci de milioane de euro pentru propria
    administrare, in conditiile in care alte institutii fac reduceri de
    personal si sunt nevoite sa isi diminueze cheltuielile. La
    Repubblica constata si ca numarul agentilor secreti este de sase
    ori mai mare decat al celor din FBI si de cinci ori superior
    colegior britanici din MI5.

    Astfel, potrivit cotidianului, celebra Securitate romana, una
    dintre cele mai puternice si brutale politii secrete din lume,
    abolita in 1989, era compusa din sase departamente, care avea
    11.000 de agenti. Si stim bine cat de eficienta era activitatea lor
    pentru pastrarea “sigurantei nationale”, adica a stabilitatii
    regimului comunist.

    Daca acum, in 2010, Serviciul Roman de Informatii are 12.000 de
    agenti, nu vi se pare firesc sa ne intrebam cu ce se ocupa acestia?
    Sau acum putem sa ne explicam si mai clar de unde apar unele
    discutii telefonice in presa sau probe-cheie care declanseaza
    linsaje mediatice ori procese care tin prima pagina? Putem acum sa
    intelegem, daca mai era necesar, si batalia pentru servicii ca doi
    s-un sfert, care a rasturnat trei ministri in mai putin de o luna?
    Putem sa intelegem de unde apar motivele de santaj intre
    politicieni? Si poate putem sa ne luam adio si de la mandatul de
    ascultare, care ar trebui emis, potrivit legii, numai de catre
    judecator.

    Sunt curios de ce nu a aparut materialul in presa romanescaca
    decat foarte firav.

    Sunt curios si cati securisti vor lasa comentarii in urma
    acestui editorial.

  • Imblanzirea bancilor

    n opinia mea, procesul de re-reglementare a bancilor este
    absolut necesar si incepe sa aiba tot mai multa sustinere politica.
    Metodele pe care executivul le-a utilizat in relatia cu asa zisele
    banci “too-big-to-fail”, au creat un decalaj moral intre Wall
    Street si Main Street. Intre 1933 si 1999, conform legii
    Glass-Steagall, bancile comerciale erau restrictionate de la a
    subscrie actiuni si obligatiuni iar bancile de investitii nu aveau
    dreptul sa preia depozite de la clienţi. Se pare ca o cauza foarte
    plauzibila a actualei crize bancare la nivel mondial ar putea fi
    abrogarea din anul 1999 a legii Glass-Steagall, care a oferit
    gigantilor financiari o putere greu de controlat.

    Pe 12 ianuarie, presedintele Barack Obama a anuntat un plan de a
    colecta 120 miliarde de dolari pe o perioada de 10 ani, printr-o
    taxa aplicata institutiilor financiare, cu scopul de a recupera
    pierderile din programul Troubled Asset Relief Program (TARP).
    “Orice impozit nou este intotdeauna mai complicat de implementat
    decat s-a anticipat “, a spus Ed Kleinbard – profesor de drept de
    la Universitatea South California. Kleinbard a adaugat ca Marea
    Britanie se luptă deja pentru a implementa impozitarea cu 50% a
    bonusurilor in valoare mai mare de 25.000 de lire sterline obtinute
    de bancheri. Unii politicieni se tem ca o impozitare mai ridicata
    ar cauza plecarea a 9000 de bancheri din tara.

    Cu toate acestea, se pare ca Statele Unite nu va impozita nici
    bonusurile obtinute pe Wall Street si nici veniturile obtinute din
    prestarea de tranzactii financiare. Conform estimarilor
    analistilor, cele mai mari 10 banci din SUA preconizeaza sa obtina
    venituri nete de 45 miliarde de dolari in 2009. Este evident pentru
    toata lumea ca acest plan este o masura politica, cu tendinte clare
    de populism. Bancile au rambursat guvernului SUA 165 miliarde de
    dolari anul trecut, permitand guvernului sa recupereze aproximativ
    doua treimi din investitiile sale totale in sistemul bancar.
    Conform Departamentului de Trezorerie, TARP a primit 12,9 miliarde
    de dolari in comisioane, dividende si dobanzi, altfel spus o
    rentabilitate de 8 % la investitii sale bancare.

    Pe 22 ianuarie, presedintele Barack Obama a facut publice
    intentiile sale de a reduce activitatea de “proprietary trading”
    din cadrul sectorului bancar. Obama a propus sa se limiteze marimea
    activelor bancilor si sa li se interzica bancilor posibilitatea de
    a investi in fonduri speculative. Unele tari europene, inclusiv
    Marea Britanie, forteaza insa firmele sa isi reduca riscul prin
    cresterea rezervelor de capital. Planul presedintelui Obama este de
    a gasi sprijin politic in Europa. Pe de o parte, ministrul de
    finante francez Christine Lagarde a declarat: “In cazul in care
    bancile se angajeaza in activitati de risc foarte mare, acestea pot
    pune in pericol banii deponentilor lor”. Pe de alta parte,
    cancelarul Exchequer Alistair Darling a exclus sugestiile lui
    Mervyn King – guvernatorul Bancii Angliei, ca bancile de investitii
    sa nu mai atraga depozite de la consumatori, sustinand ca aceastea
    desfasoara operatiuni de trading pentru beneficiul lor si nu pentru
    beneficiul clientilor lor.

    Consiliul de Stabilitate Financiară (FSB), care coordoneaza
    reglementarile financiare ca urmare a crizei economice globale,
    trebuie sa adopte un plan final pana in octombrie 2010. Pana
    atunci, orice miscare unilateral luata de catre orice guvern ar
    putea crea diferente substantiale in cadrul mecanismului financiar
    global, urmate de posibilitati de speculare de catre
    investitori.

    Pentru alte detalii si puncte de vedere pe diverse teme, va
    astept pe http://toniiordache.ro

  • Leapsa cu somajul

    N-a trecut mult de cand angajatii de la stat erau invidiati de
    multi dintre cei din mediul privat. Aveau un program de lucru mai
    putin extenuant decat in companii, uneori si salarii decente, dar
    mai important e ca aveau un loc de munca sigur. Facultatile de
    administratie publica, al caror rol principal era de a pregati
    functionari care sa se inscrie mai apoi in institutiile statului,
    au avut ani buni o concurenta acerba la examenele de admitere.
    Avantajele de a lucra la stat expuse mai sus erau invocate si de
    candidatii care, desi poate nu erau prea lamuriti ce inseamna munca
    unui functionar public, isi doreau o astfel de cariera, in
    defavoarea uneia in interiorul unei multinationale, spre
    exemplu.

    Anul trecut a aratat insa ca nu avem de-a face cu o categorie
    invulnerabila, pentru ca din momentul cand statului a inceput sa-i
    vina cu adevarat greu sa plateasca salariile, a aparut la orizont
    cea mai simpla, dar si cea mai dureroasa masura – sa fie mai putine
    salarii de platit. Mai putine salarii de platit, chiar daca asta
    inseamna mai multi someri de sustinut.

    Asa se face ca temuta cifra de 1 milion de someri, speculata
    inca de anul trecut, este foarte aproape de a deveni realitate.
    200.000 de someri dintr-un foc inseamna insa foarte mult. Pe de o
    parte, inseamna 200.000 de oameni supusi unor presiuni financiare
    si emotionale uriase, care incepand de la 1 februarie vor fi
    nevoiti sa intre in vria gasirii unui nou loc de munca. Inseamna,
    pe de alta parte, un minus de un miliard de euro la incasarile
    bugetare, avand in vedere ca, potrivit calculelor realizate de
    Ziarul Financiar, fiecare somer costa statul aproximativ 5.000 de
    euro.

    Pentru cei ce nu au inca prea multa experienta de munca, ceea ce
    se intampla de un an incoace reprezinta o situatie dramatica si
    fara precedent. Pentru cei cu mai multa experienta, nu inseamna
    decat o reintoarcere la nivelul somajului de la mijlocul anilor
    ’90, cand timp de trei ani consecutivi (1993, 1994, 1995) numarul
    celor fara un loc de munca a depasit un milion.

  • Dati drumul la aragazuri, sa intre caldura

    Pe principiul deja celebru “vara nu-i ca iarna”, in
    apartamentele vechi din Romania, vara murim de cald, iar iarna de
    frig. La propriu. Nu mai tarziu de acum o zi o femeie din judetul
    Dolj a fost gasita moarta in casa. Cum nu avea soba incalzita, iar
    in casa era bocna, politistii au dedus ca a murit de frig. Nu e
    greu de crezut, in conditiile in care ne-am apropiat temeinic de
    recordul istoric al celei mai mici temperaturi inregistrate in
    Romania – -38,5 grade Celsius. Doar patru grade au mai lipsit in
    unele localitati ca sa bata recordul din 1929.

    In alte case, alti oameni. Care inca mai traiesc. “Ce
    norocosi!”, se aud glasuri tremurande. “Pesemne dispun de mai multe
    resurse”, carcotesc altii. Un fes gros, ciorapi flausati, un
    pulover pe gat si un trening din bumbac 100%. Plus un aragaz care,
    la nevoie, poate fi folosit si in alte scopuri decat pentru a
    fierbe o supa sau un ceai, adica se transforma in sursa de caldura.
    Polivalenta pe care acest obiect electrocasnic o demonstreaza in
    astfel de momente de restriste, il transforma intr-unul dintre cele
    mai utile posesiuni. “Face toti banii!”, gandesc la unison romanii
    care in ultima saptamana, fara el ar fi fost pierduti.

    Dincolo de tonul cinic, problema este cat se poate de serioasa.
    Blocurile vechi nu sunt suficient de bine izolate termic, resursele
    producatorilor de energie termica devin insuficiente, iar afara
    este tot mai frig. Pentru cei care au centrala termica, problema
    ramane la nivel de principiu. Pentru ceilalti (mult mai multi),
    problemele sunt abia la inceput. In unele cazuri, administratorii
    de bloc au luat fraiele in maini si au gasit calea de mijloc: nici
    pe oameni nu-i putem lasa sa inghete, dar nici facturi prea mari la
    intretinere sa nu aiba. Altfel, s-ar putea sa nu aiba cu ce sa le
    plateasca, ceea ce ar insemna alte lipsuri cauzate de stigmatul
    ingrat de “restantier” la companiile care furnizeaza apa, gaze,
    caldura.

    Asa ca, speriati de aceasta probabilitate, administratorii de
    blocuri au decis sa sisteze furnizarea caldurii, astfel incat
    valoarea factorii sa nu creasca prea mult. A ajutat, desigur, si
    anuntul legat de cresterea pretului la gigacalorie, pe care, in
    cele din urma, municipalitatea a acceptat sa o suporte, pretul
    pentru consum urmand sa nu se modifice. In urma actiunii in forta a
    administratorilor de bloc (buni gospodari, asa cum se cuvine), 40
    de sesizari de la asociatiile de locatari au ajuns pe biroul lui
    Mihai Becheanu, directorul RADET. Oamenii nu intelegeau de ce in
    casa nu mai e caldura si la chiuventa nu mai curge apa calda. S-or
    fi stricat caloriferele, or fi inghetat instalatiile?

    Dupa ce a explicat unde a fost buba, directorul RADET a tinut sa
    ne linisteasca pe toti: facturile pe ianuarie nu vor fi mai mari
    decat cele din ianuarie 2009. Macar asa stim ca nu inghetam
    degeaba! Va imaginati la ce nivel de frustrare am fi ajuns, daca la
    sfarsitul lunii ne-am fi trezit si cu degeraturi si cu banii luati.
    Si pana la urma, daca vrem sa avem o iarna de neuitat, alegem
    frigul. Doar n-am ajuns sa ne doboare o degeratura mica,
    acolo.

  • De la panica la relaxare

    Inainte de criza, indicele VIX atinsese punctul culminant la
    38,00 in ziua de 8 august, 2002. Prin definitie, indicele de
    volatilitate masoara asteptarile de volatilitate, sau fluctuatiile
    de pret, ale indicelui S&P500. Valori mai mari pentru indicele
    de volatilitate indică faptul ca investitorii se asteapta ca
    indicele S&P500 sa fluctueze puternic – sa cunoasca cresteri,
    scaderi, sau ambele – in urmatoarele 30 de zile.

    Indicele VIX este, de asemenea cunoscut ca “indicele de panica”
    pentru ca atunci cand inregistreaza valori ridicate sugereaza
    incertitudini cu privire la preturi. Warren Buffett a spus candva
    ca: “Sir Isaac Newton, ne-a dat trei legi ale mecanicii, dar era
    mai putin priceput in investitiile financiare. El a pierdut sume
    considerabile in compania South Sea, si explica mai tarziu, “Pot sa
    calculez cum se misca stelele, dar nu pot sa calculez nebunia
    oamenilor”. Daca nu ar fi fost traumatizat de aceasta pierdere, Sir
    Isaac ar fi putut descoperi o noua lege a miscarii: Pentru
    investitori, profiturile scad exponential cu cresterea
    volatilitatii”.

    Dupa cum se vede in graficul de mai sus, exista momente cand
    indicele VIX nu mai este subiect de prim plan. Bazat pe activitatea
    inregistrata de indicele S&P500, acest indice VIX atat de
    urmarit de catre investitori , considerat un barometru al panicii
    si al relaxarii, a scazut sub nivelul minim de 20 de puncte. Cea
    mai mica scadere sub acest nivel ar putea insemna ca investitorii
    devin din ce in ce mai relaxati fata de piata. Mai mult decat atat,
    o mutare spre nivelul de 10-15 puncte – ar putea readuce amintiri
    din perioada de la mijlocul anului 2007, atunci cand indicele
    S&P500 atingea nivelul cel mai ridicat din toate timpurile. In
    cazul in care istoria s-ar repeta, aceasta ar putea fi un semnal de
    a reduce sau anula pozitiile “long” de pe piata de capital. Conform
    datelor recente, investitorii au un apetit mai mare pentru “call
    options” decat pentru “put options”. O astfel de exuberanta
    sugereaza un nivel ridicat de automulţumire, dar si faptul ca o
    corectie a pietei devine iminentă.

    Cu rate ale dobanzilor care ating un minim istoric in Statele
    Unite, Europa si Japonia, investitorii din intreaga lume sunt
    dispusi sa accepte riscuri tot mai mari, transferand un volum mare
    de capital de pe pietele mai conservatoare catre investitii cu risc
    superior. Cu acces la o finanţare ieftina, bancile de investiţii
    inregistreaza profituri substantiale in timp ce VaR (Value-at-Risk)
    atinge valori crescande. VaR reprezinta o estimare a sumei pe care
    o firma de investiţii o poate pierde intr-o singura zi de
    tranzactionare.

    De exemplu, Goldman Sachs a raportat in al doilea trimestru al
    anului 2009 ca VaR a crescut cu 33% fata de nivelul anului trecut,
    adica la 245 milioane de dolari. Ca si concluzie, este doar o
    chestiune de timp pana cand aceasta exuberanta irationala sa
    cutremure din nou pietele mondiale. Volumul urias de lichiditati pe
    care Banca Centrala a USA si alte banci centrale l-au injectat pe
    pietele financiare trebuie sa se regaseasca undeva. Avand in vedere
    ca lichiditatile suplimentare nu au ajuns in mainile
    consumatorilor, efectul nu va fi gasit in preturile crescute ale
    locuintelor sau a altor bunuri de consum. Cand acest proces de
    injectare de lichiditati se va incheia, indicele VIX va creste din
    nou si in acelasi timp, bursele vor cunoaste corectii drastice.

    Pentru mai multe detalii si informatii va astept pe http://www.toniiordache.ro

  • Cum se manifesta sindromul Google

    Va propun un exercitiu, haideti sa cautam acum raspunsul la o
    intrebare la care Google, cu siguranta, nu ne poate raspunde “Cum
    ne influenteaza noua Google viata?”

    Daca acum zece ani aveam nevoie de a consulta un dictionar
    atunci cand nu cunosteam intelesul unui cuvant sau trebuia sa
    apelam la o persoana specializata cand nu puteam traduce din araba
    in romana, in prezent trebuie doar sa accesam Google.

    Stirile zilei, vremea, programe pentru calculator, informatii
    utile despre sanatate, moda, matrimoniale, vanzari de produse,
    adrese, harti si multe alte lucruri le gasim cautand pe Google,
    indiferent ca suntem acasa, la serviciu sau la scoala. Se poate
    spune ca suntem bolnavi, da, bolnavi de sindromul Google si bolnavi
    in a obtine cat mai multe informatii usor.

    Iar primul simptom pe care il avem este setea de cunoastere
    intr-un timp scurt a cat mai multe informatii, din varii domenii,
    iar acest prim simptom este strans legat de dependenta de motorul
    de cautare. Si noi nu suntem singurii care suferim de aceasta
    boala, ci si cea mai mare parte a utilizatorilor internetului,
    avand in vederea ca site-ul ocupa prima pozitie in topul celor mai
    accesate motoare de cautare din lume, avand o cota de piata de
    aproximativ 70%. De asemenea, Google este si cel mai accesat site
    la nivel mondial, potrivit alexa.com.

    Si cred ca prin asta am gasit si raspunsul la intrebarea de la
    inceput: Google ne imbolnaveste, dar intr-un mod pozitiv, zic eu,
    avand in vedere ca, de cand utilizez motorul de cautare, mi-am
    imbogatit cunostiintele, pentru ca, pe langa ceea ce caut, dau si
    de alte lucruri care vrand-nevrand imi atrag atentia. Insa
    raspunsul la prima intrebare ma face sa ma gandesc la o alta: Ne
    vom vindeca vreodata de acest sindom?

  • Copil de om sarac

    Celebrul vis american – povestea in care tanarul sarac e
    acceptat de marea companie dupa zece incercari si ajunge dupa 20 de
    ani sa o conduca pe culmile succesului, si se insoara cu avocata
    frumoasa, desteapta si bogata (fata sefului), si cumpara un
    labrador auriu pentru copiii lui (acum de om bogat), dar nu-si
    poate convinge niciodata parintii sa se mute din cartierul modest
    in care l-au crescut – e poate la fel de adevarat si cu siguranta
    mai actual decat multe dintre povestirile istorice. Ce legatura are
    cu ele? Eu zic ca are.

    Ambele sunt povesti despre izbanda unor oameni dezavantajati de
    soarta, care se lupta pentru succesul lor.

    Ambele vorbesc despre curaj si optimism, despre rezistenta,
    hotarare si putere de munca. Ambele povesti promoveaza eroi care
    incalca reguli si gandesc diferit, si care in cele din urma sunt
    acceptati si apreciati tocmai pentru asta. si tot de-asta schimba
    companiile, societatile sau istoria. si tot de-asta duc lucrurile
    mai departe; le preiau dintr-o situatie aparent blocata (cam ca
    acum) si le duc mai departe.

    Povestea cu saracul care isi depaseste rand pe rand conditia si
    ajunge un om de succes (dupa criteriile societatii in care
    traieste), are doua interpretari. |n secolul trecut societatea a
    insistat pe puterea oamenilor de a compensa pentru dezavantajele
    lor. Daca vrem sa ajungem in varf, spune primul rationament, este
    mai bine sa plecam de jos, pentru ca acolo putem cunoaste
    disciplina si motivatia esentiala succesului. Interpretarea aceasta
    vine din vremea in care multe companii aveau in fotoliile executive
    niste oameni aparent dezavantajati de conditia lor.

    S-au scris atunci zeci si chiar sute de carti despre niste
    outsideri care au ajuns sa conduca colosii Americii. Multe dintre
    cartile acestea spun chiar ca fara ei companiile respective n-ar fi
    fost colosii de azi. Asta nu putem proba.

    Dar companiile angajau atunci copii proveniti din zone, cartiere
    si familii modeste spuneau ca sunt mai harnici, mai ascultatori,
    mai ambitiosi si mai optimisti decat copiii bogati.

    Nu era neaparat un avantaj sa te formezi ca individ in scoala
    grea a saraciei, dar multi erau apreciati tocmai pentru ce
    invatasera in acea “scoala”. Se credea atunci, in secolul trecut,
    ca nu din randurile tinerilor copii de milionari si nobili isi va
    primi lumea urmatoarele generatii exceptionale de profesori,
    inventatori, artisti si chiar politicieni sau martiri, ci dintre
    copiii familiilor modeste.

    Astazi, interpretarea povestilor despre succes s-a inversat.
    Succesul nu mai e vazut ca o goana dupa compensarea dezavantajelor,
    ci mai degraba ca o cursa dupa capitalizarea avantajelor
    socio-economice. Acum se incearca convertirea saracilor din
    outsideri in insideri; se incearca salvarea lor dintr-o presupusa
    situatie fara iesire. |n zilele noastre nu mai invatam din saracie,
    invatam cum sa scapam de saracie. Azi prefer sa spun “copil de om
    sarac”, nu “copil sarac”, pentru ca azi unuia poate sa-i fie rusine
    ca e sarac. De parca saracia e o fapta urata.

    Dorinta noastra de a-i egala pe vestici la stilul lor de viata a
    fost principala motivatie si strategie de tara timp de 20 de ani.
    Am vazut la altii, am vrut si noi. La inceput am vazut normalitate.
    Libertate. Dupa care am vrut vile si masini mari cu geamuri negre,
    pentru ca asta am vazut la televizoarele mari si plate pe care ni
    le-am cumparat de la super si hipermarket; dupa asta a venit criza
    economica.

    Va trece si criza, nivelul consumului isi va mai reveni, dar
    comportamentele s-au cam schimbat definitiv (unii spun ca in bine).
    Eu spun doar ca la nivel afectiv criza a lasat niste urme. Sunt
    prea multi copii de oameni bogati deveniti subit copii de oameni
    saraci lipiti pamantului. Nu cred, desi stiu ca oamenii uita
    repede, ca putem uita complet ca sacul are fund. Copilul de om
    sarac stie precis ca sacul are fund. El l-a vazut. si-atunci,
    copiii de oameni saraci, considerati mai harnici, mai ascultatori,
    mai ambitiosi si mai optimisti decat cei de oameni bogati, pot face
    saltul inapoi in actualitate? Din randurile lor vom primi
    urmatoarele generatii exceptionale de profesori, inventatori,
    artisti, politicieni si martiri?