BusinessMagazin

Tag: ultimul cuvant

  • Inima mea e a lui tati

    Toti stiu bancul cu calugarul iezuit si cel dominican care fac exercitii spirituale, iar iezuitul, in timp ce recita rozariul, fumeaza senin. Dominicanul il intreaba cum de poate face asa ceva, iar el ii raspunde ca le-a cerut permisiunea superiorilor sai. Naivul dominican spune ca si el a cerut permisiunea, dar i-a fost refuzata. “Dar cum ai cerut voie?”, il intreaba iezuitul. Iar dominicanul ii spune: “Pot sa fumez in timp ce ma rog?”. Sigur ca raspunsul a fost negativ. In schimb, iezuitul a intrebat “Pot sa ma rog in timp ce fumez?”, iar superiorii i-au raspuns ca te poti ruga in orice situatie.
     
    Daca Berlusconi ar fi zis ca nu e nimic rau daca o candidata la alegeri mai este si frumoasa, toata lumea, inclusiv feministele, ar fi aplaudat. Dar a lasat sa se inteleaga ca nu e nimic rau in a lansa candidatura unei fete frumoase la alegeri, si-aici a dat-o-n bara. Probabil ca e rau sa lansezi in politica o fata doar pentru ca e frumoasa. 
     
    Alt doilea gand. Legat de povestea cu pustoaica din Napoli care-l numeste pe Berlusconi “tati” (“papi”), cu siguranta e gresit sa ne imaginam cine stie ce lucruri rele. Totusi, mi-e imposibil sa nu-mi amintesc de un cantec nemuritor al lui Cole Porter, facut celebru de Marilyn Monroe si de Eartha Kitt, “My heart belongs to daddy” (“Inima mea e a lui tati”), in care o fetita cu o voce foarte sexy canta despre cum nu poate avea relatii normale cu baietii de varsta ei, intrucat inima ei ii apartine lui “tati”.
     
    A curs multa cerneala pe marginea pasiunii acestei fete (s-a vorbit pe rand de incest, pedofilie, atasament fata de valorile familiei), iar ideile pe aceasta tema tot raman neclare – printre altele, Cole Porter era un adevarat vulpoi. Acestea fiind spuse, melodia este foarte frumoasa si foarte senzuala, si este ciudat ca Apicella(1) nu o cunostea.
     
    Al treilea gand. Se pare ca tot primul-ministru ar fi spus ca noi nu vrem sa devenim o civilizatie multietnica si din acest motiv trebuie, dupa cum vrea Liga(2), sa fie intensificate controalele asupra imigratiei. La prima vedere pare ca ar fi acelasi lucru spus si de Fassino(3), anume ca imigrantii clandestini trebuie controlati, iar cei cu acte in regula ajutati. Dar in subsidiar era o alta idee, aceea ca decizia de a deveni sau nu o civilizatie multietnica ar fi o decizie voluntara. Ca si cum Roma imperiala (si mai inainte) ar fi hotarat daca vrea sa fie invadata de barbari sau nu. Barbarii, atunci cand ajung la granita, intra si cu asta basta. Intelepciunea Romei imperiale (ce i-a permis sa supravietuiasca timp de cateva secole) a fost de a face legi pentru a legitima invaziile barbare, facandu-i cetateni pe cei care se instalau in mod pasnic intre granitele imperiului si chiar primindu-i in armata. Asa a avut Roma imparati iliri si africani, o noua religie fondata de un turc numit Saul si, printre ultimii sai ganditori, un berber pe nume Augustin.
     
    Cand mase enorme de oameni fac presiune la granitele lumii noastre pentru a intra, nu ne putem preface ca decizia de a-i primi sau nu ne apartine. Lasand la o parte faptul ca daca deceniile trecute Italia ar fi lasat o imagine de tara saraca si zdrentaroasa, probabil miilor de africani (si de balcanici) nu le-ar mai fi trecut prin cap sa vina aici. Numai ca se uitau la posturile de televiziune italiene, mai cu seama la Mediaset, unde Italia aparea ca o tara populata de gasculite superbe si unde ajungea sa raspunzi ca Garibaldi nu a fost un ciclist pentru a castiga munti de aur. Era la mintea cocosului ca toti ar fi luat-o si inot numai sa ajunga aici, fara sa-si imagineze ca vor ajunge sa doarma intr-o cutie de carton in subteranele de la metrou si sa violeze, in cel mai bun caz, doamne in varsta de 60 de ani.
     
    Al patrulea gand. Citesc ca hackerii nu mai intra doar in memoria bancilor, de-acum intorc pe dos si serviciile secrete din jumatate de lume, spargand chiar site-urile CIA. Previzibil. Imi imaginez acum ca in scurt timp (sau chiar s-o intampla deja) online vor vorbi doar cei infideli in dragoste, ignorand cu seninatate faptul ca partenerul tradat ar putea afla tot ceea ce isi spun, si imbecilii care cauta cu lumanarea sa le fie golit contul curent. Serviciile secrete insa vor fi abandonat de multa vreme internetul. Sa expediezi un mesaj secret de la Londra marti dimineata astfel incat sa fie primit imediat la New York o fi comod, dar in fond, un agent secret care pleaca de la Londra la 9 ajunge la New York pana la pranz, ora locala. Si-atunci e mult mai convenabil sa transporte mesajul in tocul pantofilor, sa-l invete pe de rost sau cel mult sa-l introduca in sfinctere. Haideti, in pas de rac, pe drumul catre progres!
     
    Note:
    1. Mariano Apicella, cantaret napoletan devenit cunoscut ca interpret al melodiilor compuse de Silvio Berlusconi
    2. Liga Nordului, partidul xenofob italian
    3. Piero Fassino, liderul stangii italiene

  • Dati reply cu Aristotel

    Un studiu realizat de McAfee, despre care s-a scris in toate ziarele, a stabilit ca fenomenul spamurilor, adica al mesajelor nedorite ce ne sunt trimise prin e-mail, produce un consum de energie enorm. Un singur mesaj genereaza 0,3 grame de bioxid de carbon, egal cu emisiile unui automobil ce parcurge un metru de strada. Se pare ca tot spamul aflat in circulatie consuma o energie de 33 de miliarde de kilowati/ora in fiecare an, ceea ce ar echivala cu consumul a 3 milioane de automobile sau a 2 milioane si jumatate de locuinte, de unde un efect de sera de 17 milioane de tone de CO2. Trec peste alte tehnicisme si ma limitez sa observ ca spamul, in consecinta, nu se margineste doar la a ne scoate din sarite si adeseori a ne sustrage informatii, ci are si un efect negativ asupra starii noastre de sanatate.
     
    Pe cat se pare, nicio autoritate din lume nu este capabila sa reduca spamul; pana si filtrele activate de unii dintre noi nu servesc decat pana intr-un anumit punct, intrucat multe mesaje nedorite razbat prin ele si se pare ca risipa cea mai mare de energie o creeaza tocmai actiunea de a le deschide sau a le sterge manual.
     
    Sunt lucruri suparatoare si unii se gandesc cum ar putea sa se protejeze singuri. In lipsa de ceva mai bun, iti vine cheful sa te razbuni. Asa mi-a venit o idee – si ma astept desigur ca sute de experti sa-mi raspunda demonstrandu-mi cat este de irealizabila si daunatoare, dar atrag atentia ca voi sterge astfel de mesaje (considerandu-le spam) pentru ca intentionez doar sa lansez o provocare.
     
    Sa-i impartim, asadar, pe cei care ne trimit mesaje nedorite in pisalogi industriali si pisalogi artizanali. Imi imaginez ca pisalogii industriali au la dispozitie multe mijloace pentru a-mi neutraliza protestul, dar exista milioane de pisalogi artizanali, precum cel care intr-o italiana foarte dubioasa va spune ca ati castigat un premiu si va cere datele personale sau maltezul care a primit o mostenire enorma pe care din diferite motive nu o poate incasa si va cere sa participati cu 50% la recuperarea ei, desigur trimitand o anumita suma de bani drept garantie etc. etc.
     
    Pisalogii artizanali probabil nu dispun nici macar de banda larga si nu stiu daca vi s-a intamplat sa primiti de la vreun imbecil ditamai volumul de 600 de pagini, asezonat cu fotografii in culori, si nu in timp ce va aflati acasa, conectati la Alice sau la Fastweb, ci intr-o camera de hotel sau o casa de la tara, urmarea fiind ca pentru a descarca respectiva mizerie computerul vostru ramanea blocat vreme de-o ora.
     
    Acum, acestui tip de pisalogi i se poate raspunde atasand Biblia din Ierusalim. O gasiti la http://www.liberliber.it/biblioteca/b/bibbia/index.htm si asa cum vi se prezinta are 1.226 de pagini si 11.574 KB. Dar daca in doua secunde o editati la spatiu 2 si corp de litera 20, ajungeti imediat la peste 14.000 KB. Este o frumusete de atasament, daca aveti banda larga il trimiteti in cateva minute – si de altfel puteti lasa computerul sa-l transmita pe timpul noptii, insa daca destinatarul nu are banda larga e dezastru. Si-apoi, daca nu numai eu, ci macar doar alte cateva sute de utilizatori ar face acelasi lucru, netrebnicul ar fi imobilizat.
     
    Stiu ca actionand in acest fel voi contribui la cresterea poluarii. Dar daca din intamplare, in decursul a cateva saptamani, acest raspuns ar convinge un anumit numar de pisalogi sa renunte, in cele din urma pretul energetic platit ar fi inferior castigului final. Si apoi, pereat mundus(1), placerea razbunarii nu permite calcule meschine. Cu siguranta, cu nu prea multa osteneala s-ar putea face si mai si. Facsimilul editiei 1551 al “Retoricii” si “Poeticii” lui Aristotel, in Adobe, inseamna peste 37.000 KB; dimensiuni asemanatoare are si “Summa Teologica” a lui Toma de Aquino in editie bilingva. “Anatomia melancoliei” a lui Robert Burton in Adobe inseamna circa 32.000 KB, “Misterele Parisului” de Eugene Sue in editie franceza are nu mai putin de 76.871 KB, asadar, de aproape sase ori cat Biblia. Ca sa nu mai vorbim ca daca dispuneti de un computer eficient si il lasati sa lucreze noaptea, puteti trimite deodata toate textele citate de mine. In fine, fie ea si o organizatie industriala, daca s-ar pomeni cu cateva mii de Biblii sau de mistere ale Parisului, tot nu i-ar pica prea bine.
     
    Precizez de asemenea ca, pentru a verifica cat timp necesita, prima Biblie am trimis-o pe adresa mea de e-mail. Nu reuseam s-o gasesc in inbox si mi-am dat seama ca vreun sistem de filtrare mi-a trimis-o automat in trash. Dar cred ca timpul alocat descarcarii de pe internet a fost acelasi, prin urmare neplacerea provocata destinatarului va fi la fel de consistenta.  
     
    (1) Fiat justitia, pereat mundus (lat.) – “Sa se faca dreptate, chiar de-ar fi sa piara lumea”, principiu de drept roman.

  • Nationalizarea ca mijloc

    Sunt de acord. Dar problema nationalizarilor suporta trei observatii. Prima: unele dintre marile banci sunt periculos de aproape de prapastie – de fapt ar fi cazut deja pana acum daca investitorii nu s-ar fi asteptat ca guvernul sa le salveze in caz de nevoie.
     
    A doua: bancile trebuie salvate. Prabusirea Lehman Brothers aproape ca a distrus sistemul financiar global si nu putem risca sa lasam institutii mult mai mari, ca Citigroup sau Bank of America, sa faca implozie.
    A treia: desi bancile trebuie sa fie salvate, guvernul nu-si permite – nici fiscal si nici politic – sa faca asemenea cadouri uriase actionarilor bancilor.
     
    Sa fim exacti. Exista o probabilitate rezonabila – nu o certitudine – ca Citi si Bank of America vor pierde, impreuna, sute de miliarde de dolari in urmatorii cativa ani. Iar capitalul lor, excedentul de active in raport cu pasivele, nu este indeajuns de mare ca sa poata acoperi aceste potentiale pierderi.
     
    Probabil ca singurul motiv pentru care bancile nu s-au prabusit inca este ca guvernul actioneaza ca o plasa de siguranta, garantandu-le implicit obligatiile. Dar de fapt sunt niste banci zombi, incapabile sa furnizeze economiei creditele de care aceasta are nevoie.
     
    Ca sa puna capat unei astfel de situatii, bancile au nevoie de mai mult capital. Dar ele nu mai pot aduna bani de la investitori privati. Asa ca guvernul trebuie sa le ofere fondurile necesare. Si aici e problema: fondurile de care bancile au nevoie ca sa revina pe deplin la viata depasesc cu mult valoarea lor actuala. Citi si Bank of America au o valoarea de piata totala de sub 30 de miliarde de dolari si chiar si acea valoare este in mare parte – daca nu chiar intrutotul – bazata pe speranta ca actionarii vor prinde macar o feliuta din fondurile guvernamentale. Si daca e vorba sa dea banii, atunci guvernul ar trebui sa primeasca in schimb proprietatea asupra bancilor.
     
    Totusi, nationalizarea nu e contrara spiritului american? Nu, e la fel de americana ca placinta cu mere. In ultima vreme, Fondul de garantare a depozitelor bancare (Federal Deposit Insurance Corp. – FDIC) a preluat banci pe care le considera insolvabile intr-un ritm de doua pe saptamana. Cand FDIC preia o banca, preia controlul asupra activelor neperformante ale bancilor, plateste o parte din datorii si apoi revinde institutia curatata de probleme investitorilor privati. Exact asta vor sa se intample partizanii nationalizarii temporare, nu doar cu bancile mici pe care le preia FDIC, ci si cu bancile mari, la fel de insolvabile.
     
    Adevarata intrebare este de ce administratia Obama tot vine cu propuneri care par o alternativa la nationalizare, dar care se intampla sa implice cadouri grase pentru actionarii bancilor. Spre exemplu, administratia a avansat prima data ideea de a oferi bancilor garantii impotriva pierderilor rezultate din activele cu probleme. Asa ceva ar fi fost o mare realizare pentru actionarii bancilor, dar nu si pentru noi, restul: oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Acum, administratia vorbeste despre un “parteneriat public-privat” care sa achizitioneze activele cu probleme de la banci, iar guvernul sa imprumute bani investitorilor privati pentru acest scop. Aceasta le-ar oferi investitorilor un pariu castigator in orice scenariu: daca activele isi cresc valoarea, investitorii castiga; daca se prabusesc substantial, investitorii pleaca si lasa guvernul sa stranga mizeria. Inca o data, oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Dar de ce sa nu luam taurul de coarne si sa nationalizam? Ganditi-va, cu cat traim mai mult alaturi de bancile zombi, cu atat mai dificil ne va fi sa punem capat crizei economice.
     
    Cum ar trebui sa se petreaca nationalizarea? Tot ce are de facut administratia este sa-si ia in serios propria propunere de a trece bancile prin testul de rezistenta la soc (stress test) si sa nu ascunda rezultatele atunci cand o banca pica testul si preluarea ei devine necesara. Da, intreaga poveste ar avea un aer melodramatic, pentru ca un guvern care a sprijinit bancile luni de zile ajunge sa se declare socat de situatia dezastruoasa din registrele contabile ale acestora. Dar nu-i sfarsitul lumii.
     
    Si inca o data, scopul nu este ca guvernul sa aiba in proprietate bancile pentru o perioada lunga: ca si bancile mici pe care FDIC le preia in fiecare saptamana, marile banci trebuie returnate controlului privat cat de curand posibil. Blogul financiar Calculated Risk sugereaza ca in loc sa numim acest proces nationalizare ar trebui sa-l numim “preprivatizare”.
     
    Administratia Obama, spune Robert Gibbs, purtator de cuvant al Casei Albe, crede ca “un sistem bancar care sa aiba actionariat majoritar privat este cea mai buna cale”. Si noi toti credem la fel. Dar ce avem noi acum nu e o intreprindere privata, este un “socialism al lamailor1”: bancile cu probleme se aleg cu avantajele, contribuabilii preiau riscurile, ceea ce perpetueaza sistemul bancilor zombi, blocand revirimentul economic.
     
    Ce vrem noi e un sistem in care bancile sa-si asume si castigurile, si pierderile. Iar drumul spre acel sistem trece prin nationalizare.
     
    1. “Lamai” – termen care desemneaza o masina ale carei defecte nu se vad decat dupa ce cumparatorul incepe s-o foloseasca; prin extensie, un produs sau un sector economic aparent sanatos, dar grevat de probleme ascunse.

  • Bani pentru hoti

    Sunt cumva nedrept? Sper ca da. Dar acum asta imi pare ca se intampla. Ca sa fim bine intelesi, nu vorbesc despre planul administratiei Obama de a sprijini crearea de locuri de munca si productia cu o crestere importanta, dar temporara, a cheltuielilor federale, un lucru cat se poate de potrivit. Eu vorbesc, in schimb, despre planurile administratiei de salvare a sistemului bancar – planuri care fac din America un exemplu clasic de “socialism de lamaie”: contribuabilii suporta costurile daca lucrurile nu merg cum trebuie, dar actionarii si executivii primesc beneficiile daca lucrurile merg bine.
     
    Cand am citit de curand opiniile oficialilor administratiei Obama cu privire la politica fiscala, mi s-a parut ca am intrat intr-o masina a timpului, ca suntem inca in 2005, ca Alan Greenspan este inca Maestrul, iar bancherii sunt inca eroii capitalismului. “Avem un sistem financiar care este condus de actionari privati, administrat de institutii private si am vrea sa facem tot posibilul sa pastram acest sistem”, spune Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei, in timp ce pregateste sa-i incarce pe contribuabili cu pierderile imense ale acestui sistem.
     
    Intre timp, un articol din Washington Post care cita surse din administratie spunea ca Geithner si Lawrence Summers, principalul consilier economic al presedintelui Obama, “considera ca guvernele sunt niste manageri bancari foarte slabi” – in opozitie, probabil, cu geniile din sectorul privat care au reusit sa piarda peste o mie de miliarde de dolari in doar cativa ani.
     
    Evident, ceva trebuie facut pentru a readuce la viata sistemul financiar. Haosul de dupa prabusirea Lehman Brothers a aratat ca a lasa institutiile financiare majore sa se prabuseasca poate sa fie foarte rau pentru sanatatea economiei. Si sunt cateva institutii majore periculos de aproape de buza prapastiei.
     
    Prin urmare, bancile au nevoie de mai mult capital. In vremuri obisnuite, bancile strang capitalul prin vanzarea de actiuni catre investitorii privati, care primesc in schimb o cota parte din proprietatea asupra bancii. Ati putea crede atunci ca, deoarece bancile nu mai pot sau nu mai vor sa stranga capital de la investitorii privati in momentul de fata, guvernul ar trebui sa faca exact ce ar face un investitor privat: sa ofere capital in schimbul unei cote din proprietatea asupra bancii. Dar actiunile bancilor valoreaza atat de putin in aceste zile – Citigroup si Bank of America valoreaza acum impreuna doar 52 de miliarde de dolari – incat proprietatea nu ar fi partiala: a injecta fonduri suficiente din banii contribuabililor ca sa se insanatoseasca bancile ar face ca acestea sa devina niste institutii detinute de stat.
     
    Raspunsul meu la aceasta perspectiva este: asa, si? Daca tot contribuabilii platesc factura pentru a salva bancile, de ce nu ar primi si proprietatea, cel putin pana cand vor fi gasiti investitori privati? Dar administratia Obama pare sa se amageasca singura ca va evita acest deznodamant. Daca relatarile din presa sunt veridice, planul de salvare a bancilor va contine doua elemente principale: achizitionarea de catre guvern a unor active cu probleme ale bancilor si garantii impotriva pierderilor de pe urma altor active. Garantiile vor reprezenta un cadou important pentru actionarii bancilor; achizitiile s-ar putea sa nu fie, daca pretul ar fi cel corect – insa Financial Times scrie ca preturile vor fi probabil stabilite pe baza unor “modele de evaluare” si nu pe baza cotatiilor din piata, sugerand ca guvernul federal va face si aici un cadou gras.
     
    Iar in schimbul a ceea ce pare ca va fi o subventie imensa catre actionari, contribuabilii vor primi cam nimic. Vor exista cel putin limite in privinta compensatiilor pentru executivi, ca sa previna rapturile care au infuriat publicul? Obama a denuntat bonusurile de pe Wall Street, dar, potrivit The Washington Post, “administratia se va replia probabil de la impunerea unor restrictii mai dure compensatiilor acordate executivilor in cazul celor mai multe dintre firmele care au primit ajutor guvernamental”, pentru ca “limitarile aspre ar putea sa descurajeze unele firme sa mai ceara acel ajutor”. Iar aceasta sugereaza ca discursul dur al lui Obama este doar de parada.
     
    Intre timp, cultura excesului promovata pe Wall Street pare sa fie foarte putin atinsa de criza. “Sa zicem ca sunt un bancher si ca am adus 30 de milioane de dolari. Eu ar trebui sa primesc o parte din acesti bani”, a spus un bancher citat de The New York Times. Si daca esti un bancher care a pierdut 30 de miliarde de dolari? Iti vine Unchiul Sam in ajutor! Aici sunt mai multe probleme in discutie decat echitatea, desi si asta conteaza. Salvarea economiei va fi foarte scumpa: acel plan de peste 800 de miliarde de dolari va fi probabil doar un avans, iar salvarea sistemului financiar, chiar daca este facuta corect, va costa cu cateva sute de miliarde de dolari mai mult. Or, nu ne permitem sa mai irosim banii ca sa facem pomeni uriase cu bancile si cu sefii lor, numai ca sa pastram iluzia unui actionariat majoritar privat.

  • Radicalul de la Casa Alba

    Pe cand ma intorceam de la ceremonia de inaugurare, am vazut un vanzator afro-american care purta un tricou imprimat manual care rezuma cat se poate de bine semnificatia momentului. Scria: “Misiune indeplinita”.
     
    Dar nu trebuie sa lasam ca aceasta sa fie singura schimbare, cu atat mai putin singura mare misiune pe care o indeplinim. Acum, ca ne-am depasit biografia, trebuie sa scriem o noua pagina de istorie – una care va reseta, resuscita si revigora America. Aceasta este, pentru mine, esenta discursului inaugural al lui Obama si sper ca noi – si el, de asemenea – vom fi in stare sa-l punem in practica.
     
    Intr-adevar, chiar sper ca Obama a stat in toti acesti ani in cercul radicalului din Chicago Bill Ayers (lider al unei miscari radicale de stanga in anii ’70). Sper ca Obama este un radical, chiar daca n-o spune. 
     
    Nu un radical de stanga sau de dreapta, pentru ca acesta este un moment radical. Este un moment de desprindere de obisnuinta in atat de multe domenii. Nu mai putem sa crestem ca tara bazan-du-ne doar pe reputatia noastra, amanand solutiile dureroase la orice problema majora si spunandu-ne ca initiativele dramatice – precum o taxa pe benzina, sistemul national de asigurari medicale sau reforma sistemului bancar – sunt prea dure si “in afara jocului”. Asa ca speranta mea fierbinte despre presedintele Obama este ca el va fi la fel de radical ca momentul pe care-l traieste – si ca va pune totul in joc.
     
    Ocaziile pentru initiative curajoase si inceputuri cu adevarat noi sunt rare in sistemul nostru – in parte din cauza inertiei pe care o imprima Constitutia, cu deliberata sa separatie a puterilor, si partial din cauza modului in care banii de lobby, stirile zilnice si permanenta campanie prezidentiala conspira la un loc sa paralizeze marile schimbari.
     
    “Sistemul este construit pentru a ajunge in impas”, spune Michael J. Sandel, politolog la Universitatea Harvard. “In vremuri obisnuite, energia si dinamismul vietii americane stau in economie si in societate si oamenii privesc guvernul cu suspiciune sau cu indiferenta. Dar in vremuri de criza nationala, americanii asteapta de la guvern sa rezolve problemele fundamentale care ii afecteaza in mod direct. Sunt momentele in care presedintii pot face lucruri marete. Aceste momente sunt rare, dar ele ofera ocazia de aparitie a acelui tip de conducere care poate rearanja peisajul politic si poate redefini termenii dezbaterii politice pentru o intreaga generatie”.
     
    In anii ‘30, Marea Criza i-a permis lui Franklin D. Roosevelt sa lanseze programul New Deal si sa redefineasca rolul guvernului federal, mai spune Sandel, in vreme ce in anii ‘60, asasinarea lui John F. Kennedy si “fermentul moral al miscarii pentru drepturi civile” i-au permis lui Lyndon B. Johnson sa puna in practica programul lui privind Marea Societate, care includea reforma sistemului sanitar, legea drepturilor civile si legea drepturilor electorale.
     
    “Astfel de presedinti au facut mai mult decat sa promulge legi si programe noi”, conchide Sandel. “Ele au rescris contractul social si au redefinit intelesul termenului de cetatean. Momentul lui Obama si presedintia lui ar putea lasa urme asemanatoare.”
     
    George W. Bush si-a irosit complet momentul de dupa 11 septembrie – cel de a strange laolalta o tara intreaga pentru o profunda reconstructie interna. Faptul ca aceasta ne-a lasat adanciti in niste prapastii si convingerea cvasiunanima ca suntem la fundul acestor prapastii fac ca momentul de fata sa fie radical si sa ceara solutii radicale, incepand de la Washington. De aceea eu, ca alegator, sper ca Obama va sari si garduri, dar si ca nu va uita sa mearga si pe poarta. George Bush a fost nonconformist in unele privinte, dar a esuat in cel mai important element al misiunii sale – un management competent si urmarirea indeplinirii masurilor luate.
     
    Presedintele Obama trebuie sa decida cate garduri poate sari deodata: mari compromisuri cu privire la libertatile individuale si reforma imigratiei? Un sistem national de asigurari medicale? O noua infrastructura de energie curata? Nationalizarea si repararea sistemului nostru bancar? Vor fi toate sau doar una? Unele acum si unele mai incolo? E prea devreme sa spunem.
     
    Dar stiu urmatoarele: pentru ca o criza este o oportunitate pe care ar fi pacat s-o irosim, la fel este si un mare politician, cu un dar innascut pentru oratorie, cu o usurinta nativa de aduna oamenii laolalta si cu o tara, in special un tineret, gata sa fie pusa la treaba si sa-si faca datoria.
     
    Asa ca, in concluzie, desi e imposibil sa exageram radicalismul desprinderii de trecut care s-a infaptuit prin inaugurarea mandatului unui presedinte de culoare, este la fel de imposibil sa exageram cat de mult depinde viitorul nostru de o desprindere radicala de prezent. Dupa cum spunea Obama insusi pe treptele Capitoliului: “Vremea in care stateam inerti, cand protejam interesele meschine si respingeam deciziile neplacute a trecut cu siguranta”.
     
    Trebuie sa ne reapucam sa muncim pentru tara noastra si pentru planeta noastra in feluri cu totul noi. E deja tarziu, proiectul nu putea sa fie mai greu de atat, miza nu putea fi mai mare, dar si rasplata nu poate sa fie mai mare.

  • Relicve pentru noul an

    In cultul relicvelor actioneaza un soi de pulsiune pe care as defini-o drept mito-materialista, ce te face sa poti regasi ceva din puterea unei personalitati sau a unui sfant atingand parti din trupul acestuia – de altfel, o normala placere de anticar (ce il face pe un colectionar sa fie dispus a cheltui o avere nu doar pentru a detine primul exemplar editat al unei carti faimoase, ci si pentru ceea ce a apartinut unei persoane importante) si, in sfarsit (cum se intampla din ce in ce mai des la casele de licitatii americane), asa-numitele “memorabilia”, ce pot fi atat manusile (adevarate) ale lui Jacqueline Kennedy, cat si cele (false) purtate de Rita Hayworth in “Gilda”.
     
    Pana la urma exista si factorul economic: a detine o relicva faimoasa reprezenta in Evul Mediu o pretioasa resursa turistica, intrucat atragea cohorte de pelerini, la fel cum astazi atrage turiste nemtoaice si rusoaice o discoteca de provincie de langa Rimini. Pe de alta parte am vazut la Nashville, Tennessee, multi turisti veniti special pentru a admira Cadillacul lui Elvis Presley. Si nici macar nu era singura lui masina, pentru ca le schimba la fiecare sase luni.
     
    Probabil cuprins de spiritul Craciu­nului si al Epifaniei, in loc sa intru (ca toata lumea) pe internet pentru a descarca filme pornografice si fiind de felul meu capricios si bizar, am decis sa navighez pe internet in cautarea de relicve faimoase.
     
    De exemplu, acum stim ca teasta Sfantului Ioan Botezatorul este conservata in biserica San Silvestro din Roma, dar o traditie precedenta ar fi dorit-o in catedrala de la Amiens. Oricum, capul aflat in custodie la Roma este lipsit de mandibula, pusa la pastrare in catedrala San Lorenzo din Viterbo. Farfuria pe care a fost asezat capul sfantului se afla la Genova, in tezaurul catedralei San Lorenzo, impreuna cu cenusa sfantului, dar o parte din aceasta cenusa este pastrata si in antica biserica a Manastirii Benedictinelor din Loano, in vreme ce un deget s-ar afla la Muzeul Operei in Domul din Florenta, un brat in catedrala din Siena si mandibula la San Lorenzo din Viterbo. Cat despre dinti, unul se afla in catedrala din Ragusa, iar altul, alaturi de o suvita de par, la Monza. Nu se stie nimic de ceilalti 30 de dinti. Potrivit unei legende antice, ar fi trebuit ca intr-o catedrala sa fie conservat capul sfantului la varsta de 12 ani, dar n-am aflat sa existe vreun document oficial care sa confirme acest zvon.
     
    Adevarata Cruce a fost gasita la Ierusalim de Sfanta Elena, mama lui Constantin. Sustrasa de persani in secolul al VII-lea, recuperata de imparatul bizantin Heraclius, a fost mai tarziu purtata de cruciati pe campul de lupta impotriva lui Saladin. Din pacate a invins Saladin, iar crucii i s-a pierdut orice urma pentru totdeauna. Totusi, fusera deja furate diferite parti din ea. Din cuie, unul ar fi pastrat in biserica Sfintei Cruci de la Ierusalim de la Roma. Coroana de spini, conservata multa vreme la Constantinopol, a fost fragmentata cu intentia de a dona macar cate un spin mai multor biserici si sanctuare. Lancea sacra, care a apartinut lui Carol cel Mare si succesorilor sai, se afla astazi la Viena. Preputul lui Isus era expus la Calcata (Viterbo) pana cand, in 1970, parohul a raportat ca a fost furat. Posesia aceleiasi relicve a fost revendicata insa si de Roma, Santiago di Compostela, Chartres, Besancon, Metz, Hildesheim, Charroux, Conques, Langres, Anvers, Fecamp, Puy-en-Velay, Auvergne. Sangele iesit din rana de la coasta, strans de Longinus, ar fi fost dus la Mantova, dar alt sange este conservat in biserica Sfantului Sange din Bruges. Sfantul leagan se afla la Santa Maria Maggiore (Roma), in vreme ce, dupa cum se stie, Sfantul Lintoliu se gaseste la Torino. Carpele in care a fost infasat Pruncul IIsus sunt la Aquisgrana. Servetul folosit de Cristos pentru spalarea picioarelor Apostolilor se afla ori in biserica San Giovanni din Lateran, ori in Germania, la Acqs, dar nu este exclus ca IIsus sa fi folosit doua servete sau sa fi spalat picioarele de doua ori. In multe biserici sunt pastrate cositele sau laptele Mariei, inelul de nunta cu Iosif s-ar gasi la Perugia, iar cel de logodna la Notre-Dame din Paris.
     
    Moastele Regilor Magi au fost conservate la Milano, dar in secolul al XVII-lea Frederic Barba-Rosie le-a luat ca prada de razboi si le-a dus la Köln. Cu toata modestia, am povestit aceasta istorie in romanul meu “Baudolino”, dar n-am pretentia sa-i fac pe necredinciosi sa creada.

  • Gata cu strazile!








    Saptamanile din urma am fost insa uimit de reluarea unei teme pe care as indrazni s-o definesc de-acum drept eterna. Undeva s-a reaprins polemica pentru ca era cineva care voia sa-i dedice o strada vreunui personaj compromis de fascism sau unor figuri controversate precum cea a lui Bettino Craxi – ori sa schimbe numele unei alte strazi, probabil in provincia Emilia Romagna unde, trecand prin mici localitati, esti izbit de abundenta de strazi Karl Marx si Lenin.




     

    Sincer, situatia a devenit insuportabila si exista un singur mod pentru a o scoate la capat: o lege care sa interzica denumirea unei strazi dupa cineva care nu a murit de cel putin 100 de ani. Desigur, cu legea celor o suta de ani, lasandu-l la o parte pe Marx, in 2045 va exista cineva care ii va dedica o strada lui Benito Mussolini, dar ce sa-i faci, nepotii nostri, ajunsi atunci la 40 de ani (ca sa nu spun de eventualii stranepoti) vor avea idei destul de neclare despre acest personaj.

     

    Astazi, bunii catolici ai Romei se plimba linistiti pe strada Cola di Rienzo(1), ignorand nu numai faptul ca a avut propriul Piazzale Loreto(2), dar si ca cei care i-au atribuit numele unei strazi atat de importante au fost masonii dupa unificarea Italiei, pentru a-i face in ciuda Papei.

     

    De asemenea, trebuie luat in considerare, cel putin din respect fata de persoanele defuncte, faptul ca a denumi o strada dupa numele cuiva este cel mai facil mod de a o condamna la uitarea publica si la un anonimat rasunator. In afara catorva exceptii, precum Garibaldi(3) si Cavour(4), nimeni nu stie cine sunt personajele dupa numele carora a fost botezata o strada sau un bulevard – si daca a existat un moment cand cineva stia, personajul a sfarsit prin a deveni in memoria colectiva o strada si-atat. In orasul meu natal am trecut de mii de ori pe strada Schiavina fara sa ma intreb niciodata cine o fi fost (acum stiu, a fost un arhivar din secolul 19), pe strada Chenna (stiu cine era pentru ca am acasa lucrarea lui despre episcopatele din Alexandria, 1785), ca sa nu mai vorbesc de Lorenzo Burgonzio (aflu de-abia acum de pe internet ca era autorul unei carti cu titlul “Le notizie istoriche in onore di Maria Santissima della Salve”, 1738).

     

    Ii provoc pe multi milanezi care locuiesc pe strazile Andegari, Cusani, Bigli sau Melzi d’Eril sa spuna cine erau cei care au meritat acea onoare; probabil cine a studiat stie ca Francesco Melzi d’Eril a fost vicepresedinte al Republicii Italiene in perioada lui Napoleon, dar cred ca pietonul obisnuit, nefiind istoric de profesie, stie destul de putine despre familiile Cusani, Bigli sau Andegari (printre altele, unii sustin ca numele celui din urma provine din cuvantul celt “andeghee”, ce inseamna in limba italiana “paducel”).

     

    Toponimia nu doar condamna la damnatio memoriae; se mai poate intampla si ca numele unui personaj onorabil sa fie asociat cu o strada rau-famata si ca apelativul nefericitului sa fie secole de-a randul prilej de aluzii obscene.

     

    Intorcandu-ma la Torino al studentiei mele, imi amintesc ca strada Calandra era, in mod malitios (si pentru cei intelepti in mod trist), asociata cu doua case de toleranta, in vreme ce-si propunea sa-i aduca un omagiu lui Edoardo Calantra, respectabil scriitor din secolul al XIX-lea. Iar piata Bodoni, care omagia si ea un mare tipograf si unde era sediul ilustrului conservator, era pe-atunci locul intalnirilor nocturne ale homosexualilor (incercati sa va imaginati ce insemna acest lucru in anii ‘50), motiv pentru care toponimia ii indica prin metonimie (continatorul prin continut) pe aceia care se dedicau unor placeri diferite de cele ale tipografiei si ale muzicii clasice. Ca sa nu mai zic ca la Milano, bordelul preferat al soldatilor se afla pe strada Chiaravalle si nimeni nu mai putea pomeni fara un suras sarcastic numele acelei nobile si faimoase abatii.

     

    Dar atunci ce nume sa mai dam strazilor? Administratorii publici va trebui sa faca oarece eforturi de fantezie, pentru ca nu vor putea sa pescuiasca din repertoriul familiar niste Bottai(5) sau niste Italo Balbo(6), ci va trebui sa-i redescopere, stiu eu, pe Salvino degli Armati, inventatorul probabil al ochelarilor, sau pe Bettizia Gozzadini, prima femeie care a predat intr-o universitate in Bologna medievala, ori chiar pe Uguccione della Fagiola si Facino Cane(7), care nu erau deloc niste sfinti (dar nici Balbo nu era). Pe de alta parte, New Yorkul supravietuieste bine mersi cu strazi numerotate, ceea ce nu este prea diferit de vremea in care la Milano se boteza o strada Calea Larga. Si exista in cele o suta de orase din Italia superbe Intrari ale Greierului, Cai ale Ursului sau ale Spicului, Strazi ale Colinei, si s-ar putea adauga o Strada a Teilor (in fond exista una chiar la Berlin), una a Arinilor Negri – si putem botaniza mai departe.

      

    1. Cola di Rienzo, tribun al Romei in secolul al XIV-lea
    2. Referire la linsajul “ultimului tribun al poporului”, cum se autointitula Cola di Rienzo (Piazzale Loreto este locul unde au fost expuse cadavrele lui Mussolini si al Clarettei Petacci, la 28 august 1945)
    3. Giuseppe Garibaldi (1807-1882), figura marcanta a Revolutiei Italiene
    4. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), politician italian dinainte de unificarea Italiei
    5. Giuseppe Bottai (1895-1959), politician de frunte in timpul perioadei fasciste
    6. Aviator si politician, Italo Balbo (1896-1940) a fost ministru al aeronauticii si guvernator al Libiei
    7. Uguccione della Fagiola si Facino Cane sunt numele a doi aventurieri legendari




  • Pronume din trecut








    De exemplu, folosirea uzuala a lui Dumneavoastra (sau, in timpul fascismului si in provincie, a lui Voi). Pe vremuri, tutuiala era rezervata pentru rude (desi in unele zone din Pie­monte, nevasta ii vorbea sotului cu “dum­neavoastra”) si cel mult pentru cativa prieteni foarte apropiati. Se tutuiau copiii si tinerii, chiar si la universitate, pana cand intrau in campul muncii. Din acel moment, ei se adresau cu Dumneavoastra sau cu Voi la toata lumea, exceptie facand colegii apropiati (dar tatal meu a petrecut 40 de ani in aceeasi intreprindere si intre colegi si-au vorbit intotdeauna cu Dumneavoastra). Pentru un proaspat absolvent, de-abia intrat in posesia togii virile, a-i apela pe cei­lalti cu pronumele de politete reprezenta o modalitate de a primi in schimb un Dumneavoastra si poate chiar un Doctore (1). In schimb, de ceva vreme, pe un tanar in jur de 40 de ani care intra intr-un magazin, vanzatorul sau vanzatoarea de aceeasi varsta au inceput sa-l tutuiasca.




     

    La oras, pentru ca un vanzator sa foloseasca pronumele de politete trebuie sa ai parul alb si eventual sa porti cravata. Iar in provincie, unde lumea este si mai predispusa sa adopte apucaturi vazute la televizor, fara sa stie a le adecva la traditie, e si mai rau: m-am pomenit intr-un magazin (eu, in varsta de 66 de ani si cu barba alba) tutuit de o pustoaica de 16 ani (care probabil ca nu auzise niciodata de vreun alt pronume personal), a carei indrazneala a disparut treptat de-abia dupa ce i-am raspuns cu “stimata domnisoara, cum spuneti…”. Probabil ca s-a gandit ca sunt vreun personaj iesit din “Elisa di Rivombrosa” (2), atat de contopite erau lumea reala si cea virtuala in ochii ei – si a incheiat discutia cu “buna ziua” in locul lui “ciao”, cum spun albanezii.

     

    Consider ca zapaceala dintre Tu si Dumneavoastra a fost creata de multe dublaje ale filmelor americane. Dupa cum toata lumea stie, in engleza se zice “you” atat pentru Tu, cat si pentru Dumneavoastra. In realitate, anglofonii stiu ca a spune “you, Jim” folosind numele mic inseamna a tutui, in vreme ce a spune “you, Mr. Jim” inseamna a folosi pronumele de politete. Dar cei care dubleaza filmele nu intotdeauna dau atentie acestor lucruri. Urmaresc la televizor ultimele episoade ale serialului “Dinastia Tudorilor” unde, pe cat se pare, regele, curtezanele, oamenii obisnuiti isi vorbesc cu Dumneavoastra chiar si atunci cand fac amor – ceva ce se intampla numai la Buenos Aires. Cu siguranta ca in original se simt diferentele dintre “your Majesty” si “you, my dear Jim”, dar nu si in versiunea italiana, unde peste tot se spune Voi si pare corect ca ulterior, in viata de zi cu zi, totul sa devina Tu si sa nu fie nicio diferenta intre a te adresa regelui si a vorbi unui copil de doi ani.

     

    Un alt lucru ce ne face diferiti de trecut este ca, pe cand eram copil, mic-burghezii obisnuiau sa foloseasca, pentru a parea rafinati, anumite cuvinte frantuzesti precum “agrement”, “satin”, “bouquet” sau “cadeau”. Nu vorbea nimeni engleza sau franceza, iar numele straine se pronuntau toate frantuzite, prin urmare Sorsil si Samberlen (3). Exista insa si posibilitatea de a te corecta, pentru ca unicii obligati prin contract sa stie a pronunta corect numele straine erau prezentatorii de la radio. Astazi, prezentatorii de la radio si de la televiziune schimonosesc numele straine intr-o masura inadmisibila si nimeni nu mai e in stare sa spuna vreo vorba in germana sau franceza; gafa prezentatoarei care a citit “sine die” ca “sain dai” a intrat in folclor, iar engleza se invata de la Ezio Gregio (4) care spune “uan, ciu, zree”. El exagereaza dinadins, dar aspirantele vedete o iau de buna.

     

    Prin urmare, toata lumea foloseste cuvinte englezesti sau calchieri din engleza, chiar si-atunci cand nu e nevoie: pe langa un guvern ce-si face un minister pentru Welfare, de-ti vine sa te declari cetatean ticinez (5) cand esti luat la intrebari in strainatate (si de ce nu si un minister al War-ului, unul de Interieurs si unul pentru Treasury), toata lumea “suporta”, toata lumea “implementeaza” (cum se spune in mediile inalte) si
    cate altele.

     

    Ce-i drept, viciul este stravechi: noi ne imbracam in smoking sau cu pullover, ori in frack, iar americanii nu inteleg despre ce vorbim; pe de alta parte, si francezii au poetizat timp de decenii pe tema spleen-ului, iar englezii reactionau cu “va rog, traduceti-mi”. In fine, si americanii au introdus in limba lor o gramada de frantuzisme, dar in mod imperialist ei le percep ca fiind ale lor, intr-atat incat se spune ca, aflat in Franta la o reuniune, Bush ar fi zis: “E ciudat, francezii nu au niciun cuvant in limba lor pentru <entrepreneur>”.


    ntorcandu-ma la cele disparute, au disparut domnisoarele. Nu se mai aude pe nicaieri zicandu-se pe un ton intepat “doamna, nu domnisoara, va rog” si nici macar “ma scuzati, domnisoara”. Se spune “hei, tu!”.

     
    NOTE:

    1. In Italia li se spune “doctor” (“dottore”) tuturor absolventilor de facultate
    2. “Elisa di Rivombrosa” este titlul unei populare telenovele transmise de Canale 5
    3. Churchill si Chamberlain
    4. Ezio Gregio, actor de comedie si prezentator de show-uri de televiziune
    5. Ticino este un canton din Elvetia unde se vorbeste aproape numai limba italiana




  • Cine a ucis cainele din Baskerville?








    Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura – ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

     

    Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

     

    Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

     

    Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text – intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

     

    Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

     

    Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.  

     

  • Inca o criza ratata?








    Ar putea cineva sa gaseasca o mai buna descriere a politicii energetice a presedintelui?




    Bush e pe punctul de a mai irosi o criza – cea a dependentei energetice. America este in valtoarea celei mai mari crize a energiei din ultimii ani si care credeti ca e marea decizie pe care a luat-o Decidentul nostru? Sunet de tobe, pam-pam: Decidentul nostru a decis sa ridice interdictiile asupra forarilor de petrol si gaze naturale de-a lungul coastelor – desi stie ca acesta e un gest fara nicio urmare, pentru ca un moratoriu impus de Congres in 1981 ramane inca in vigoare.

     

    Economistul Paul Romer mi-a spus la un moment dat ca “o criza este un lucru pe care e pacat sa-l irosesti”. Presedintele Bush e deja foarte aproape de a ramane in memoria noastra ca liderul care a irosit nu una, ci doua crize: 9/11 si 4/11. Pretul mediu al benzinei din SUA era la jumatatea acestei luni de 4,11 dolari pentru un galon. Dupa 11 septembrie, Bush avea sansa sa adune natiunea pentru un proiect maret concentrat pe reducerea dependentei noastre de petrol. In loc de asta, el ne-a trimis la cumparaturi. Dupa ce benzina a ajuns la 4,11 dolari, el avea sansa sa ne adune pe toti pentru un proiect maret concentrat pe obtinerea de energie verde. In loc de asta, el ne-a trimis sa facem foraje.

     

    Ce nu intelege echipa Bush? Nu avem “o problema cu pretul benzinei”. Avem o problema de dependenta. Suntem dependenti de mizerabilii combustibili fosili si aceasta dependenta aduce cu ea o serie de tendinte toxice care ne fac rau noua si lumii in diverse feluri. Ele intensifica incalzirea globala, creeaza o cerere uriasa pentru petrol si gaze, ne slabesc moneda pentru ca sume impresionante de dolari sunt exportate pentru a plati importurile de petrol, extind “saracia energetica” din Africa, distrug plantele si animalele intr-un ritm record si le sufla in panze petro-dictatorilor din Iran, Rusia si Venezuela.

     

    Cand o persoana e dependenta de cocaina, problema ei nu e ca pretul cocainei creste. Problema ei e ce se petrece cu corpul ei din cauza acestei dependente. Remediul nu este un pret mai mic la cocaina, care doar ar perpetua dependenta si toate problemele pe care aceasta le creeaza. Remediul este suprimarea acestei dependente. La fel si pentru noi. Remediul pentru noi nu este o benzina mai ieftina, ci un sistem energetic mai curat. Si cheia pentru a ajunge la asa ceva este sa mentinem pretul benzinei si al carbunelui – cocaina noastra – cat mai sus, nu cat mai jos, astfel incat consumatorii sa fie nevoiti sa lupte cu dependenta de acesti combustibili murdari si sa faca pasi pentru crearea de alternative mai curate.

     

    Inteleg de ce consumatorii cred ca avem o problema a pretului benzinei – pentru ca sunt imediat afectati de preturile marite de la pompa si acesta este locul in care cei mai multi dintre oameni intra in contact cu sistemul nostru energetic. Ei tind sa nu vada imaginea in ansamblu. Dar de-asta trebuie sa ai un presedinte: ca sa explice aceste lucruri si sa ofere un raspuns.

     

    Din nefericire, noi avem un presedinte si un vicepresedinte ce neaga ca schimbarea climei ne afecteaza mediul, refuza sa vada legaturile dintre dolarii pe care noi ii trimitem in exterior si resurgenta petro-dictatorilor. Un presedinte si un vicepresedinte carora nu le pasa de pierderea biodiversitatii si care par sa nu fie deranjati de prabusirea abrupta a dolarului, in parte si din cauza banilor pe care-i dam pentru importurile noastre de petrol. Asa ca ei au ales sa numeasca aceasta “o criza a pretului benzinei”, in loc s-o recunoasca drept dependenta-care-ne-face-foarte-mult-rau-noua-ca-natiune. Daca vreti sa vedeti cam cum ar arata o strategie alternativa, cititi discursul lui Al Gore de la 17 iulie din fata Aliantei pentru Protectia Climei. Gore, care este presedintele Aliantei, a cerut un plan pe zece ani – acelasi interval pe care John F. Kennedy l-a cerut pentru a ne duce pe Luna – ca sa indrepte toata tara spre “surse de energie regenerabila, cu adevarat verde, fara emisii de carbon” ca sa ne alimentam casele, fabricile si mijloacele de transport.

     

    Gore a propus imbunatatirea radicala a retelei electrice nationale si eficienta energetica, concomitent cu investitii masive in energie curata solara, eoliana si tehnologii de ardere a carbunelui ce retin emisiile de carbon si despre care stim ca pot functiona, numai sa vrem sa le abordam. Ca sa facem aceasta schimbare, el a cerut taxarea emisiilor de carbon si compensarea lor prin reducerea impozitelor pe salarii: “Sa taxam ce ardem, nu ce castigam”, a spus el.

     

    Chiar daca sunteti sau nu de acord cu planul lui Gore, cel putin el are un plan ce abordeaza problema reala cu care ne confruntam – o problema energetica/de mediu/ geopolitica cu multe aspecte si intinsa pe intervalul mai multor generatii.

     

    Acest moment – galonul la 4,11 dolari – reprezinta ultima sansa a lui Bush sa lase o mostenire. Ma uimeste cat de inadecvat a fost raspunsul lui. Ordonand pur si simplu natiunii sa foreze pur si simplu dupa petrol, el a subestimat profund provocarile carora trebuie sa le facem fata, a interpretat gresit gama de solutii ce sunt necesare, a subapreciat dorinta americanilor de a se sacrifica pentru o cauza buna daca li se prezinta un plan realist si a ignorat maretia pe care ar avea-o tara noastra daca am conduce lumea spre energie curata.