Unii au profitat de ocazie să anunţe că nu mai e mult până ce mişcări de revoltă de tot felul se vor extinde şi în alte ţări, vestind asta cu un aer fie ameninţător-profetic, fie deja cu punga de popcorn în mână. Interesant aici nu e atât mimetismul (previzibil) conţinut în reflexele de genul “pe când şi la noi?”/”să vedeţi ce-o să fie peste câteva luni”, ci faptul că de orice fel de acte contra sistemului e găsit unul şi acelaşi vinovat (statul incompetent din epoca noastră), dar pentru motive total opuse şi incompatibile între ele, iar acelaşi stat e socotit a merita să fie “zguduit din temelii”, de-a valma, atât de vandalii care fură şi distrug magazine în Anglia, cât şi de cavaleri ai fioroasei figuri gen Anders Breivik, anarhişti greci, indignaţi spanioli sau apărători ai fiinţei româneşti dezamăgiţi că nu s-au născut în epoca interbelică.
Pe rând, cititorul unor astfel de opinii e somat să afle nişte mari secrete ale vremii noastre, care logic se bat cap în cap: 1) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale lenevesc, se înmulţesc, se droghează, se îmbată şi se omoară între ei pe banii statului, atingând extreme revoltătoare acolo unde statul bunăstării e mai dezvoltat, iar poliţia e mai slabă şi evită să-i descurajeze cu gloanţe pe vandali (cum spune comentatoarea americană conservatoare Ann Coulter); 2) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale s-au săturat să fie marginalizate, minţite că munca cinstită le va aduce bunăstare, sfidate de luxul inaccesibil al bogătaşilor, sărăcite de corupţia politicienilor şi de furăciunile bancherilor (cum spune comentatorul politic Peter Oborne de la The Telegraph).
Pentru revelatorii ambelor mari secrete, rezolvarea problemei ar însemna o schimbare rapidă şi radicală a situaţiei actuale – schimbare văzută şi ea, evident, din unghiuri opuse. Propunerile oferite le cunoaştem deja: 1) desfiinţarea statului social, limitarea imigraţiei şi restaurarea unor valori morale capabile să asigure coeziunea socială, însoţită sau nu de o mână de fier a statului care să-i pună la muncă pe leneşi şi să-i pedepsească exemplar pe eventualii răzvrătiţi; 2) suprataxarea bogaţilor, creşterea cheltuielilor sociale, îngrădirea puterii multinaţionalelor şi a pieţelor financiare asupra politicii statelor şi întoarcerea la o economie “reală”, a micilor întreprinzători şi a protejării capitalului local, în locul celei financiare şi globalizate de astăzi.
Deşi ambele variante propuse îşi proclamă realismul în raport cu nişte utopii pe care le combat (utopia statului social, respectiv utopia pieţei libere), amândouă sunt nu mai puţin utopice, pentru că se întemeiază pe cunoscuta nostalgie a vârstei de aur, fixată în diverse momente idealizate din trecut – fie epoca lui Margaret Thatcher, când “poliţia era poliţie”, fie epoca anilor ’60, când familia şi educaţia îi călăuzeau bine pe tineri, ori cea dinainte de război, când Europa nu era “metisată” (pentru un excelent repertoriu al idealizărilor trecutului, vezi articolul “We have been here before” din The Economist), fie – în cazul nostru – epoca ceauşistă, când statul asigura, nu-i aşa, locuri de muncă şi ordine publică, ori interbelicul glorios, când tinerii erau patrioţi, modeşti şi religioşi. Numai că trecutul nu mai poate fi înviat şi oferit ca soluţie de viitor: copiii născuţi în Occident ai imigranţilor nu mai pot fi trimişi “înapoi de unde au venit”, fiindcă altă ţară nu au, globalizarea economică şi pieţele financiare nu pot fi desfiinţate peste noapte prin lege, iar tinerii crescuţi în democraţia digitală nu pot fi dezobişnuiţi de ea peste noapte şi forţaţi să se conformeze unor stiluri de viaţă la care înşişi părinţii lor au renunţat.
Premierul David Cameron a stârnit nu numai opoziţia Twitter şi a Facebook, care au invocat argumentul libertăţii de expresie când el a cerut să fie închise conturile rebelilor, dar şi ironia internauţilor care au făcut paralela între ideea de interzicere temporară a accesului la reţelele sociale şi cenzura de tip chinezesc. E o ironie foarte tristă a istoriei că simboluri ale progresului tehnologic ca BlackBerry sau Twitter au ajuns vehicule ale îndemnurilor primitive la sărit cu bâtele. Dar ea nu poate fi înlăturată blamând prezentul şi susţinând ori că dacă n-ar mai fi reţele online şi smartphone-uri, n-ar mai fi nici huligani cu bâte, ori că accesul la telefon mobil şi internet denotă suficientă bunăstare încât să excludă orice motivaţie a unor frici şi furii colective de genul celor din Europa anului 2011. Asocierea între BlackBerry şi bâtă există şi încă va mai exista, cel puţin până ce comentatorii oripilaţi se vor obişnui s-o vadă aşa cum e în loc să-şi acopere ochii, imaginân-du-şi în locul ei scene dintr-un trecut complet offline.