BusinessMagazin

Tag: clasa de mijloc

  • De ce dispariţia clasei de mijloc este mai devastatoare decât vă imaginaţi

    Un studiu realizat la nivel global de McKinsey Institute cu titlul înspăimântător “Mai săraci decât părinţii lor: Veniturile scad sau sunt staţionare în economiile avansate”, aruncă puţină lumină asupra mecanismelor care generează acest fenomen, relatează Fortume. Conform studiului, veniturile în stagnare sau chiar regres nu sunt caracteristice doar pieţei SUA, ci în ţări din întreaga lume; adică în ţările dezvoltate din întreaga lume.

    Studiul arată cum 70% dintre gospodăriile din 25 de ţări din întreaga lume au constatat un declin al câştugurilor pe parcursul ultimului deceniu. Aceste date vin sunt completate de informaţia că în deceniul anterior celui în care au intervenit scăderi ale câştigurilor, doar 2% dintre gospodării au constatat acest fenomen. Astfel, conform autorilor studiului, în perioada 1993-2005, mai puţin de 1 milion de persoane din cele 25 de ţări dezvoltate au constatat o reducere a câştigurilor, această cifră pur şi simplu a explodat în perioada care a urmat, ajungând la circa 580 de milioane de oameni în perioada 2005 – 2014.

    Concret, o parte importantă a oamenilor din întreaga lume se aşteptau ca situaţia lor financiară să se îmbunătăţească şi să poată transmite generaţiilor viitoare o avere mai mare decât primiseră ei. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, au intervenit frustrările. Nu e nicio surpriză, în acest context, că votanţi bogaţi din lumea întreagă se lasă seduşi de promisiunile politicienilor cu orientări radicale.

    Indiferent care ar fi soluţiile politicienilor din diverse ţări de-a lungul lumii, studiul realizat de McKinsey arată, negru pe alb, că există o problemă de anvergură la nivel mondial: alegătorii sunt supăraţii, iar extremiştii câştigă teren. Vă sună cunoscut?

  • Dorin Oancea, editorialist MEDIAFAX: Mesajul ascuns al manifestaţiilor de protest: Clasa de mijloc revine şi se implică

    De aici puţinele evenimente negative petrecute, de aici disciplina, dacă putem să-i spunem aşa, de aici impactul mesajului, indiferent de numărul celor adunaţi. Situaţia s-a repetat în toate oraşele unde au avut loc manifestaţii şi unde portretul robot al protestatarului a fost acelaşi ca în Bucureşti.

    Respectivul portret robot îmi indică ceva extrem de important: faptul că, după criză, clasa de mijloc din România şi-a revenit şi pare să îşi ia în serios rolul de coloană vertebrală a societăţii. Inginerii, medicii, finanţiştii sau antreprenorii asigură, dacă sunt în număr mare, o infrastructură umană care ţine societatea în mişcare, sunt fundamentele şi acoperişul acesteia, o fac inovatoare, mai puţin coruptibilă, ba chiar dispusă să se implice, într-o mare măsură, în problemele obştii.

    La capătul opus al societăţii se află imobilismul, supuşenia şi inerţia, masele manevrabile.

    Şi poate că în viitor politicienii vor trebui să se gândească nu în ce fel pot să atragă voturile sărmanilor ce pot fi cumpăraţi cu ulei şi găleţi, ci în ce fel trebuie să acţioneze pentru a încheia un parteneriat cu clasa de mijloc.

    Clasa de mijloc a lipsit din tabloul primului deceniu de capitalism al României, ea apărând undeva la începutul noului mileniu. Apariţia sa se leagă direct de plusul de venituri apărut în urma introducerii impozitului unic. În 2008, an în care românii au început să simtă criza, studiile companiilor indicau, luând în calcul numai cifrele oficiale, fără economia gri sau veniturile anumitor categorii de muzicanţi, că din clasa de mijloc făcea parte cel mult 20% din populaţie.

    După trei ani de criză, aceleaşi studii indicau reducerea cu mai mult de jumătate a clasei de mijloc; pentru comparaţie, mai trebuie spus că o realitate economică stabilă se clădeşte pe o clasă de mijloc care reprezintă 60% din populaţie. În februarie 2011, 80% dintre orăşeni se declarau afectaţi într-o măsură oarecare de criză şi numai 7% spuneau că nu simt efectele crizei economice, iar procentul clasei de mijloc din ansamblul societăţii a scăzut la circa 8%. Să nu uităm nici faptul că am pierdut clasă de mijloc şi în momentul în careoameni educaţi, cu putere de muncă şi bine pregătiţi, au preferat să plece în străinătate, exodul personalului sanitar, al medicilor, fiind unul dintre exemple.

    În climaxul crizei scăzuseră îngrijorător şi elanurile antreprenoriale ale românilor, pentru că mai existau doar 160.000 de patroni, mai puţin de jumătate faţă de 1993, când număram 393.000 de proprietari de firme. Sigur că pot exista explicaţii pentru această evoluţie, cum ar fi transformarea micilor întreprinderi ale decretului lege 54 în SRL-uri şi SA-uri, concentrări de activităţi, creşteri de fiscalitate sau talentul antreprenorilor şi puterea acestora de a rezista pe o piaţă care un deceniu şi mai bine numai comodă nu a fost.

    Pe de altă parte, a lega clasa de mijloc strict de bani este o greşeală.

    Pentru a fi într-adevăr clasă de mijloc, trebuie luate în calcul şi alte aribute care fac din respectiva categorie socială o componentă a progresului social şi economic, cum sunt credinţa în valorile burgheze, manierele, statutul şcolilor terminate, zona socială în care se mişcă.

    Nu suntem singurii care trăiesc un astfel de fenomen: în urmă cu câţiva ani, în 2013, am văzut reacţia pomenitei clase de mijloc în Turcia – vă amintiţi de revolta populară determinată de tăierea unor copaci? În fapt era vorba de aceeaşi clasă de mijloc care pur şi simplu nu voia să piardă ce câştigase în decenii de muncă susţinută – occidentalizare, un grad de libertate greu de regăsit în zonă, bunăstare.

    În paranteză fie spus, iată o mutaţie interesantă: 35 de milioane de oameni din Europa se dovedesc ameninţaţi de sărăcie, conform Băncii Mondiale; în schimb, în jur de 50 de milioane de cetăţeni, cu precădere din Turcia şi spaţiul ex-sovietic au înregistrat o creştere a veniturilor suficient de mare încât să îi plaseze în zona clasei de mijloc.

    Aşadar, clasa de mijloc. Clasa care a ieşit cea mai şifonată din criza economică, care a pierdut cel mai mult, care a plătit cel mai mult, ignorată de politicienii europeni şi creditată drept “grupuri marginale” şi “câţiva extremişti” de către Recep Tayyip Erdogan.

    Noua luptă de clasă are loc acum între etajele societăţii – politicieni, marii capitalişti, clasa de mijloc – înconjurate de mulţimea care dă “like” în funcţie de interese, simpatii şi convingeri. Un joc interesant, care pune bazele societăţii post-capitaliste.

  • Ce nu ştim astăzi, dar vom trăi cu siguranţă mâine

    Este vorba de „precariat“. Termenul, obţinut prin alăturarea lui „precar“ cu „proletariat“, îi definea prin anii ’80, în Franţa, pe cei cu slujbe sezoniere, trăitori la marginea sărăciei. În prezent, un economist pe nume Guy Standing, care a scris două cărţi pe această temă, crede că precariatul este pe cale să devină o nouă clasă socială, pe care o defineşte drept periculoasă. Precariatul vine din cei 20 de milioane de japonezi cunoscuţi drept „freeter“, cetăţeni fără o slujbă cu normă întreagă ajunşi în această situaţie deliberat sau fără voia lor. Sau din cei mai bine de 40% dintre tinerii europeni care nu au o slujbă, dar şi din cei 60% din tinerii polonezi care, în categoria sub 25 de ani, lucrează cu contracte de muncă pe perioadă determinată.  Sau, de ce nu?, din milioanele de români la marginea sărăciei, fără asigurări medicale sau pensie sigură. Precariatul poate fi şi un răzvrătit de genul occupy, cu ocupaţii obscure în mediul digital, dar mai rar.

    Deosebirea dintre proletar şi precariat este că primul îşi căuta securitatea în spaţiul aferent locului de muncă – acesta era stabil, oferea siguranţă pe termen lung, programul de muncă era fix, exista şi un sindicat, poate şi un fond de pensii, ba unii, cei mai destoinici, primeau la pensionare chiar şi un ceas de aur. Siguranţa precariatului este în afara locului de muncă, iar slujba, activitatea sa sunt doar instrumente, nu îl definesc. Precariatul a căpătat în timp caracteristicile unei clase sociale, pentru că a căpătat propriile sale norme: de muncă, nesigure şi incomplete, de plată, pentru că primeşte doar bani şi niciun altfel de beneficiu şi, trei, relaţionează cu statul într-un mod aparte – drepturi civile, culturale, sociale şi politice reduse, influenţate de venit, dar şi de interesul redus. Unii spun că este prima clasă socială din istorie care iese din definiţia uzuală a cetăţeanului.

    Mi s-a părut un soi de potrivire karmică faptul că am citit despre intenţiile ştabilor de la Bilderberg în aceeaşi zi în care am fost martor la un experiment ad-hoc: la evenimentul Meet the CEO de săptămâna trecută cea mai mare parte dintr-un grup interesant de tineri mileniali au răspuns unui chestionar ad-hoc că mizează mai mult pe independenţa financiară pe care o vor obţine şi spre care năzuiesc şi mai puţin pe rolul statului în asigurarea unei bătrâneţi liniştite. Este aici, în opinia mea, un strop de înţelepciune, pentru că într-adevăr, pe regulile actuale, sistemul de pensii de stat se îndreaptă spre un eşec, şi pare mai corectă decizia de a-ţi lua soarta în propriile mâni. Şi poate că grupul acela interesant va reuşi în demers. Dar nu cred că este o soluţie ce se poate aplica tuturor tinerilor de acum, maturi peste nu prea mult timp.

    Să privim un pic şi alte cifre: În Europa lucrează în prezent în regim temporar 7 din 10 tineri spanioli (un sfert din forţa de muncă), 6 in 10 tineri portughezi (o cincime din forţa de muncă), 6 din 10 tineri francezi, iar media europeană este 4 din 10 tineri şi o zecime din forţa de muncă totală. În România sunt între 80.000 şi 300.000 de contracte de muncă pe perioadă de terminată, în funcţie de instituţia care face numărătoarea. Foarte mulţi. Sunt toţi membri, fără să ştie, ai precariatului. Şi acesta este modul în care tinerii vor schimba societatea; nu faptul că sunt permanent conectaţi la telefon, nu faptul că chatuiesc mai bine decât pot susţine o conversaţie şi nu ideea că sunt tehnologizaţi în mod nativ vor schimba lumea, ci numărul din ce în ce mai redus de căsătorii, permisele auto din ce în ce mai puţine, izolarea, respingerea unor norme sociale, lipsa de implicare. Şi vor descoperi, cei mai mulţi, că nu toţi vor putea face o aplicaţie care va fi cumpărată de Google, că nu toţi vor putea face carieră în corporaţii, că slujbele temporare îi ajută să trăiască momentul, dar nu să îşi trăiască viaţa.

    Precariatul este format din inşi înstrăinaţi şi furioşi, şi ei sunt explicaţia pentru ascensiunile de genul Donald Trump; recent scriam în Business Magazin de hipsterii naţionalişti din Austria şi alte asemenea mişcări din Europa.

    Ce o înţelege Bilderberg din toate astea şi ce o decide, nu vom şti niciodată. Dar vom trăi sigur.

    Ilustrez cu tinerii spartani ai lui Degas.

  • Este 2016 anul când lumea va reintra în criză? Ce ne spun prăbuşirea bursei din China şi ieftinirea petrolului

    Unii văd prăbuşirea bursei din China drept un simptom al prosperităţii clasei de mijloc. Alţii, în schimb, au o viziune mai sumbră, iar dacă aceştia au dreptate, ameninţarea la adresa economiei mondiale este reală, relevă o analiză a The Guardian.

    Rar au mai avut pieţele financiare parte de un început de an atât de traumatizant. Bursele s-au prăbuşit, preţul petrolului a atins cel mai scăzut nivel din 11 ani, tranzacţiile de pe bursa chineză au fost suspendate de două ori, iar Banca Mondială a avertizat că ne-ar putea paşte o „furtună perfectă“.

    Pe acest fundal, premierul britanic şi-a exprimat în mod public temerile conform cărora Marea Britanie are în faţă un „cocktail de ameninţări“. Pe lângă cele 2.000 de miliarde de dolari „şterse“ de pe pieţele mondiale de acţiuni, nord-coreenii au susţinut că au testat cu succes o bombă cu hidrogen, iar relaţiile dintre Arabia Saudită şi Iran s-au deteriorat semnificativ.

    Aparent, nu pare să existe motive pentru care pieţele la nivel mondial să rămână sub presiune. Creşterea preţurilor petrolului este asociată în mod tradiţional cu recesiuni, astfel încât o scădere de peste două treimi a costului ţiţeiului ar trebui, logic, să fie benefică pentru creşterea economică.

    În plus, s-ar putea ca perspectivele sumbre privitoare la China să fie exagerate. Dacă economia s-ar răci mai rapid decât se doreşte, Beijingul are suficientă putere pentru a evita o aterizare dură.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Topirea clasei de mijloc americane. Unul din cinci adulţi din Statele Unite trăieşte în sărăcie

    Unul din cinci adulţi din Statele Unite trăieşte în sărăcie sau este pe punctul de a sărăci. Mulţi dintre oameni au sărăcit chiar în perioada redresare economică, după criza din 2008. Numai puţin de 5.7 milioane de oameni se află la limita sărăciei, dintre care 45% (2.5 mil adulţi) au dobândit acest statut din 2011, la mult timp după recesiune. În acest context, se aşteaptă ca Rezerva Federală a SUA să mărească ratele dobânzilor pentru prima data în ultimii 10 ani, scrie Financial Times.

    Un raport al Pew Research Center dezvăluie cât de inegală a fost recuperarea după criza economică şi ilustruează modul în care mulţi americani au fost lăsaţi în urmă chiar în mijlocul creşterii locurilor de muncă puternice, care, daca mutarea Fed se va face, este la baza argumentului pe care cei de la Fed îl au pentru a creşte ratele.
    „Există un nou vis american”, spune Torrey Easler, predicator baptist care ajută populaţia săracă din oraşul Eden, Carolina de Nord. „Dacă până acum visul american era să deţină o casă şi două maşini, noul vis american este acela de a avea o slujbă”, continuă el.

    Un motiv pentru reducerea drastică a clasei de mijloc din Statele Unite este creşterea bogăţiei ţării, conform Pew Research. Pentru prima dată în ultimele decenii clasa de mijloc este formată din mai puţin de o majoritate din populaţia adultă a ţării.

    Grupul cu cel mai mic venit din Statele Unite, definit de Pew ca o gospodărie cu trei persoane, câştigă mai puţin de 31.402 de dolari pe an. Acest grup de oameni a crescut uimitor în ultimii ani. În această categorie se află 48.9 mil de adulţi, faţă de 43.2 mil în 2008 şi 21.6 în 1971. Iar din această categorie, potrivit Pew, nu mai puţin de 23 de milioane de adulţi se află sub pragul sărăciei (câştigă mai puţin de 18.850 de dolari pe an pentru o gospodărie de 3 persoane).

    Kathryn Edin, sociolog în cadrul Universităţii John Hopkins, care a scris recent o carte despre cei care trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi în Statele Unite, susţine că diminuarea protecţiei sociale după reformele din anii 90 a făcut ca SUA să fie un loc mai dur pentru săraci.

    Automatizarea mai multor locuri de muncă a făcut, de asemenea, ascensiunea din sărăcie şi mai grea „Locurile de muncă proaste de ieri au fost mult, mult mai bune decât locurile de muncă proaste din ziua de azi”, spune ea. Şi educaţia clasei de mijloca s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. În 1971, 76% din adulţii din gospodăriile clasei de mijloc aveau abosolvit doar liceul. Astăzi această cifră ajunge la 40%, în timp ce doar 12% dintre adulţi din gospodăriile cu venituri mici au diplomă universitară.

    În Dallas, sărăcia în rândul copiilor a crescut cu aproape 60% din 2000 până în 2014, potrivit Universităţii Texas din Dallas. Unul din patru din totalul populaţiei din Dallas este sărac, mulţi dintre ei fiind hispanici sau africani-americani.

    Regina Montoya, care conduce echipa primăriei Dallas ce luptă împotriva sărăciei, spune că Dallas este ca un „oras gogoaşă”, cu un centru înfloritor înconjurat de sărăcie. „Multi oameni lucrează pe salariu minim şi este foarte greu să supravieţuieşti aşa aici, în special dacă ai copii”, declară Montoya. Mulţi dintre cei care apelează la ajutor de la diferte organizaţii din oraş o fac nu pentru că nu au o sursă de venit, ci pentru că acea sursă de venit este prea mică.

  • Vânează antreprenori sau manageri din România care au averi de cel puţin un milion de euro

    Antreprenori sau manageri de mari corporaţii din România care au averi de cel puţin un milion de euro sunt vânaţi de bancherii de la Gutmann, un jucător de top de pe piaţa de private banking din Austria care şi-a dublat nivelul activelor faţă de 2008.

    90% dintre clienţii Gutmann în România sunt antreprenori, iar 10% sunt executive manageri în companii, 90% sunt români, iar 10% sunt străini stabiliţi în România, 80% sunt bărbaţi, iar 20% sunt femei, descrie profilul clienţilor săi Iordan Parfenie, vicepreşedinte în cadrul băncii Gutmann şi responsabil pentru clienţii din România.

    Austriecii au început să caute clienţi la Bucureşti, cărora să le gestioneze averile, în urmă cu mai bine de şapte ani, iar în 2010 chiar au deschis un birou în Capitală. Autorizaţia de funcţionare a reprezentanţei din România a expirat în 2012 şi nu a mai fost prelungită. Banca are concentrate la Viena operaţiunile de private banking, inclusiv din România. „Piaţa de private banking în România este în faza de copilărie cu perspective de dezvoltare. Vom putea vorbi de adolescenţa acestei pieţe în mod cert atunci când antreprenorii activi îşi vor pune problema cum au de gând să creeze valoare adăugată. Despre marea majoritate am impresia, de multe ori, că sunt cu «hainele în valiză». Foarte puţini îşi pun problema pe termen lung. Istoric, există mentalitatea: «ne pregătim pentru ce este mai rău». Iar în România există mentalitatea «trăieşte clipa»”, a declarat Parfenie.

    Filosofia standard a private bankingului este legată de relaţii pe termen lung, consolidate cu încredere şi professionalism, dar şi cu excesiv de multă discreţie. Clienţii vin către bancă în principal pe bază de recomandare şi sunt „preţuiţi” de bancheri pentru lichidităţile substanţiale pe care le încredinţează spre administrare. Pragul de selecţie de un milion de euro setat de Gutmann pentru selectarea clientelei este mult mai ridicat decât în cazul băncilor locale, care oferă servicii de private banking pentru clienţii lor pornind, în general, de la 100.000 de euro. În România nu sunt foarte multe bănci care s-au arătat încrezătoare în potenţialul de creştere pe care îl pot aduce diviziile de private banking, dar nici nu există raportări oficiale privind valoarea averilor administrate de acestea. Olandezii de la ING au fost primii care au intrat pe această nişă în 2001, fiind urmaţi de băncile mari precum BCR, BRD, Raiffeisen, UniCredit sau Transilvania.

    Dar Bank Gutmann nu încearcă să înlocuiască băncile comerciale şi să le facă direct concurenţă, ci doreşte să ofere servicii complementare, concentrându-se pe managementul averilor, după cum susţine Parfenie. În cazul clienţilor Gutmann care provin din zona antreprenorială, jumătate au lichiditatea disponibilă în mare măsură din exituri totale sau parţiale din anumite businessuri, în vreme ce în cazul celorlalţi 50% lichiditatea provine din businessuri curente. Parfenie explică motivul pentru care un milionar ar alege să îşi administreze banii de la Viena prin prisma serviciilor oferite: „Pe piaţa locală eşti limitat la anumite tipuri de servicii. Şi suntem la prima generaţie de antreprenori. Dar oamenii au început să pună valoare pe propria avere. În private banking faci strategia pe termen mediu şi lung. În vest, private banking înseamnă din ce în ce mai mult asset management. Discuţiile de private banking nu le faci la ghişeu”.

    Dar care este profilul investitorului din Europa de Est? Investitorii din Est sunt mai tineri decât cei din Vest, în medie cu zece ani, iar românii sunt chiar o excepţie, unii dintre ei fiind mai tineri decât media estică (50‑60 de ani). Sunt educaţi, în căutarea unor variante alternative care să le conserve banii, astfel încât au început să devină interesaţi de opţiunile de investiţii pe termen mediu şi lung. Deşi, la o primă vedere, diferenţa dintre Vest şi Est poate părea mare, vorbim doar despre timpul de expunere: vesticii au avut acces la produsele de private banking şi la alte instrumente de investiţii mai de timpuriu, iar esticii abia de curând. Tendinţa este însă de a recupera decalajul, în opinia lui Iordan Parfenie. O altă particularitate este că investitorii estici acceptă mai greu să exprime, să îşi verbalizeze dorinţele, fiind mai reticenţi în a intra în acele detalii pe baza cărora ar putea să fie alcătuită strategia.

    Una dintre problemele din România, dar şi o piedică în evoluţia sectorului de private banking, este disiparea clasei de mijloc. „În România săracii sunt mai mulţi şi mai săraci, iar bogaţii sunt mai puţini şi mai bogaţi. Este o disipare constantă a clasei de mijloc. În România nu există puterea clasei de mijloc şi nu cred că va exista în viitorul apropiat. În Austria simţi prezenţa şi puterea clasei de mijloc. Antreprenorii din Austria se concentrează pe transmisia averii la următoarele generaţii.”

    Analizele recente derulate de Gutmann în mai multe ţări din regiune arată că proprietarii întreprinderilor de familie din Europa de Est sunt, în peste 80% din cazuri, hotărâţi să păstreze în familie atât proprietatea, cât şi managementul afacerii, dar mai puţin de jumătate iau în calcul pregătirea transferului către generaţia următoare.

    Criza financiară şi economică mondială a afectat încrederea europenilor bogaţi în pieţele financiare şi le-a schimbat atitudinea faţă de bănci, investiţii şi risc. Clienţii, deveniţi mai conservatori, au avut nevoie mai mult decât oricând de o administrare eficientă a banilor, ceea ce a desemnat un  bun moment pentru dezvoltarea afacerilor din private banking.

    Capitalul de imagine pe care bancherii au încercat să-l creeze diviziilor de private banking ar putea fi explicat prin faptul că în anii de criză evoluţia segmentului de retail bancar tradiţional a frânat, iar un alt motiv ar fi nevoia băncilor de a atrage clienţi care dispun de lichidităţi importante. Băncile nu s-au grăbit să recurgă la compromisuri majore în anii de criză şi să relaxeze plafoanele de acceptare a clienţilor care vor sau au nevoie de un bancher personal. Ba chiar dimpotrivă. Poate pentru că serviciile de private banking sunt elitiste. Iar când limita este fixată prea jos şi accesul este facil, produsul nu mai este elitist din punctul de vedere al clientului şi devine ineficient şi pentru bancă. Un bancher personal are un portofoliu restrâns de clienţi comparativ cu cel din alte arii de business, tocmai pentru că este vorba de servicii de top.

  • Românii din clasa de mijloc îşi sacrifică viaţa personală pentru succesul profesional

    De altfel, conceptul de echilibru între viaţa profesională şi cea privată a început să preocupe firmele din România de câţiva ani, chiar dacă la nivel public se ştiu încă foarte puţine. Departamentele de HR şi liderii de bussiness au înţeles că un personal fericit este mai performant şi că uneori, este recomandat să te asiguri, ca lider de organizaţie, că munca nu prevalează asupra timpului liber.

    „Românii s-au obişnuit cu un mediu de lucru hiperconcurenţial, dar această stare de lucruri nu este benefică pe termen lung. Nenumărate studii internaţionale au demonstrat că oamenii fericiţi sunt mai performanţi, iar fericirea la locul de muncă înseamnă şi relaxare, şi loc şi timp pentru viaţa personală”, a explicat Simona Nicolaescu.

    Sondajul a relevat că 30% dintre respondenţi dau „destul de des” prioritate muncii în detrimentul timpului petrecut cu familia sau prietenii. Alţi 40% fac aceasta „uneori”.

    „Aţi spune că merită, din moment ce sunt plătiţi cu salarii mult peste cel mediu, că beneficiază de pachete financiare etc, însă la un moment dat se ard şi pur şi simplu nu mai dau randament sau pleacă şi-şi deschid afaceri antreprenoriale. Aceştia sunt cei mai valoroşi angajaţi pierduţi de companii doar din cauză că nu au reuşit să le impună un echilibru între muncă şi relaxare”, explică Simona Nicolaescu.

    Această realitate îşi are originile în goana după succesul profesional a generaţiilor de după 1989, în dorinţa de realizare, dar şi în atmosfera de stres creeată de criza economică ce a lovit serios în locurile de muncă din companii, în middle management, în clasa de mijloc, în general.

  • Investiţia în educaţia timpurie, cea mai bună intervenţie antisărăcie

    „Oamenii de afaceri înţeleg instinctiv de ce vrem să îi educăm pe copiii săraci, acest lucru fiind legat de viitorul economic al României“, explică Leslie Hawke semnalele pozitive pe care le-a primit din partea mediului de afaceri autohton, în ce priveşte iniţiativele Asociaţiei OvidiuRo. Fondată în urmă cu un deceniu de Leslie Hawke, alături de profesoara Maria Gheorghiu, asociaţia are ca scop facilitarea accesului copiilor din medii defavorizate la educaţie încă din perioada preşcolară, astfel încât şansele lor de a studia şi a găsi un loc de muncă să crească ulterior.

    „Experienţa ne-a demonstrat într-un mod concret ceea ce au relevat studiile internaţionale: investiţia în educaţie timpurie are cea mai mare rată de recuperare, în comparaţie cu oricare altă intervenţie antisărăcie“, explică Leslie Hawke raţiunea asociaţiei. Principalul mijloc prin care se realizează această investiţie este programul „Fiecare copil în grădiniţă“, lansat în urmă cu patru ani şi care are drept principală măsură acordarea familiilor din medii sărace a unor tichete sociale în valoare de 50 de lei, dacă îşi duc copiii la grădiniţă în fiecare zi.

    „Primesc aceste stimulente pentru că încercăm să răsplătim comportamentele proeducaţie. Oamenii trăiesc, în majoritatea cazurilor, în condiţii grele, la marginea satelor sau în zone izolate. Copiii trebuie să parcurgă un drum lung către grădiniţă şi de cele mai multe ori nu au încălţăminte şi nici haine de iarnă potrivite pentru a merge pe jos. E un efort considerabil pentru părinţi să străbată acest drum pe jos, cu un copil de trei ani, până la grădiniţa din sat. Noi le oferim acest mic stimulent pentru ca ei să facă acest drum zilnic“, explică Hawke. Până în prezent, au reuşit să aducă astfel la grădiniţă 2.500 de copii din mai multe judeţe, cu o medie de prezentare zilnică de 81%.

    Obiectivul pe termen lung al asociaţiei este ca programul să fie finanţat la nivel naţional, din fonduri publice, pentru asigurarea unei forţe de muncă educate, care să umple golul din ce în ce mai mare dintre clasa săracă şi cea a bogaţilor din România. Până la atingerea acestui ţel, Asociaţia OvidiuRo oferă tichetele bazându-se pe finanţarea din partea mediului de afaceri autohton. Asociaţia colaborează cu investitori majori care contribuie constant la finanţarea programului, iar evenimentele de tip fund raising create sunt, de asemenea, un bun prilej pentru atragerea de noi donatori şi investitori.

    Reprezentanţii asociaţiei au condus de altfel prima iniţiativă de tip „fundraising“ în România, odată cu organizarea celui mai mare eveniment de strângere de fonduri din Bucureşti, Halloween Charity Ball. Acesta a strâns, încă de la prima ediţie, din 2005, 500 de invitaţi. „Încercăm să oferim tuturor o seară minunată, cu distracţie şi dans, dar în acelaşi timp ne dorim sprijinul celor prezenţi acolo în demersul de a oferi fiecărui copil sărac acces la programe de educaţie preşcolară.

    Combinăm distracţia cu un mesaj foarte serios, lucru nu tocmai uşor de realizat“, explică Hawke. Dacă la primele două ediţii petrecerile au fost legate strict de Halloween, evenimentele următoare au avut tematici diverse: anii ’20, un charity ball internaţional, „Ţară, ţară, vrem eroi!“ – în care invitaţii se costumau în eroii lor preferaţi –, anii ‘50. Balul din acest an va avea ca tematică „Magia Filmului“ şi, ca element de noutate, în cadrul acestuia Irina Margareta Nistor va primi un premiu pentru întreaga activitate. La fel ca în anii anteriori, banii strânşi în cadrul evenimentului vor fi direcţionaţi înspre educarea preşcolară.
     

  • Lumea în 2014: unii se simt săraci câştigând 300.000 de dolari pe an, alţii fac 37 de milioane de dolari pe zi

    Din punct de vedere economic, cea mai dramatică ruptură apare între cei din zona de mijloc, care au înregistrat câştiguri moderate, şi miliardarii care au întrecut toate aşteptările. Aşa că există cei care câştigă 300.000 de dolari pe an, dar care se simt încă săraci, şi cel care a câştigat 37 de milioane de dolari pe zi, timp de un an – este cazul investitorului Warren Buffett. Ambele categorii fac parte din ce numim în mod generic „cei 1%„.

    Un studiu apărut recent, realizat de Emmanuel Saez şi Gabriel Zucman, ambii de la Universitatea Berkeley, prezintă cea mai clară împărţire a oamenilor care au constituit „1%„ de până acum. Cei doi explică faptul că există în mod real mai multe grupuri de bogaţi şi foarte bogaţi. În primul grup îi găsim pe cei care au averi de până la 10 milioane de dolari, cu o medie de 7 milioane, care reprezintă segmentul cuprins între primii 0,5 şi 1% ca nivel al averii, iar sumele de bani au rămas constante în ultimii douăzeci de ani. Urmează segmentul cuprins între primii 0,5 şi 0,1%, cu o situaţie similară, câştigurile înregistrate de această categorie fiind relativ mici din 1995 şi până în prezent.

    Marii câştigători sunt cei mai bogaţi dintre bogaţi: primii 0,01%. Membrii acestui grup, cu averi individuale estimate la peste 100 milioane de dolari, au înregistrat o creştere de peste 100% a deţinerilor în ultimii douăzeci de ani. Dacă în 1995 averile lor cumulate reprezentau 5% din cea înregistrată la nivel naţional, acum ele reprezintă 12%. Mai mult decât atât, studiile arată că în ultima jumătate de secol averile lor au crescut de patru ori.

    Warren Buffett a câştigat mai mult decât orice alt miliardar în 2013, estimările arătând că el a câştigat 37 milioane de dolari pe zi, sau, dacă vă place mai mult, 1,5 milioane de dolari pe oră. Averea lui Buffett a crescut de la 46,4 miliarde la 59,1 miliarde de dolari într-un singur an, dar nu l-a depăşit pe Bill Gates, care rămâne cel mai bogat om din America, cu toate că averea sa a crescut cu 11,5 miliarde dolari. Pe locul trei s-a situat magnatul cazinourilor Sheldon Adelson, care a câştigat 11,4 miliarde dolari.

    Cum se explică acest lucru? Cei mai mulţi membri ai grupului select de 0,01% sunt, în cele mai multe cazuri, câştigători din sistemul bursier. Sunt printre cei mai cunoscuţi CEO, bancheri sau antreprenori din America. Oamenii de rând nu analizează însă lucrurile la o astfel de profunzime: pentru ei, un personaj ca Mark Zuckerberg face parte din grupul „celor 1%„. Diferenţa dintre Mark Zuckerberg şi un milionar de rând este însă similară cu diferenţa dintre acelaşi milionar de rând şi un membru al clasei de mijloc.Numărul familiilor ce deţin peste un milion de dolari a crescut în 2013 cu 640.000 (7%), atingând un maxim istoric de 9,63 milioane, conform unui studiu al Spectrem Group. Cel mai ridicat număr de până acum fusese atins în 2007, înainte de criză, când 9,2 milioane de familii erau înregistrate ca „milionare„. Numărul de gospodării cu averi de peste 5 milioane de dolari a crescut şi el, ajungând la 1,2 milioane. Cât despre familii cu averi de peste 25 de milioane de dolari, numărul lor a crescut cu 15%, până la 132.000.

    Sectorul care nu a înregistrat creşteri este cel al familiilor din clasa de mijloc, cu averi estimate în jurul valorii de 500.000 de dolari. Numărul acestora, de 15,3 milioane în prezent, este în scădere, din cauza crizei.

  • Efectele recesiunii şi austerităţii în Grecia: clasa de mijloc dispare, iar infracţionalitatea creşte

    “Mă simt ca şi cum viaţa mi se scurge printre degete. Mă simt ca şi cum aş fi murit”, a spus Karagaitanaki, al cărei frate locuieşte de asemenea în apartamentul cu două camere al părinţilor. Pentru mii de greci din clasa de mijloc viaţa este la fel ca cea a lui Karagaitanaki. Profesori ale căror salarii au fost reduse cu o treime se branşează ilegal la reţeaua de curent electric, iar oamenilor care locuiesc în cartiere considerate liniştite înainte le este frică acum să iasă din casă din cauza exploziei criminalităţii stradale.

    Mai multe pe zf.ro