BusinessMagazin

Tag: Lehman Brothers

  • Sistemul zombi: cum a sărit capitalismul de pe şine?

    UN NOU CUVÂNT DE ORDINE CIRCULĂ ÎN ULTIMA PERIOADĂ ÎN SĂLILE DE CONFERINŢĂ ŞI REUNIUNILE INTERNAŢIONALE. S-a făcut auzit la Forumul Economic Mondial de la Davos şi la reuniunea anuală a Fondului Monetar Internaţional. Bancherii îl strecoară în prezentările lor, iar politicienii îl folosesc pentru a face impresie. Cuvântul este ”incluziune„ şi se referă la o trăsătură pe care naţiunile occidentale par să fie pe cale să o piardă: capacitatea de a permite cât mai multor categorii sociale să beneficieze de progresele economice şi să participe la viaţa politică, se arată într-o analiză realizată de publicaţia Der Spiegel.

    Termenul este folosit şi la reuniuni cu un caracter mai exclusivist, aşa cum s-a întâmplat în luna mai, la Londra, unde 250 de personalităţi cu averi mari şi foarte mari, de la preşedintele Google, Eric Schmidt, la directorul general al Unilever, Paul Polman, s-au strâns într-un venerabil castel de pe malul Tamisei pentru a deplânge faptul că, în capitalismul de astăzi, oferta pentru cei cu venituri mici este insuficientă. Fostul preşedinte american Bill Clinton a remarcat ”distribuţia inegală a oportunităţilor„, în timp ce directorul general al FMI, Christine Lagarde, a criticat numeroasele scandaluri din lumea financiară.

    Gazda reuniunii, investitoarea Lynn Forester de Rothschild, a spus că este îngrijorată în legătură cu coeziunea socială, remarcând faptul că oamenii şi-au pierdut încrederea în guverne.

    Nu este necesar, desigur, să participi la o conferinţă la Londra pe tema incluziunii pentru a realiza că ţările industrializate au o problemă. La căderea Zidului Berlinului, acum 25 de ani, ordinea economică şi socială liberală occidentală părea că se află într-un marş triumfal de neoprit. Comunismul se prăbuşise. Politicienii de pretutindeni lăudau pieţele dereglementate, iar specialistul american în ştiinţe politice Francis Fukuyama invoca sfârşitul unei ere.

    Astăzi, nimeni nu mai vorbeşte despre efectele capitalismului liber. Subiectul zilei este ”stagnarea seculară„, aşa cum a numit-o Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA.

    Economia americană nu creşte nici la jumătate faţă de anii 1990. Japonia a devenit bolnavul Asiei, în timp ce Europa se afundă într-o recesiune care a început să încetinească maşinăria de export a Germaniei, punându-i în pericol bunăstarea.

    Capitalismul secolului XXI este unul al incertitudinilor, aşa cum a devenit evident în această lună, când a fost nevoie doar de câteva date dezamăgitoare din comerţul SUA pentru a provoca scăderea puternică a burselor la nivel global, de la piaţa americană a obligaţiunilor şi piaţa petrolului şi până la obligaţiunile mult încercatei Grecii.

    Politicienii şi liderii din afaceri cer noi iniţiative de creştere, dar arsenalele guvernelor sunt goale. Miliardele de dolari cheltuite pe pachete de stimulare economică, în urma crizei financiare, au creat munţi de datorii în majoritatea statelor industrializate, care duc acum lipsă de fonduri pentru noi programe de cheltuieli.

    Băncile centrale rămân şi ele fără muniţie. Au coborât dobânzile aproape de nivelul zero şi au cheltuit sute de miliarde pentru achiziţia de obligaţiuni guvernamentale. Cu toate acestea, sumele uriaşe de bani pompate în sistemul financiar nu îşi fac loc în economie.

    În Japonia, Europa şi Statele Unite, companiile abia dacă mai investesc în echipamente sau fabrici. În schimb, preţurile explodează pe pieţele de acţiuni, obligaţiuni şi imobiliare, un boom periculos generat de banii ieftini şi nu de creşterea economică durabilă.

    Pe lângă crearea unor noi riscuri, politicile occidentale de criză amplifică conflictele din interiorul naţiunilor industrializate. În timp ce salariile muncitorilor stagnează, iar formele tradiţionale de economisire aproape nu aduc câştiguri, clasele bogate, formate din cei care îşi pun banii să lucreze pentru ei, profită din plin. Potrivit celui mai recent Raport al Bunăstării Mondiale (Global Wealth Report) realizat de Boston Consulting Group, averea privată la nivel mondial a crescut cu circa 15% în 2013, aproape de două ori mai rapid faţă de anul anterior.

    Datele ilustrează o disfuncţie periculoasă a motorului capitalismului. Băncile, fondurile mutuale şi companiile de investiţii erau folosite pentru ca economiile cetăţenilor să fie transformate în progres tehnic, dezvoltare şi noi locuri de muncă. În prezent, aceste entităţi organizează redistribuirea bunăstării sociale de jos în sus. Clasa de mijloc a fost şi ea afectată. În ultimii ani, mulţi membri ai clasei de mijloc au văzut că prosperitatea lor scade în loc să crească.

    Larry Kats, economist la Harvard, spune că societatea americană seamănă cu o clădire de apartamente deformată şi instabilă, în care penthouse-ul din vârf devine tot mai mare, în timp ce nivelurile inferioare sunt supraaglomerate, cele de mijloc sunt pline de apartamente goale, iar liftul nu mai funcţionează.

    Nu este de mirare că oamenii nu mai înţeleg prea multe din acest sistem. Potrivit unui sondaj realizat de Allensbach Institute, doar unul din cinci germani consideră că actualele condiţiile economice din Germania sunt echitabile şi aproape 90% simt că decalajul dintre bogaţi şi săraci se amplifică din ce în ce mai mult.

    În aceste condiţii, criza capitalismului s-a transformat într-una a democraţiei. Mulţi consideră că ţările lor nu mai sunt guvernate de parlamente, ci de lobby-urile bancare, care aplică logica bombelor suicidale pentru a-şi asigura privilegiile, cu alte cuvinte fie sunt salvate, fie trag după ele, până la moarte, întreg sistemul.

  • Balta puturoasă de corupţie şi de jocuri de interese în care ne bălăcim trebuie eliminată. Singurii care pot limpezi apele sunt tinerii

    În 2008, la episodul arestării lui Dinu Patriciu, scriam că există zone ale mediului de afaceri românesc care te maculează, indiferent de cât de curat eşti: petrolul, alcoolul, anumite zone din agricultură şi industria alimentară, comerţul cu deşeuri metalice. Eram naiv, se pare că mediul de afaceri românesc în ansamblul lui maculează, indiferent cât de curat eşti. Nu spun asta pentru a-i apăra pe Patriciu, pe Irina Socol sau pe vreunul din lungul şir de oameni de afaceri care au probleme în justiţie (şi zic, cu aceeaşi naivitate, că sunt unii pentru care aş fi pus mâna în foc). Vreau doar să spun că fenomenul în ansamblu este îngrijorător; ba începi să-ţi pui întrebări de genul „da’ oare există cineva care să nu?…“.

    Fondul problemei, balta puturoasă de corupţie, de jocuri de interese, de politică şi de pseudopolitici în care ne bălăcim voit sau nu şi care iscă, iată, subiecte de prima pagină, trebuie secată, curăţată, eliminată. Şi încep să cred că nu ne mai putem însănătoşi, curăţa, indiferent de acţiunile procurorilor, de autodenunţurile celor din Sinteşti sau de numărul anilor de puşcărie pe care îi riscă cineva.

    În aceste condiţii, mai cred că singurii care ar putea avea succes în limpezirea apelor sunt tinerii, Generaţia Y de pe coperta revistei. Cine o să îmi pomenească clişeele pe care le tot plimbăm despre tineri – leneşi, egoişti, dependenţi de tehnologie, neinstruiţi, plini de sine şi lipsiţi de realism – ar face bine să îşi înghită vorbele şi să se mai gândească. Eventual la partea lui de vină că România a ajuns să arate aşa cum este.

    Am vorbit cu câţiva tineri pentru articolul de copertă, lucrez şi colaborez cu un număr important de tineri, mă lovesc pe stradă de tineri şi merg alături de ei în metru sau autobuz; sunt entuziaşti şi muncitori şi cei mai mulţi îmi dau energii pozitive. Sigur că am a le reproşa câte ceva, cultivă o lipsă de inhibiţii şi afişează câteodată o ostentativă lipsă de maniere, dar asta e doar fronda specifică vârstei, chestii pe care le-am trăit fiecare din noi, la vremea noastră.

    Generaţia Y, mi-a spus un tânăr de 23 de ani, preferă un salariu mai mic, dacă scopul are însemnătate pentru ei ca persoană sau face bine societăţii. Companii ca Facebook, Google sau Adobe s-au prins de asta şi definesc foarte exact plusul de valoare pe care îl aduc în societate şi în acelaşi timp plusul de valoare adus individului ce lucrează la ei.

    Şi atunci banii devin un efect al faptului că oamenii lucrează pentru un scop şi nu sunt un scop în sine.

    Am separat fraza de mai sus pentru a o evidenţia, pentru că dacă va fi aşa, avem de-a face cu o schimbare majoră de paradigmă care va avea efecte peste câţiva ani. Tânărul meu crede că are soluţia şi pentru imobilismul politic şi pentru combaterea sărăciei şi pentru însănătoşirea societăţii. Mi-a zis că puterea unei echipe este puterea celui mai slab din echipă şi că salvarea nu vine din mediul politic, ci din mici companii, din ONG-uri; în cele din urmă, statul va rămâne din ce în ce mai mic, mai izolat. România nu va rămâne închisă, know-how-ul din afară şi exemplele se vor constitui într-un factor de presiune pentru politic. Dacă-i aşa, să vină cât mai repede.

    Vă propun un pictor român, tânăr, o privire limpede asupra societăţii de astăzi. Îl cheamă Şerban Savu, este din Cluj şi l-am regăsit, cu bucurie, în oferta mai multor galerii importante din străinătate.

  • Cinci ani de criză. Este sistemul financiar mai bine pregătit?

    DUPĂ ANI ÎN CARE GUVERNELE S-AU ÎNDATORAT PENTRU A SALVA BĂNCI ŞI INSTITUŢII FINANCIARE, printre care RBS şi Lloyds/HBOS în Marea Britanie, UBS în Elveţia şi Bank of America, Citigroup şi AIG în SUA, rămâne întrebarea dacă sistemul financiar este mai sigur, mai capabil de a suporta pierderi fără a afecta puternic restul economiei şi contribuabilii, potrivit BBC.

    RĂDĂCINILE CRIZEI. La începutul deceniului trecut, preţurile locuinţelor din SUA se aflau în creştere puternică, susţinute de dobânzile mici la credite. Apetitul Wall Street de a profita de creşterea pieţei era atât de puternic, încât bănci precum Lehman Brothers cumpărau mii de ipoteci pe care le reuneau în instrumente financiare şi vindeau investitorilor încasările viitoare. Cererea ridicată a condus treptat la relaxarea regulilor şi accesul la împrumuturi al unor persoane care nu-şi permiteau să plătească.

    Când piaţa imobiliară a intrat în declin în 2007 şi mulţi dintre împrumutaţi au ajuns în situaţia de a nu putea achita ratele creditelor ipotecare, tot sistemul a început să se prăbuşească.

    În martie 2008, banca americană Bear Stearns aproape a intrat în faliment şi a fost vândută. Şase luni mai târziu, Lehman Brothers a intrat în colaps, pornind o reacţie în lanţ care a condus la închiderea a zeci de alte bănci şi instituţii financiare. În câteva săptămâni, Congresul aproba un program de 700 de miliarde de dolari pentru sprijinirea sectorului financiar.

    Recesiunea care a urmat a făcut să dispară zeci de mii de miliarde de dolari din avuţia americanilor şi a împins rata şomajului peste 10% pentru prima dată într-un sfert de secol.

    „Fiecare dintre aceste companii era insolvabilă. În mod clar a existat un substrat de fraudă. Nu a existat, însă, niciodată, o investigaţie amplă. Departamentul Justiţiei a lăsat treaba în seama Comisiei pentru Bursă şi Valori Mobiliare din SUA„, a declarat Neil Barofsky, fost responsabil de supravegherea programului de 700 de miliarde de dolari. Barofsky, care în trecut a fost şi procuror federal, susţine că statul american nu i-a pus sub acuzare pe cei responsabili de criză.
    La cinci ani de la declanşarea crizei, probabilitatea ca vinovaţii să fie puşi sub urmărire penală este tot mai redusă, întrucât majoritatea infracţiunilor de fraudă financiară comise anterior colapsului Lehman s-au prescris deja. şefii din acea perioadă ai marilor bănci din SUA au dispărut din atenţia publicului, în timp ce supravieţuitorii – Jamie Dimon la JPMorgan Chase şi Lloyd Blankfein de la Goldman Sachs – şi-au consolidat puterea, scrie Alison Fitzgerald, jurnalist la Center for Public Integrity.

    S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA DIN NOU. „Nu am fi mai bine protejaţi împotriva unor evenimente în lanţ acum decât am fost în urmă cu cinci ani„, spune Andreas Dombret, membru în board-ul director al Bundesbank responsabil pentru stabilitate financiară. Înainte de a intra în conducerea băncii ger-mane, Dombret a lucrat în sectorul bancar, iar în septembrie 2008 era şeful operaţiunilor Bank of America din Germania. Multe reglementări trebuie implementate mai rapid şi transpuse în legi, afirmă el.

    „Autorităţile par să uite cât de puternic au zdruncinat colapsul Lehman şi evenimentele ulterioare încrederea în economia de piaţă„, a spus bancherul german, citat de publicaţia Der Spiegel. În urmă cu câţiva ani, angajamentul pentru schimbarea sectorului financiar era însă mai puternic decât în prezent.

    REFORME SUPERFICIALE. Între 2009 şi 2011, guvernele celor mai importante 20 de ţări industrializate şi emergente (G20) au convenit la mai multe summituri nevoia unor reforme fundamentale. Aleşii politici erau decişi ca băncile să nu mai fie niciodată în postura de a şantaja ţări întregi pe motivul că erau prea mari şi prea puternic legate de economie pentru a fi lăsate să se prăbuşească. Rezoluţiile G20 au fost urmate de mai multe încercări de a îmblânzi „monstrul„ pieţelor financiare. Rezultatele sunt însă slabe, scrie Der Spiegel.

  • CINCI ANI DE CRIZĂ. MAI EŞTI ACELAŞI?

    Aşa că vă propun să identificăm modul cum ne-a schimbat criza, pe fiecare dintre noi sau pe companiile pentru care lucrăm. Am făcut o scurtă trecere prin „cimitirul terfeloagelor„, cum îi spun, preluând formularea unui poet, arhivei textelor pe care le-am scris. Şi am zâmbit oarecum trist: ziceam, a doua zi după căderea Lehman: „Indiferent de declaraţiile mai mult sau mai puţin liniştitoare, efectele crizei se simt şi se vor simţi şi în România. Şi, într-un an electoral urmat de un alt an electoral, mi-e teamă că autorităţile ar putea lua decizii care, sub un strat de bune intenţii, ar putea ascunde greşeli care ne vor marca unde nici nu gândim şi cu costuri ce nu pot fi intuite acum„. Şi, ţineţi minte, eram trimişi, în acea perioadă, să cumpărăm case ieftine la americani. Şi mai departe: „Premiul Nobel pentru economie în anul 2008. Repet: Premiul Nobel pentru economie în 2008. Nu sună ciudat? Mie îmi pare un soi de oximoron aparte, o construcţie tragicomică cu valenţe dadaiste„ (era vorba despre premiul lui Paul Krugman). Şi din nou: „Oliver Blanchard, economistul-şef al FMI, este întrebat despre posibilitatea repetării Marii Depresiuni. «Nici vorbă», replică omul, «am învăţat câte ceva în 80 de ani»„.

    De fapt nu învăţasem mai nimic, spun în 2013. Şi mai departe, în octombrie: „Nu există «too big to fail», există însă «too small to fail»! Eu sunt too small to fail, colegii mei, dumneavoastră, cei ce citiţi revista, austriacul sau irlandezul de rând, care au finanţat cu până la 70.000 de euro trufia unora. Personal susţin un întreg lanţ financiar – magazine, bănci, furnizori de servicii, iar prin taxele şi impozitele pe care le plătesc sprijin pensionari, persoane asistate, funcţionari, investiţii publice, preşedinţii şi parlamente. Sunt/suntem alfa şi omega, începutul şi sfârşitul în circuitul economic şi oricine se consideră «too big to fail» ar trebui să fie conştient că mărimea sa este suportată de micimea mea”.

    Mă opresc aici şi vă propun să îmi scrieţi, să ne scrieţi tuturor celor din redacţia Business Magazin despre cum v-a schimbat criza, ce aţi învăţat şi ce vi se pare important acum. Ce s-a schimbat în mediul de afaceri, care sunt noile reguli, care sunt priorităţile şi ce mai înseamnă succesul? Vorbim de o generaţie pierdută, de noua realitate economică, vedem o societate din ce în ce mai polarizată şi multe companii şi mulţi oameni care n-au fost, din păcate, nici prea mari, nici prea mici pentru a eşua. Suntem mânuiţi politic în funcţie de interese şi ni se promit mări, dar obţinem doar sări, pe răni. Din nou şi din nou.

    Ilustrez cu un tablou de Pavel Fedotov care se numeşte „Encore, encore!„. Este istoria, într-o imagine, a unui ofiţer azvârlit de soartă într-o garnizoană din siberii, care, de plictiseală, îşi obligă pudelul să sară la nesfârşit peste un baston. Este iarnă, se vede pe geam, şi sărmanul animal sare din nou şi din nou şi din nou peste baston, la ordinul unui stăpân imbecilizat. Encore, encore!

  • Economia europeană a încheiat cel mai prost trimestru de la falimentul Lehman Brothers

    Produsul Intern Brut (PIB) al zonei euro a scăzut cu 0,4% în trimestrul al patrulea din 2012 faţă de perioada iulie-septembrie, potrivit estimărilor înaintate de analiştii contactaţi de Bloomberg.

    Dacă va fi confirmată de datele oficiale aşteptate în următoarele zile de la Eurostat, scăderea ar fi cea mai abruptă din primul trimestru al anului 2009, când PIB-ul zonei euro s-a redus cu 2,8% în urma efectelor crizei financiare, propagată la nivel mondial în septembrie 2008 de falimentul băncii americane Lehman Brothers.

    Deşi măsurile anticriză adoptate la nivelul UE au redus dobânzile la care se împrumută ţări precum Grecia şi Spania, aflate la epicentrul turbulenţelor din zona euro, cel puţin şapte din cele 17 state ale blocului monetar sunt în recesiune, iar numărul şomerilor depăşeşte 18,7 milioane.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lehman Brothers, la patru ani după faliment, încă departe de ziua judecăţii

    Însă singurul scop al existenţei Lehman Brothers este să lichideze tot ceea ce deţine la preţuri cât mai bune pentru a-şi despăgubi creditorii, apoi să dispară de pe faţa pământului. La momentul falimentului, 15 septembrie 2008, Lehman avea un portofoliu uriaş de active, evaluat la 600 miliarde de dolari, a cărui complexitate face lichidarea un proces minuţios, îndelungat, o provocare pentru orice administrator, desemnat de tribunal sau nu. Banca estimează că va finaliza lichidarea undeva în jurul anului 2017.

    Asemenea tuturor băncilor mari, Lehman Brothers era un conglomerat de companii răspândite în întreaga lume, legate mai mult prin nume. Falimentul holdingului a provocat un lanţ de cereri de insolvenţă în 80 de jurisdicţii, provocând numeroase litigii. Spre exemplu, divizia din Elveţia şi cea din New York, separate după dizolvarea holdingului şi aflate în administrare specială, încă nu s-au înţeles câţi bani îşi datorează reciproc. În timpul procedurilor de faliment, Lehman Brothers a funcţionat cu câteva sute de angajaţi, faţă de peste 25.000 înaintea insolvenţei.

    Firma din Manhattan se ocupă de aproximativ o treime din activele băncii defuncte şi trebuie să restituie 360 miliarde de dolari către peste 60.000 de reclamanţi. Compania a distribuit deja aproximativ 22 miliarde de dolari prin lichidări şi estimează că va reuşi să recupereze şi să plătească alte 40 miliarde de dolari înainte de a-şi închide porţile. Investitorii vor primi astfel în medie 18% din creanţa la care sunt îndreptăţiţi, însă procentul variază semnificativ în funcţie de tipul de creanţă şi de divizia Lehman de la care trebuie să o recupereze. Lista cu obligaţiile financiare neonorate ale firmei are aproape 800 de pagini, iar procentul recuperat de creditori variază. Fiecare creditor poate acţiona banca în justiţie pentru a obţine o rată de recuperare mai bună.

    După intrarea în faliment au urmat câteva zile agitate, timp în care operaţiunile performante, profitabile ale băncii au fost preluate rapid de rivali la preţuri extrem de reduse, acceptate de instanţa de judecată şi de creditorii băncii doar de nevoie. Barclays a preluat, la o săptămână după intrarea Lehman Brothers în faliment, cu 1,4 miliarde de dolari, operaţiunile de bază ale băncii de investiţii, inclusiv sediul din Manhattan, care a reprezentat 960 milioane dolari din preţ. Proprietăţile imobiliare au reprezentat aproximativ 1,3 miliarde de dolari din preţ, iar Barclays a mai dobândit prin tranzacţie active de 47,4 miliarde de dolari şi obligaţiuni financiare de 45,5 miliarde de dolari în contul tranzacţiilor aflate în derulare de banca defunctă la momentul insolvenţei. Grupul britanic a obţinut totodată numeroase operaţiuni internaţionale ale Lehman, majoritatea performante şi profitabile. În aceeaşi zi banca japoneză Nomura Holdings a preluat operaţiunile din regiunea Asia Pacific, inclusiv cele din Japonia, Hong Kong şi Australia. O lună mai târziu grupul nipon a anunţat şi înglobarea operaţiunilor de investment banking şi brokeraj din Europa şi Orientul Mijlociu, de asemenea generatoare de venituri şi profitabile.

    Criza declanşată de Lehman în toamna lui 2008 încă nu s-a încheiat. În pofida măsurilor ample luate de guverne şi bănci centrale din întreaga lume, investitorii nu şi-au recăpătat încă încrederea în sistemul financiar, iar creditarea se mişcă greoi – nimeni nu vrea să împrumute bani ştiind că riscă să mai primească înapoi numai 20% din sumă. Reputatul economist Kenneth Rogoff, profesor la Universitatea Harvard, a explicat pentru New York Times că nicio criză nu se sfârşeşte datorită reformelor implementate de guverne sau datorită încrederii în politicieni.

  • Creditarea transfrontalieră consemnează cea mai abruptă scădere de la falimentul Lehman

    Băncile din zona euro sunt în frunte, înregistrând cele mai ample scăderi ale creditării transfrontaliere, potrivit datelor prezentate de Banca Reglementelor Internaţionale, preluate de Bloomberg. Instituţiile de credit şi-au redus activele transfrontaliere cu 799 miliarde de dolari, sau 2,5%, în ultimele trei luni ale anului trecut. Declinul este cel mai abrupt înregistrat din trimestrul al patrulea al anului 2008, când pieţele interbancare îngheţaseră în urma prăbuşirii Lehman Brothers.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: Vom dormi cu criza lângă noi mulţi ani, dar dimineaţa economia se mişcă în funcţie de ceea ce face fiecare

    De atunci am experimentat atât de multe crize, încât acest cuvânt nu mai are aceeaşi semnificaţie. De trei ani trăim cu diverse crize lângă noi. Criză financiară, criză economică, criză bugetară, criză salarială, criza tăierilor de salarii, criza locurilor de muncă, criza datoriilor la bancă, criza investiţiilor, criza de lideri, criză în politică, criză la bănci, criză la Palatul Victoria, criză la Cotroceni etc. Sunt peste 3,6 milioane de afişări pe Google “criză economică în România”.

    În lume în trei ani cred că am avut zece evenimente majore care au început cu cuvântul criză: criza Lehman, criza băncilor americane, criză în Europa, criza datoriilor suverane criză în Grecia, criză în Spania, în Portugalia, criza datoriei publice a Statelor Unite, criză în Italia, şi mai nou, de două săptămâni, criză la băncile franceze. Fiecare dintre noi, fie că este angajat, fie că este pensionar, fie că este om de afaceri, director, ministru, guvernator, se întreabă când se termină această criză, sau crize, după cum apar. În acest moment, lumea economică şi financiară este atât de dezechilibrată, încât rezolvarea problemelor va ţine ani de zile, dacă nu decenii. Între timp, ce să facem? Aşteptăm să se rezolve crizele, de la sine.

    După momentul 2009 în care toată lumea din România a crezut în ceea ce au spus preşedintele Băsescu, premierul Boc, guvernatorul Băncii Naţionale, ministrul finanţelor etc., adică cei care conduceau ţara, că vom avea creştere economică, că lucrurile se vor îmbunătăţi, iar criza financiară trece repede, că nu avem nevoie de bani din altă parte pentru că băncile trebuie să se descurce singure cu datoriile făcute şi care nu sunt ale statului, nimeni din sectorul privat nu a mai crezut în ceea ce se spunea la vârf şi fiecare şi-a luat deciziile şi măsurile în propriile mâini.

    Finalul lui 2009 şi începutul lui 2010 au fost marcate de restructurări în companiile private, tăieri de salarii, dat oameni afară, redus operaţiuni şi pentru o parte din antreprenori insolvenţa a fost cea mai bună soluţie pentru a-şi proteja afacerile. Restructurarea creditelor, amânarea plăţilor la bancă nu au mai fost lucruri ieşite din comun. Atât pentru companii, cât şi pentru persoanele fizice. Cu cuţitul FMI şi al bancherilor străini la beregată, adică al acelora care împrumută statul, preşedintele Băsescu şi guvernul au tăiat salariile la bugetari, au dat afară peste 125 de mii de oameni din sectorul public şi au luat cea mai catastrofală decizie pentru mediul de afaceri, dar şi pentru populaţie, au mărit cota TVA.

    Pentru că lumea din business nu a mai aşteptat “de sus” să vină rezolvarea şi ieşirea din criză, economia s-a oprit din cădere şi a început să-şi revină uşor. Antreprenorii şi managerii au căutat soluţii pentru revenirea propriilor afaceri, au dat discounturi, s-au dus peste clienţi, au ieşit în stradă să găsească noi oportunităţi, au mai amânat furnizorii, au scos noi produse, şi-au mai tăiat din marjele de câştig, au căutat noi pieţe de desfacere etc. Fiecare a făcut ceva pentru a-şi menţine afacerea, pentru a plăti salariile şi pentru a nu mai da oameni afară. Astfel, de un an şi jumătate tot vedem şi auzim cum la o companie se mai angajează 100 de oameni, se mai face o investiţie, se mai cumpără un echipament, se mai vând produse româneşti şi în alte ţări decât în Europa, cineva mai are curajul să mai ia un credit de la bancă pentru că a găsit o oportunitate. Dacă la nivel macro datele nu abundă în cifre mari, creşterea economică fiind anemică, la nivel micro situaţia economică nu este încremenită.

    Şi mallurile şi supermarketurile, care sunt criticate acum, aduc creştere economică. În lipsa unor investiţii puternice în producţie, care nu se fac peste noapte, şi centrele de outsourcing sunt bune pentru că acoperă deficite economice pe termen scurt. Dacă cei care conduc o ţară nu lasă în urma lor şi centre industriale de producţie, care se fac şi intră în funcţiune în 4-5 ani (Renault a avut nevoie de 7 ani la Dacia pentru a scoate un model de succes), atunci economia nu va rezista numai cu outsourcing. Când Băsescu şi Boc îşi vor termina mandatul, ei trebuie să arate ce au lăsat în urma lor în economie, la ce investitori au stat la uşă şi i-au adus în ţară, cum şi-au exercitat influenţa politică astfel încât să-şi convingă aliaţii să facă centre industriale în România.

    Am obţinut securitatea politică, dar acum preşedintele, premierul şi guvernatorul BNR trebuie să aducă şi să asigure securitatea economică, începând de la reducerea taxelor, în frunte cu scăderea TVA, facilităţi pentru noi investiţii, locuri de muncă, reducerea dobânzilor la lei dacă vrem să încurajăm creditarea în moneda naţională astfel încât economia românească să nu mai trăiască permanent sub ameninţarea creşterii cursului, reforma sistemului public nu numai prin reduceri de personal şi neschimbând nimic în administraţie, reforma educaţiei, dar nu prin schimbarea anului şcolar sau prin punerea de camere video la bacalaureat, ci prin reforma a ceea ce se predă la şcoală şi are nevoie piaţa.

    Vestea pozitivă este că există o decuplare între nivelul macro şi microeconomic. Dacă preşedintele Băsescu ne îndeamnă să ne rugăm pentru că vine criza europeană peste noi, undeva în această ţară există un antreprenor sau o companie care mai face un loc de muncă, mai cumpără un echipament, mai găseşte un magazin în care să-şi vândă produsul, înainte să se ducă la biserică să se roage, alături de preşedinte. Asta duce economia înainte. Dar vestea proastă este că acolo sus, la etajul politic, nu este nicio diferenţă între macro şi micro. Politicienii sunt toţi la fel, nu-i nicio reformă şi nici nu se anunţă vreuna. Dacă schimbarea garniturilor politice ale tuturor partidelor nu vine din sectorul privat, pentru că celor de aici le-a ajuns cuţitul la os, atunci politicienii vor fi aceiaşi, şi la următoarele alegeri şi peste 6 ani. Gândiţi-vă că politicienii actuali au intrat în viaţa publică în 1990 şi nimeni nu i-a schimbat.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Bursa americana se afla la valoarea la care era cand s-a prabusit Lehman Brothers. Vezi aici grafice cu evolutia Dow Jones si FTSE 100 in ultimii 5 ani

    Atunci, socul celui mai mare faliment din istoria Statelor Unite
    a dus la o scadere abrupta a burselor pana in luna martie 2009 si a
    aruncat lumea in cea mai grava criza financiara si economica de la
    Marea Recesiune din anii ’30 incoace.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Primii doi ani de criza au trecut. Cati mai urmeaza?

    Autoritatile ar trebui sa creasca impozitele si sa reduca
    progresiv datoria guvernamentala, si asta rapid, fiindca “n-avem
    prea mult timp la dispozitie ca sa marim impozitele si sa taiem
    deficitele; inca o scadere cu 10% la pretul caselor ar insemna un
    risc mai mare ca recesiunea sa se reintoarca”. Noua sau 12 luni ar
    fi necesare ca pietele financiare sa-si recapete increderea in
    aceasta tara, dar e nevoie de un efort constant, de la o luna la
    alta, pentru ca “pietele se uita la orice, nu numai la vointa
    politica, ci si la capacitatea societatii de a face efortul”.

    Nu e vorba in cele de mai sus despre Romania, iar cel ce
    vorbeste nu e vreun oficial de la FMI. Prima afirmatie ii apartine
    lui Alan Greenspan, fostul sef al Rezervei Federale, si se refera
    la administratia Obama, iar a doua ii apartine lui Lorenzo Bini
    Smaghi, membru al comitetului director al Bancii Centrale Europene,
    care vorbea, tot saptamana trecuta, despre Grecia. Ambii cu acelasi
    aer al urgentei, al cursei contracronometru, al unui pericol surd
    care planeaza asupra economiilor si impotriva caruia natiunile
    trebuie sa arunce in lupta toate fortele.

    Multi ne-am obisnuit deja, de doi ani incoace, cu acest tip de
    discurs de razboi, pe care il vom gasi, in diverse forme si cu
    diverse recomandari adresate guvernelor sau oamenilor simpli, din
    New York pana la Bruxelles sau Bucuresti. Furtuna financiara
    starnita incepand din 2007 in America si care a trecut apoi Oceanul
    spre noi, dupa caderea bancii Lehman Brothers la 15 septembrie
    2008, a maturat nu numai cresterea economica, milioane de locuri de
    munca ori chiar certitudinea unui acoperis deasupra capului pentru
    milioane de oameni, dar si majoritatea certitudinilor: ca
    tehnologia ne va face imuni la ciclurile economice, ca e posibila
    prosperitatea prin consum pe credit, ca deschiderea granitelor
    rezolva problema somajului si in general ca orice perioada de criza
    nu poate dura decat foarte putin. In doi ani, aproape totul a fost
    pus in discutie si amenintat cu disparitia, de la zona euro la
    ideea de stat social sau cea de stiinta economica.

    “Imi exprim increderea ca va putea fi evitata alunecarea intr-o
    criza de proportiile celei din anii 1929-1933. Este insa dincolo de
    orice indoiala ca aceasta perioada va lasa urme adanci chiar in
    modelul economiei mondiale”, reflecta Mugur Isarescu, guvernatorul
    BNR, intr-o prezentare la Academie, tinuta in octombrie 2008.


    COMEDIA ERORILOR. Pe atunci insa, nici BNR si cu atat mai putin
    politicienii nu credeau ca Romania va intra atat de rapid in
    recesiune si nici macar ca va fi lovita de criza care scotea din
    circuit pe rand bancile americane, pentru simplul motiv ca piata
    noastra n-avea legatura nici cu instrumentele financiare
    sofisticate dezvoltate pe Wall Street si nici cu prabusirea pietei
    lor ipotecare.

    Punctul slab era insa in alta parte. “Nicio persoana prezenta in
    spatiul public nu a anticipat in 2008 o contractie atat de
    puternica a economiei in 2009 si foarte putini au anticipat in 2009
    prelungirea recesiunii in 2010. Criza a fost ‘importata’ in
    Romania, dar persistenta si gravitatea ei au cauze interne”, rezuma
    Dan Bucsa, economist senior in departamentul de cercetare de piata
    al Bancpost. Impactul crizei, sustine el, s-a simtit inca din prima
    jumatate a anului 2008: in luna mai “am anticipat oprirea cresterii
    sectorului constructiilor, din cauza ca preturile mari diminuasera
    cererea solvabila si bancile urmau sa reduca oferta de credite
    ipotecare, ca urmare a incertitudinilor legate de evaluarea
    garantiilor”, iar de la jumatatea anului 2008, prognozele privind
    PIB pentru 2009 au devenit negative.

    Numai ca prognoza de -4% din toamna acelui an a fost primita
    prost de clienti, de media si de politicieni (“reactiile au variat
    de la glume de tipul apelativului ‘economisti emo’ lansat de un
    fost ministru de finante la injurii”, afirma Bucsa).