Tag: Crenguta Nicolae

Evaluarea monarhistului, care ştia cum se face o campanie, e instructivă dacă ne uităm la contrastul dintre eforturile reuşite de mobilizare a opiniei publice pentru o cauză oarecare (de pildă blocarea proiectului minier Roşia Montană sau întoarcerea scorului din sondaje la prezidenţialele de anul trecut) şi eforturile nereuşite (de pildă reîmpachetarea PDL ca ARD în 2012 sau protestele contra TTIP, care în România n-au avut ecou).

Comun eforturilor reuşite de mobilizare nu e numai ceea ce cu un termen vag este desemnat drept „profesionism“ (înţeles de obicei drept capacitatea de a pune la bătaie sume mari de bani, plus o armată de mesageri în media de toate felurile, plus persistenţa asaltului), ci intuiţia de a apăsa pe butoanele afective cele mai sensibile la un moment dat. Nu pe butoanele morale sau raţionale, ci pe butoanele afective, acelea de care de multe ori individul care citeşte ştiri, cărţi, Facebook, Twitter sau se uită la televizor nici nu-şi dă seama că mai există: cele care îl fac să vadă deodată roşu în faţa ochilor când se convinge că există un Adversar (inamicul în ordine politică, economică, socială, naţională, religioasă etc) care ameninţă supravieţuirea Familiei sale, a Ţării sale, a Etniei sau a Rasei sale, a Religiei sale, a Clasei sale, aşa încât trebuie nimicit.

Aceste butoane funcţionează obligatoriu într-o dimensiune istorică, astfel încât agresiunea curentă sau potenţială, reală sau imaginară din partea Adversarului trebuie înţeleasă mereu drept o repetare a unor agresiuni mai vechi, a unor precedente istorice care, iată, trebuie obligatoriu readuse în actualitate „spre a nu uita lecţiile istoriei“. Efectul garantat al acestei logici afective este reîncărcarea cu ura istorică pentru evenimentele deja trecute şi, astfel, demonizarea deplină a Adversarului, care devine chintesenţa răului absolut.

Aşa se explică gloria de care beneficiază termeni ca „fascist“, „nazist“, „comunist“, folosibili practic în orice fel de context, pur şi simplu spre a exprima resentimentul intens şi fără întoarcere faţă de cei etichetaţi astfel. Grecii furioşi o reprezintă pe Angela Merkel cu mustaţă de Hitler; propaganda rusească a descris Maidanul drept un fenomen organizat de nişte fascişti; ucrainenii îl pictează pe Putin cu şuviţa lui Hitler; toată opoziţia la PSD s-a construit pe asocierea partidului cu comunismul; adversarii lui Obama sau ai Papei Francisc îi descriu pe aceştia drept comunişti, marxişti; criticii lui Băsescu i-au făcut şi lui caricaturi în chip de Hitler.

Aspectul cel mai grotesc al fenomenului e că asocierile se pot perpetua cu succes la infinit, ca într-un fel de „reductio ad Hitlerum“ (sau Stalinum) unde oricine poate fi în acelaşi timp acuzator sau acuzat că promovează idei sau politici naziste sau comuniste. O profesoară americană decreta zilele trecute că „trecutul fascist al Italiei se reflectă în felul cum abordează criza imigranţilor africani“, povestind cum saturaţia unor comunităţi faţă de afluxul excesiv de refugiaţi a dus la reabilitarea pe plan local a unor figuri istorice ca generalul fascist Rodolfo Graziani, autorul unor campanii sângeroase în Libia şi Etiopia dinainte de război.

În acelaşi timp, susţinătorii partidelor extremiste de dreapta din Europa înfierează constant UE drept un nou URSS, o reîncarnare a imperiului comunist care vrea să nege diferenţele de rasă, etnie şi sex şi să primească docil toţi imigranţii din fostele colonii, ducând astfel la groapă civilizaţia Europei. Iar cea mai nouă contribuţie sunt comentariile din medii creştine sau evreieşti pe marginea aniversării genocidului din Armenia, care citează o remarcă a lui Hitler – „cine îşi mai aduce aminte azi de nimicirea armenilor?“ – menită să justifice Holocaustul. Depinzând de cine reîncălzeşte această secvenţă a istoriei, con-cluzia e fie că Vestul ar trebui să se mobilizeze la luptă spre a-i apăra pe creştinii masacraţi de ISIS, fie că „Europa iudeo-creştină“ sau „creştinătatea“ ar trebui să iasă la luptă contra „islamofascismului“ susţinut de toţi inamicii Occidentului.

Toate acestea ilustrează cât de restrictivă, înşelătoare şi ineficientă este ideologia ca instrument de înţelegere a lumii. Şi, într-adevăr, conversaţiile de pe reţelele sociale ori pe forumurile ziarelor arată că, în timp, oamenii par să-şi fi dezvoltat un fel de rezistenţă la propaganda ideologică – dar nu atât prin efort propriu de gândire, cât prin îmbrăţişarea aproape automată a altor forme de propagandă, la fel de tare colorată ideologic.

În unele cazuri, a scăpa de propaganda de la televizor înseamnă pur şi simplu a intra sub farmecul celei de pe net. Cunoaştem cu toţii replicile-clişeu care pot fi servite aproape pentru orice situaţie cu care se poate confrunta un cetăţean, de la „cum să mă duc la război – pentru cine, pentru hoţii care ne conduc?“ până la „de ce să-mi vaccinez copilul, ca să mi-l omoare ăştia?“. Explicarea realităţii prin lentile ideologice e ca un fast-food afectiv, oferind maximă satisfacţie emoţională. Unui individ care nu are sau nu crede că are mijloacele de a lupta să corecteze realitatea în sensul dorit, ideologia îi oferă cea mai rapidă consolare virtuală: o interpretare coerentă şi mereu capabilă să-l pună într-o lumină ideală pe el şi grupul cu care se identifică.

Încercarea de a scăpa însă de clişeele de propagandă pe cont propriu merită făcută, iar capacitatea de a deconstrui ideologia oriunde o vedem că apare este la îndemâna oricui. Chiar dacă efortul respectiv aduce un pic cu zădărnicia lui Sisif, „deconstruiţi şi veţi fi liberi“ e un bun slogan (nepropagandistic) pentru zilele noastre.

Într-un discurs ţinut vara trecută la Congresul Femeilor Populare, pe atunci preşedintele Traian Băsescu le recomanda participantelor să atragă femei de afaceri, în aşa fel încât să nu rămână dependente de banii şi voinţa bărbaţilor din par-tid. Băsescu se declara solidar cu cauza femeilor în politică, pentru că ştie „din trăirile fiicelor“ lui cât de greu este pentru o femeie „în ziua de azi“.

Argumentaţia părea mai curând ironică, întrucât fiica cea mică a ex-preşedintelui, fostă europarlamentar, a exemplificat tocmai dependenţa de banii şi voinţa tatălui, iar preşedinta de atunci a PMP exemplifica dependenţa de banii soţului şi de voinţa protectorului ei politic. Între timp, EBA şi Udrea au ieşit din politică, iar în spaţiul rămas după plecarea lor rămân deloc puţine tinere care au încercat să le imite, de la stilul vestimentar la clişeele verbale. Una dintre aceste tinere, fiică de primar, îi dădea o replică unei rivale care îi acuzase tatăl de troc politic cu un fruntaş al altui partid, încheindu-şi pledoaria cu un citat din Elena Udrea: „Să te ferească Dumnezeu de femeile frustrate în politică“.

Evocarea acestor lucruri într-o revistă care promovează atâtea exemple de femei cu cariere clădite pe inteligenţă, muncă şi specializare profesională pare nelalocul ei; diferenţa dintre femeile din politică şi afaceri este însă o realitate. Ea are şi n-are legătură cu subreprezentarea femeilor în funcţii de conducere. În mediul de business, reprezentarea femeilor în boardurile companiilor cotate la bursă varia, la nivelul lunii octombrie 2014, între 2,7% în Malta şi 32,4% în Franţa, conform CE, în timp ce România era pe locul al optulea din coadă, cu 11%, sub media UE de 20,2%.

Interesant este însă că, faţă de datele din octombrie 2010, ponderea femeilor a crescut cel mai mult în Franţa (cu 20%), dar a scăzut cel mai mult în România (cu 10,4%), în timp ce media UE a urcat cu 8,3%. Faptul că, alături de România, ţările unde această pondere a scăzut sunt exclusiv din Est – Cehia, Ungaria şi Slovacia, plus Estonia unde a stagnat, confirmă o constatare a experţilor în resurse umane, respectiv faptul că, atât ca efect al crizei financiare, cât şi al schimbărilor de generaţie şi educaţie, începe să se disipeze moştenirea culturală a egalităţii de gen din perioada comunistă. În sfera politică, acest gen de disipare nu pare să se fi simţit la nivel statistic: ca reprezentare în parlamentele naţionale, ponderea femeilor a variat anul trecut în Europa între 10% în Ungaria şi 44% în Suedia, media UE fiind 27%; România ocupa locul al doilea din coadă, cu 12%, conform Eurostat (faţă de 10-11% în 2000-2013).

Ceea ce s-a disipat însă în ultimii câţiva ani are de-a face însă cu substanţa culturală. Elena Udrea a definit acest gen de schimbare: „Când am intrat în politică, încă mai era la moda femeia îmbracată în costum cenuşiu, care umbla în pantofi fără toc şi-şi purta părul prins în coc. Şi asta era nu mai departe de acum zece ani. Suntem într-un partid în care faptul că purtăm tocuri nu ne va opri cariera politică“.

Din punctul de vedere al emancipării femeii, schimbarea descrisă de Udrea a fost însă nulă, întrucât noul model co-lorat a devenit la fel de opresiv precum cel al activistei cu coc, tinzând să considere automat femeile care nu se încadrează în el drept şterse, insuficient de femei, neeligibile pentru succes. Ierarhia calităţilor demne de apreciat la o femeie nu pare să mai privilegieze capacitatea de a produce idei proprii, ci loialitatea faţă de un partid/lider.

Cei care promovează femei după acest criteriu o fac însă fiindcă prin loialitate înţeleg docilitate: e o reţetă pe care au aplicat-o în Siria Muammar Gaddafi, în Bulgaria premierul Boiko Borisov, în România preşedinţii Traian Băsescu cu Elena Udrea şi Klaus Iohannis cu Alina Gorghiu. Iar specificul unei cariere politice întemeiate pe „loialitate“ faţă de un mentor e că atunci când acesta îşi termină mandatul sau averea, aventura în politică a discipolei se termină. În lipsa unei schimbări reale în bine faţă de modelul activistei cu coc, clişeul stupid cu „Elenele nefaste din politica României“ (care traduce de fapt ideea „atâta pot femeile în politică“) se va tot repeta.

Şi probabil va mai trece o vreme până ce stilul udrist de a reduce atât succesul, cât şi insuccesul unei femei în politică la ideea de victorie, respectiv înfrângere în faţa bărbaţilor inamici va ceda locul unei abordări mai puţin caricaturale.

Ceea ce se întâmplă cu generaţia (sau „lotul“) Elenei Udrea este într-adevăr o înfrângere pentru toate femeile care s-ar simţi atrase de politică, dar în niciun caz una pentru care să poată fi dată vina rapid pe misoginii patriei.

Tabloul lui Magritte trimitea la relaţia dintre capacitatea umană de a lua aparenţa drept realitate şi efectele confuziei dintre cele două, de la hazlia deziluzie practică (nu se poate fuma cu o pipă pictată) şi până la varii concluzii teoretice – de pildă, că etichetele date de limbaj nu sunt decât nişte clişee care simplifică arbitrar şi realitatea, şi imaginile create de artă. Caricatura de la Paris cu arma de foc şi religia era, în schimb, din capul locului suspectă la o astfel de manifestaţie: unii ar fi putut-o interpreta drept o delimitare graţioasă de echivalenţele ieftine între ideea de islam (sau de religie în general) şi cea de violenţă; alţii ar fi putut-o interpreta drept o ironizare fină a naivilor care încă mai stăruie să nege echivalenţa dintre islam sau religie în general şi violenţă. E posibil ca altora să le fi plăcut pur şi simplu faptul că francezii (sau europenii în general) încă mai ştiu să-şi invoce memoria culturală în situaţii de criză, în timp ce alţii să se fi înfuriat că francezii (sau europenii în general) de fapt nici nu mai fac altceva decât să se refugieze arogant şi inutil în acea memorie culturală, fără să-şi dea seama că dacă nu iau măsuri radicale să se apere de armele de foc concrete, următoarea generaţie n-o să mai ştie nici cine era Magritte, nici n-o să mai stea să se întrebe ce legătură e între o religie şi actele teroriste comise în numele ei.

Dar comentariile despre clişee, inspirate de tabloul pictorului belgian, nu doar că nu sunt inutile în contextul războiului cu teroriştii, ci ne ajută să ne eliberăm de propriile noastre clişee de înţelegere.

O seamă de oameni cumsecade şi respectabili s-au arătat indignaţi de atentatul de la Paris şi solidari cu victimele de la Charlie Hebdo (clişeu: valorile democratice ale europenilor civilizaţi sunt ameninţate de barbaria musulmană). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că desenatorii n-ar fi fost de fapt decât nişte stângişti atei, imorali în viaţa privată, care îşi băteau joc de toate religiile şi n-aveau nimic sfânt, în reaua tradiţie a Revoluţiei franceze de unde ni s-a tras nouă în ultimă instanţă comunismul (clişeu: abandonarea creştinismului de către o Europă laicizată şi libertină a făcut posibilă afirmarea islamului, o religie demnă de respect pentru că adepţii ei o iau în serios şi sunt gata să o apere cu preţul vieţii). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: aşa ne trebuie dacă ne-am uitat credinţa, dacă ne-am pierdut tradiţiile şi valorile naţionale. Mai aproape ar trebui să ne simţim noi, creştinii, de musulmanii batjocoriţi de Charlie Hebdo decât de Occidentul ateu, materialist şi imoral, care ne-a luat suveranitatea economică şi politică şi acum vrea să ne ia şi intimitatea, cu legile sale Big Brother.

În acelaşi timp, o seamă de oameni la fel de cumsecade şi de respectabili s-au arătat viteji din fotoliu, susţinând libertatea de expresie cu orice risc (clişeu: libertatea de expresie este tocmai dreptul de a jigni şi insulta fără nicio oprelişte legală sau culturală ceea ce alţii consideră sacru). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că dacă ar fi ca principiul libertăţii neîngrădite să se aplice cu consecvenţă, atunci ar trebui să fie acceptată recăderea în primitivismul social dinainte de era corectitudinii politice (clişeu: insultarea minorităţilor etnice, sociale sau sexuale nu este compatibilă cu o Europă civilizată, adică laicizată, dar insultarea religiilor da). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: cum adică să punem pe acelaşi plan apartenenţa religioasă cu cea de rasă, etnie, sex sau orientare sexuală, când prima e o relicvă a unui trecut de care ar trebui să scăpăm ca să ne putem numi civilizaţi, în timp ce celelalte sunt nişte elemente legitime ale individualităţii, care merită să fie afirmate şi respectate? Cum de nu văd, de pildă, musulmanii că Charlie Hebdo era de fapt de partea lor, a tuturor asupriţilor, a imigranţilor, şi că urmărea să-i elibereze de lanţurile religiei la fel cum urmărea să-i elibereze pe creştini sau pe evrei de lanţurile religiei lor?

Nici creştinismul idealizat după care tânjeşte prima categorie de mai sus, nici islamul sau creştinismul incriminate ca opresive de către a doua categorie nu sunt însă ce par a fi. Forumurile catolice occidentale sunt pline de tineri dezgustaţi de aerul familiar şi paşnic al Papei Francisc şi care tânjesc după un papă maiestuos, temut, capabil să tune şi să fulgere contra altor religii, a ateilor şi a celor care îndrăznesc să pună la îndoială dogmele. La fel, pe forumurile româneşti abundă nostalgia după legionarii care luptau curajos pentru românism ori după domnitorii ortodocşi perfecţi care conduceau o societate sănătoasă moral. Acestea sunt însă doar încercări disperate de folosire a trecutului ca magazie din care să-ţi poţi bricola un sens al vieţii plauzibil şi o identitate plauzibilă atunci când nu ştii sau nu poţi să găseşti în prezent elementele cu care să-ţi construieşti un sens al vieţii real, o identitate reală. Încercări de a te opune unei percepute ameninţări exterioare (la adresa ta ca individ ori a colectivităţii tale) printr-o strategie defensivă plauzibilă, chiar când îţi dai seama că nu mai poţi crede în aceleaşi lucruri ca strămoşii, că imitarea lor e artificială şi incompletă, că reţeta lor de a supravieţui cu succes e posibil să nu-ţi vindece ţie deloc percepţia că nu ai un viitor şi că nu ştii cum să trăieşti.

Comentatorii occidentali au observat, la rândul lor, că tinerii de la periferiile oraşelor occidentale care pleacă la jihad în Siria sau aiurea şi-au bricolat singuri o idee despre islam care nu mai are comun mare lucru cu islamul “ca la carte” al părinţilor lor moderaţi şi integraţi în societăţile lor. Şi este un lucru ştiut că religia organizată, ierarhică, bine înrădăcinată instituţional în societate îi sancţionează pe cei prea mistici ori prea rebeli ori care interpretează religia pe cont propriu, fiindcă interesul ei este să se conserve ca instituţie, nu să dinamiteze societatea. Toate religiile mari şi vechi produc aceleaşi probleme de interpretare, fiindcă textele lor sunt suficient de variate şi ambigue încât să permită interpretări variate – de aceea discuţiile despre creştinismul, iudaismul sau islamul care ar îndemna la pace sau la război sunt complet inutile. Singurele diferenţe relevante sunt cele de accent: când viaţa de apoi este valorizată de un grup de credincioşi net mult mai mult decât cea de aici, e semn clar că respectivii trăiesc frustrări sociale şi economice mari şi că grupul respectiv se foloseşte de religie ca de o supapă vitală în raport cu ele şi o transformă astfel în cel mai important element al identităţii lor, singurul teren unde îşi pot manifesta demnitatea şi libertatea. Invers, când un anumit grup de credincioşi ajunge să aibă putere socială şi economică, ideea de viaţă de apoi pierde importanţă în practica religioasă, iar religia devine ea însăşi mai mult o formă de divertisment sau un hobby.

Aşa se explică de ce francezii creştini sau musulmani cu un nivel de viaţă ridicat pot protesta faţă de bătaia de joc la adresa religiilor lor, dar fără a ajunge la violenţe, în timp ce unii dintre urmaşii de imigranţi francezi inadaptaţi, rămaşi “oameni de prisos” în societatea lor, iau personal batjocura la adresa Profetului, pentru că o identifică drept încă o insultă la adresa lor, şi o asociază cu insulta reprezentată de inferioritatea economică şi socială a “coloniilor” faţă de “omul alb”. În lipsa acestei identificări şi asocieri care le oferă unora ca scop în viaţă lupta pentru a răzbuna insulta, violenţa nu apare, deşi frustrarea rămâne exact atâta timp cât cauzele ei extrareligioase continuă să se manifeste. La fel se explică şi de ce unii români s-au simţit aşa de repede solidari cu musulmanii batjocoriţi: percepţia de învinşi ai tranziţiei, percepţia că România însăşi ar fi o perdantă a tranziţiei îi îndreaptă pe aceştia spre căutarea febrilă şi înşfăcarea oricărui element cultural aflat la îndemână care poate funcţiona pe post de haină, pavăză, acoperământ simbolic: dacii, legionarii, Eminescu, Ştefan cel Mare, cutare profet ortodox, cutare legendă despre un sfânt, nişte moaşte. Dar nici dacii, nici moaştele nu sunt ce par a fi pentru privitorul grăbit, gata să dispreţuiască şi să condamne. Dacă înţelegem asta, atunci înţelegem şi că această căutare nu merită să fie ridiculizată simplist drept primitivism care poate fi eradicat cu forţa din societate, la fel cum laicitatea europeană nu poate clama că o să fie victorioasă atunci când toţi musulmanii vor fi forţaţi să fie la fel de politicoşi când văd caricatura Profetului aşa cum sunt creştinii când văd caricaturile Treimii.

Această fază apăsat morală riscă să se prelungească încă mai mult decât vor dura inevitabilele faze ale reorganizării puterii după alegeri (adică între câteva săptămâni şi 3 până la 11 luni, luând în calcul toate scenariile apărute până acum), din motivul cu totul excepţional că prezidenţialele din 2014 au ajuns, prin forţa furiei populare, să genereze speranţa unei schimbări radicale a modului de a face politică, de la comportamentul aleşilor şi până la legislaţia specifică. Iar furia nu doar că n-a avut cum să dispară, dar îşi descoperă zilnic noi debuşee.

Am văzut pe Facebook alegători care ieri erau încântaţi de puterea ştampilei lor, iar azi descoperă aproape cu stupefacţie că alegerile prezidenţiale n-au legătură doar cu omul votat, ci şi cu mai multe partide şi mai multe tabere de intelectuali publici şi fruntaşi ai societăţii civile care îşi revendică victoria lui şi îşi doresc să preia puterea. Ori cu formatori de opinie şi politicieni dornici să treacă brusc în tabăra învingătorului. Ori cu alţi alegători, pe care tind să-i suspecteze de trădare dacă nu se bucură suficient de tare sau nu se arată suficient de agresivi nu doar cu inamicul, dar şi cu susţinătorii politici ai învingătorului.

O doamnă cu simpatii de dreapta cunoscute în grupul ei era taxată drept „demagogă pesedistă“ de altcineva nimerit acolo numai pentru că atrăsese atenţia că PSD e un partid „greu de dezintegrat“. Un autor de pe un site mainstream îi transmite „provincialului primar“ care a câştigat alegerile prezidenţiale că n-are nicio autoritate, fiind dependent total de votanţii săi imaginaţi drept grup organizat de vigilantes (deşi preşedintele are mandat reprezentativ, nu imperativ).

O eventuală decizie de incompatibilitate în cazul noului preşedinte e văzută pe un forum drept un declanşator de război civil, în ciuda respectului ce prevala înainte de alegeri pentru statul de drept cu tot cu CCR şi ANI. În alte locuri au apărut propuneri ca după schimbarea preşedintelui să aibă loc rapid şi alegeri anticipate nu doar parlamentare, ci şi locale.

Parte din confuzia şi aerul de anomie îşi au originea în ambiguitatea legată de atribuţiile preşedintelui într-o republică semiprezidenţială şi în obişnuinţa de zece ani cu un „preşedinte jucător“ în favoarea unor partide. Altă parte îşi are originea în nefericita schimbare a Constituţiei din 2003 care a decalat alegerile prezidenţiale de cele parlamentare şi locale, prelungind mandatul preşedintelui la cinci ani. Aceasta a însemnat instabilitate politică şi administrativă în 2008-2009 şi 2012-2014, iar instabilitatea de acum se va repeta dacă mandatul prezidenţial nu va fi corelat din nou prin Constituţie cu cel parlamentar.

Dar restul de confuzie, suspiciunea şi furia provin din teama intensă a oamenilor de a nu fi iarăşi înşelaţi, dezamăgiţi, aşa cum au fost la fiecare rând de alegeri când apărea un nou preşedinte sau alianţă care voia să schimbe lumea, cu promisiuni de oameni noi şi nepătaţi. Fiindcă ideea de curăţenie n-are a face numai cu descurajarea furtului de bani sau păduri, ci şi cu descurajarea furtului de primari, partide, timp şi încredere a electoratului, cu descurajarea minciunilor din politică, societatea civilă şi media.

Frica de pierdere a poziţiei, a reputaţiei ori a locului de muncă produce în discursul public o mare cantitate de autocenzură şi prefăcătorie, care în perioadele din preajma alegerilor se revelează şi mai strident. Atunci când susţii o idee care îţi e total indiferentă (anticorupţia, patriotismul, integrarea europeană, dreapta, stânga) până ce falsitatea ta ajunge să le facă altora antipatică însăşi ideea respectivă.

Atunci când divinizezi ori demonizezi un anumit candidat până ce adularea sau ura ta ajung să le facă altora antipatică însăşi ideea de a se asocia cu tine pentru sau împotriva acelui candidat. Şi atunci, la capătul celălalt al mesajului observi că se află un cetăţean care nu mai e doar plictisit sau amuzat, cu amintirile lui din Caragiale reîmprospătate mecanic, ci a ajuns să se îmbolnăvească de neîncredere, silă şi furie, pe care le proiectează inclusiv asupra oamenilor din cercul lui – rude, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi de pe net. Efectul de multiplicare a nesincerităţii degradează treptat nivelurile comunicării în societate şi sărăceşte ţara la fel ca marile cazuri de corupţie. „Trebuie să avem decenţa şi înţelepciunea să tăcem din gură, o perioadă, toţi“, spunea premierul Ponta despre partidul său, numai că sfatul e la fel de util pentru nenumăraţi alţi politicieni şi lideri de opinie.

Iar perioada de tăcere e bună pentru următorul exerciţiu: când te împinge din nou nevoia de a vorbi sau de a scrie, întreabă-te mereu: asta e ceea ce gândesc eu cu adevărat, fără a fi influenţat de opiniile sau presiunile altora? Dacă da, pot să-mi permit să fiu sincer? Dacă nu, ce pot să fac astfel încât să-mi creez libertatea de a fi sincer? Şi dacă nu văd acum nicio posibilitate, atunci pot măcar să fac efortul de a evalua sincer cât rău o să fac dacă mint?

Pe măsură ce campania electorală a crescut în intensitate până aproape de dimensiunile din anii ‘90, cu prieteni şi rude care se ceartă între ei de dragul unui candidat, comentatorii din media şi de pe reţelele sociale au prins să deplângă situaţia folosind un număr relativ redus de clişee. „Ţara asta îşi merită soarta“, „Mi-e ruşine de ţara asta“, „Numai în ţara asta se putea întâmpla aşa ceva“, „Abia aştept să plec din ţara asta“ au fost folosite din abundenţă de toate taberele politice, de cei scârbiţi de vot, de cei dornici să meargă la vot şi de obiectivii de ocazie, ca mărci comune ale unei frustrări colective, chiar dacă fiecare i-a atribuit cauze complet diferite.

Parte din această frustrare e rodul propagandei, dar tocmai pentru că propagandiştii ştiu pe ce butoane să apese: ştiu că subdezvoltarea economică, emigraţia masivă, dificultatea de a prospera în afara clientelismului politic, precarizarea culturală a societăţii înseamnă traume, speranţe înşelate succesiv din 1989, 1996, 2004 sau din perioada recentă a crizei, iar încheierea unei preşedinţii care a durat zece ani produce firesc un moment de introspecţie colectivă perfect pentru a fi transformat într-un val de agresivitate faţă de diverşi ţapi ispăşitori. Băsescu, comunismul, FSN, clasa politică, presa, ţăranii, bugetarii, intelectualii, pensionarii, săracii, ungurii, ruşii, americanii, UE, diaspora, poporul român în ansamblu, „noi înşine“ sunt tot atâtea ţinte ieftine pentru cine vrea ţapi ispăşitori, pentru că primul instinct al omului traumatizat, cu speranţe înşelate, e să caute vinovaţi şi fie să-i urască şi să-i elimine, dacă poate, fie să se teamă şi să fugă de ei, dacă prima variantă nu-i stă în putere.

Psihologii îndeamnă însă pacienţii cu traume emoţionale să treacă de faza în care se învinovăţesc pe sine ori dau vina pe alţii, fiindcă ea nu produce soluţii raţionale, ci doar emoţii – ura şi frica, ambele paralizante şi mari consumatoare de energie. „De ce mi se întâmplă asta“ le oferă pacienţilor şansa de a înţelege: o situaţie, pe ei înşişi, pe ceilalţi, ce trebuie făcut, cum poţi să valorifici un moment de criză ca să înveţi din el, să nu-l mai repeţi, să te maturizezi. Propaganda electorală, dimpotrivă, exploatează emoţiile respective şi le amplifică în interesul ei, exact în măsura în care cetăţenii o acceptă. „Cine e de vină pentru asta“ oferă nu o şansă, ci riscul de a eluda mereu înţelegerea problemei prin demonizarea rapidă a altora sau a propriei persoane, de a te irosi la infinit în căutarea unor noi argumente şi metode de a urî şi de a te înfricoşa, de a rămâne vulnerabil la orice alte momente viitoare de criză, infantilizat, incapabil de evoluţie, incapabil de solidaritate cu tine însuţi şi cu alţii. Nu e de mirare, deci, că repetăm aceleaşi clişee enumerate mai sus, nu doar la fiecare rundă de alegeri, dar şi între perioadele electorale, şi nu e de mirare că în aceste clişee România rămâne mereu „ţara asta“ şi nu apucă niciodată să fie numită „ţara noastră“.

Nu e de mirare că nu ni se mai pare deplasat să vorbim iar şi iar de repetarea Revoluţiei, de dictatură, de Ceauşescu, de catastrofe, apocalipsă, dezmembrarea sau prăbuşirea ţării la orice rundă de alegeri, atâta vreme cât n-am înţeles bine nici acum unde anume eram exact în 1989, 1996, 2004 sau în perioada recentă a crizei. Fiecare ciclu electoral începe şi continuă cu aruncarea vinovăţiei pe „greaua moştenire“ a guvernării precedente şi se sfârşeşte cu aceleaşi îndemnuri sau ameninţări cu emigrarea în Congo sau cu o nouă revoluţie, iar drepturi normale ca votul, asumarea unei anumite identităţi (ţăran, funcţionar, muntean, om de afaceri, ziarist, medic, profesor, politician, femeie, căpşunar) să pară acte eroice, excepţionale, de luptă cu discriminarea sau cu ştampila de prostie ori corupţie aplicată în bloc peste diverse grupuri sociale.

Un început de terapie ar fi, deci, să folosim chiar aceste alegeri ca să ieşim din inerţia de a ne conforma clişeelor construite de noi şi de alţii. Ca alegător ai dreptul ca exercitarea votului să nu fie echivalată cu un act eroic, îndeplinit la capătul unei zile de uzură fizică şi nervoasă, iar alegerea de a nu-ţi exercita dreptul de vot, într-o ţară unde votul nu este obligatoriu, să nu fie privită ca un act de trădare naţională. Ca simplu cetăţean, nemembru al unui partid sau ONG aferent, ai dreptul să nu fii asmuţit contra altor simpli cetăţeni în numele solidarităţii cu politicienii momentului. Ca ziarist ai dreptul să nu fii etichetat drept vândut puterii când arăţi că economia merge bine şi vândut opoziţiei când arăţi că economia merge prost.

Ca politician ai dreptul să ceri votul cetăţenilor folosindu-te de meritele tale şi nu simţindu-te obligat să culpabilizezi electoratul pe motiv că dacă nu te votează înseamnă că e necivilizat, misogin, şovin sau cumpărat de adversari ori speriindu-l că dacă îi votează pe competitorii tăi va veni prăpădul. Iar ca român, politician sau nu, chiar ai dreptul să spui „ţara noastră“ în loc de „ţara asta“.