Bradley Birkenfeld, un fost executiv din domeniul bancar în vârstă de 51 de ani, şi-a denunţat instituţia angajatoare pentru ajutorul fiscal acordat clienţilor străini. Deoarece a făcut parte mai mult timp din sistemul respectiv, Birkenfeld a fost închis doi ani şi jumătate, dar, ulterior, a fost recompensat cu 104 milioane de dolari pentru rolul său în această ecuaţie. În urmă cu aproximativ o lună, Birkenfeld şi-a expus întreaga poveste prin intermediul publicaţiei mel magazine.
A-ţi deschide un cont într-o bancă străină este legal. De exemplu, dacă vrei să îţi deschizi un cont într-o bancă din Elveţia ai tot dreptul, dar bancherul elveţian nu trebuie, teoretic, să plece din ţară pentru a găsi potenţiali clienţi. La început am jucat şi eu un rol în toate acestea. În calitate de director al UBS, având clienţi cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca mea presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunităţi de afaceri – chiar dacă din punct de vedere legal potenţialii clienţi ar fi trebuit să vină la noi, nu să mergem noi la ei.
UBS a făcut acelaşi lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Canada. Pentru a-şi înlesni procesul de prospectare a pieţei în diverse ţări, UBS a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă, expoziţii de maşini clasice etc. Treaba noastră era, practic, să ne ascundem în spatele scenei şi să aducem noi clienţi. Sau, pentru a fi mai direct, să ajutăm şi să stârnim evaziunea fiscală. Existau şi alte semne prin care ne puteam da seama că e ceva suspect, cum ar fi documente care ne învăţau cum să evităm detectarea la vamă sau laptopuri criptate, pe care nu le-am luat niciodată cu mine. Sincer, eu nu m-am gândit prea mult la acest subiect până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucram la UBS. La un moment dat, un coleg mi-a adus un document UBS de trei pagini care contrazicea tot ceea ce făceam noi până atunci, spunând în mod explicit că nu ar trebui să căutăm şi să facem oferte unor potenţiali clienţi din alte ţări. Iar de atunci nu mi-am mai putut scoate asta din cap asta. Practic, exista un document care ne făcea ţapi ispăşitori pentru servicii bancare fără scrupule.
Dacă ne-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens – chiar dacă UBS ne-a cerut asta – banca se putea scuza pur şi simplu spunând: „V-am spus să nu faceţi asta! Regulamentul se găseşte în sistemul companiei“. De fapt, ei nu voiau ca un angajat cu o funcţie ca a mea să găsească acel document şi să pună întrebări, fiind menit să se piardă într-un puţ nesfârşit de formulare de deschidere a conturilor, PowerPoint-uri şi alte documente.
Existau mai multe şanse de a-l vedea pe Dumnezeu decât să citeşti toate informaţiile de pe reţeaua internă a UBS. Tocmai de aceea am tipărit imediat un număr de copii pe care le-am predat unor colegi seniori, întrebându-i dacă ei l-au văzut, şi, aşa cum mă aşteptam, au răspuns: „Nu, unde l-ai găsit?“. Apoi m-am dus la biroul şefului meu şi i-am spus revoltat: „Ce naiba e asta?“, însă el mi-a răspuns calm: „Nu face mare caz din asta“. În acel moment am vrut să-l pocnesc drept în faţă. Oricine ar fi scris documentul trebuia să obţină aprobările, atât pentru a le scrie, cât şi pentru a le pune pe intranet, iar acest lucru nu a fost făcut din greşeală, ci în mod deliberat.
O lună mai târziu, am trimis şefilor de la juridic o copie a documentului într-un e-mail şi un memo interdepartamental. Niciun răspuns. L-am trimis din nou în luna următoare. Niciun răspuns. L-am trimis a treia oară. Niciun răspuns. Atunci am început să iau documentele din bancă; aşa am luat înregistrări contabile, e-mail-uri, înregistrări telefonice, PowerPoint‑uri, manuale de instruire, memo-uri interne. Şi mi-am acoperit urmele. Nu am mai folosit e-mailul sau telefonul meu, ci am folosit telefoane cu plată. De asemenea, am ascuns documente peste graniţă, în Franţa, în hambarul unui prieten, în ideea în care aş fi fost percheziţionat. Este important de menţionat că nimeni altcineva în bancă nu făcea nimic. Le era prea frică: salariul lor venea de la UBS; ipotecile lor erau la UBS; împrumutul pentru maşină, de la UBS; copiii lor urmau o şcoală privată datorită UBS. Dar eu? Eu eram un străin – americanul căruia nu-i era teamă.
Cineva mi-a spus că nu voi mai lucra niciodată în Elveţia, dar nu am dat doi bani pe asta. Da, am iubit Elveţia, mi-am făcut prieteni buni acolo, dar am ştiut că trebuie să susţin până la capăt ceea ce consideram eu corect. Din moment ce nu am putut convinge pe nimeni din instituţie să-şi asume răspunderea, am demisionat în octombrie 2005, la şase luni după ce am văzut prima dată documentul. Am trecut, de asemenea, printr-un interviu de demisie, ca şi cum totul ar fi fost normal. Chiar m-au întrebat de ce am fost demisionat şi le-am spus: „Pentru că nu mi-aţi dat niciun răspuns cu privire la acest document de trei pagini“. Ulterior, i-am dat în judecată pentru bonusul pe care erau obligaţi să mi-l plătească, parte din contractul meu, dar au încercat să-şi renege datoria motivând prin faptul că am demisionat. În cele din urmă, mi-au plătit ceea ce îmi datorau, dar, din nefericire pentru ei, acesta fusese doar începutul. Am ataşat documentul respectiv făcând trimitere la trei politici ale regulamentului intern care încălcau legea şi am trimis o scrisoare preşedintelui şi întregului consiliu de administraţie. I-am informat, aşadar, că se află în faţa faptului împlinit şi nu pot susţine că nu ştiu despre ce e vorba.
Câteva luni mai târziu, m-am dus la Departamentul de Justiţie gândindu-mă că-mi vor fi recunoscători, dar, în schimb, au devenit ostili. Probabil când vine cineva şi îţi expune un caz pe care ar fi trebuit să îl fi rezolvat cu decenii în urmă nu e prea confortabil. Tot ce le-am cerut a fost imunitate, dar au spus nu. Mai mult, în mod ironic şi aproape hilar, m-au acuzat de conspiraţie pentru comiterea de fraude bancare pentru că nu am renunţat la unul dintre clienţi. Între timp, niciunul dintre foştii mei şefi nu a fost urmărit penal. Pe de altă parte, eu am fost condamnat la 40 de luni de închisoare în august 2009. Judecătorul, practic, a confirmat faptul că frauda nu ar fi fost expusă fără să o scot eu la lumină, chiar şi procurorii au recunoscut. Şi, totuşi, au continuat spunând că acund un nume. Şi până la urmă da, ascundeam, evitam.
Evitam să merg până la sediile din Washington ale Departamentului de Justiţie al Statelor Unite şi să torn acest masiv sistem de evaziune fiscală. Mi-am concediat avocaţii după ce am făcut închisoare, mi-am făcut temele şi l-am găsit pe Stephen Kohn, iar el l-a adus pe Dean Zerbe. Aceşti tipi sunt un duo dinamic – înţeleg foarte bine legea, sunt atestaţi de către Congres, au scris cărţi şi s-au luptat cu numeroase cazuri de evaziune fiscală. Zerbe este cel care a scris legea ce oferă denunţătorilor o recompensă de la 15% până la 30% din impozitul recuperat de guvern pentru ajutorul pe care l-au oferit în descoperirea cazului. Pentru mine asta a însemnat 104 milioane de dolari. E drept, bani primiţi de la acelaşi guvern care înainte m-a aruncat în închisoare. (Este important pentru mine să clarific faptul că nu aveam nicio idee de existenţa unei legi recompensatoare atunci când am demisionat de la UBS, în octombrie 2005, având în vedere că ea a fost adoptată în decembrie 2006.)
Eram încă în arest la domiciliu când Kohn m-a sunat şi mi-a spus că va trebui să semnez cecul pentru că voi primi o recompensă. Din moment ce nu puteam pleca la momentul respectiv din New Hampshire, mi-am rugat avocaţii să organizeze o conferinţă de presă la National Press Club din Washington DC şi să anunţe recompensa. Îmi place să cred acest lucru a enervat o mulţime de oameni. Ştiu sigur că am enervat-o pe Kathryn Keneally, un avocat general adjunct din divizia fiscală a Departamentului de Justiţie la momentul respectiv. Ea însăşi a declarat pentru The New York Times că a fost atât de supărată când a auzit de recompensă, încât şi-a aruncat telefonul de pereţi. De ce, nu ştiu, dar eu sigur nu am fost niciodată inamicul sau tipul rău, aşa cum încercau ei să mă facă să par.
În cele din urmă, sper să pot încuraja potenţialii denunţători şi voi vorbi cu plăcere oricărei persoane care se găseşte într-o situaţie similară cu a mea, indiferent dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice. Dar, cel mai important, vreau să fie asigurată protecţia de orice fel a persoanelor care îşi pun în joc cariera, familia şi viaţa pentru a spune adevărul, însă până la acest lucru e cale lungă. Pentru că am trăit asta, pot afirma cu convingere că schimbarea la scară largă are loc doar când cineva din interior iese în faţă şi spune adevărul.
UBS, BANCA DENUNŢATĂ DE BIRKENFELD.
UBS este cea mai mare bancă elveţiană care operează la nivel internaţional. În Elveţia, instituţia activează pe segmentele retail, corporate, instituţional, managementul averilor, gestionarea activelor şi investiţii. Conform site-ului propriu, UBS Elveţia deţine o poziţie de lider în toate cele cinci segmente de business, are o reţea cu circa 300 de sucursale şi 4.700 de angajaţi, iar la serviciile sale apelează una din trei gospodării, una din trei persoane cu o situaţie financiară ridicată şi aproximativ jumătate din toate companiile elveţiene.