BusinessMagazin

Tag: clasa de mijloc

  • Colapsul pieţei imobiliare din China afectează situaţia financiară a milioane de oameni din clasa de mijloc: „Singurul lucru care mă ţine pe linia de plutire este ideea de a îmi păstra locul de muncă pentru a îmi putea susţine familia”

    Investiţiile în acţiuni: în scădere cu 30%. Pachetul salarial: Mai mic cu 30%. Invesţiile imobiliare: Mai puţin valoroase cu 30%. Pe măsură ce Thomas Zhou reflectează la anul 2023 finanţele familiei sale reprezintă subiectul principal, scrie Bloomberg.

    „Este sfâşietor”, a declarat Zhou, un bărbat de 40 de ani din industria financiară a Shanghaiului. „Singurul lucru care mă ţine pe linia de plutire este ideea de a îmi păstra locul de muncă pentru a îmi putea susţine familia”, a explicat acesta.

    Situaţia financiară a familiei sale rezonează cu cea a multor oameni din China, unde declinul pieţelor imobiliare şi bursiere şterg cu buretele banii acumulaţi în timp. În acest timp în ţară începe să apară şi ameninţarea şomajului.

    Valoarea sectorului imobiliar chinez riscă să se contracte până la 16% din PIB-ul ţării până în anul 2026, faţă de 20% unde se situează acum. Aceasta prognoză ar pune în pericol 5 milioane de oameni care s-ar putea confrunta cu scăderea veniturilor sau cu şomaj.

    „Nu există niciun moment fără anxietate sau îndoială, dar nu există opţiuni mai bune”, a explicat Peter Bao, un angajat în Big Tech din Beijing. „Nu am timp să analizez investiţii potenţiale”, a arătat acesta.

    Deţinere sale de acţiuni, majoritatea companii chinezeşti listate în SUA, şi-au înjumătăţit valoarea de la vârful atins în 2020. În ultimii doi ani acesta a căutat opţiuni de investiţii cu venit fix, produse care necesită mai puţină analiză.

  • Cum doresc Statele Unite să remodeleze economia globală: Administraţia Biden încearcă să revitalizeze clasa de mijloc şi democraţia statului, în paralel cu luptele duse împotriva schimbărilor climatice şi a avansului căpătat de China. Aliaţii sunt de părere că interesele lor ar putea fi afectate

    O revoluţie neanunţată a avut loc în ceea ce priveşte abordarea economică a Statelor Unite la nivel internaţional, un eveniment care poate remodela economia globală şi alianţa occidentală, potrivit Financial Times.

    Noua abordare a fost expusă de Jake Sullivan pe 27 aprilie, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Joe Biden. Rivalitatea strategică cu China ocupă o poziţie centrală în cadrul noii strategii economice a Statelor Unite.

    În esenţă, SUA intenţionează să implementeze o nouă politică industrială strategică pentru a revitaliza simultan clasa de mijloc americană şi democraţia statului, în parelel cu lupta dusă împotriva schimbărilor climatice şi a avansului tehnologic al Chinei.

    Mulţi dintre aliaţii Americii consideră că cea mai mare economie a planetei a scăpat din vedere interesele „prietenilor” săi. Aceştia se tem, în special, că subvenţiile în valoare de sute de miliarde de dolari acordate industriei americane şi tehnologiei curate, prevăzute în Legea reducerii inflaţiei, vor fi acordate în detrimentul producătorilor şi lucrătorilor din Europa şi Asia. Unii se tem, de asemenea, că incercările Statelor Unite de a se îndepărta de China vor perturba grav comerţul internaţional. Totodată, analiştii sunt îngrijoraţi de faptul că cererile SUA de reformare a Organizaţiei Mondiale a Comerţului vor sfârşi prin a sabota, de fapt, comerţul liber.

    Oficialii americani resping aceste afirmaţii – subliniind referirile repetate ale lui Sullivan privitoare la interesele aliaţilor occidentali în discursul său. Potrivit acestora, America va prelua în sfârşit conducerea în lupta împotriva schimbărilor climatice, un pas care ar trebui salutat de întreaga lume.

    De asemenea, Sullivan a ţinut să sublinieze că îndepărtarea de Beijing nu înseamnă şi eliminarea chinezilor din lanţurile globale de aprovizionare. Săptămâna trecută, el a declarat: „Încercăm să construim o lume în care să existe mai multe surse pentru produsele de maximă importanţă. Nu spunem că Beijingul nu ar mai trebui să construiască iPhone-uri sau să producă panouri solare, ci din contră, suntem de părere că şi alte ţări ar trebui să o facă”.

    Sullivan este dornic să convingă aliaţii Statelor Unite că „noul consens de la Washington” poate funcţiona în avantajul tuturor. Acesta e de părere că aliaţii Americii sunt în întregime pe aceeaşi lungime de undă cu planurile sale de facilitare a tranziţiei ecologice, cu toţii alegând o abordare similară. Într-adevar, a existat o convergenţă semnificativă de limbaj şi de abordare în comunicatul G7, în special privitor la problemele legate de reducea riscurilor care pândesc lanţurile de aprovizionare.

  • Ministrul francez al economiei vrea un dispozitiv care să protejeze „toţi francezii“ în faţa scumpirii alimentelor

    În faţa scumpirii masive a alimentelor, cu 14,5% în februarie, ministrul francez al economiei şi finanţelor Bruno Le Maire vrea ca dispozitivul de susţinere analizat în prezent să pricească toţi francezii, potrivit Le Figaro. Toată lumea este afectată de inflaţia alimentară, inclusiv clasa de mijloc, a argumentat acesta.

  • Clasa de mijloc, la nivel mondial, se micşorează pentru prima dată din anii ‘90

    Aşteptările că această clasă de consumatori va con­tinua să crească neîncetat, pe măsură ce veniturile în creştere din ţările afla­te în curs de dezvoltare scot milioane de oameni din sărăcie în fiecare an, au repre­zentat una dintre bazele pla­nurilor de business ale multi­na­ţionalelor şi strategiilor investitorilor.

    Acum, această ipoteză poate fi adău­gată listei de adevăruri econo­mi­ce date peste cap de pandemie, scrie Bloomberg. Pentru prima dată din anii ‘90, clasa de mijloc la nivel mondial s-a diminuat anul trecut, potrivit unor es­ti­mări recente ale Pew Research Cen­ter bazate pe date ale Băncii Mon­diale.

    Aproximativ 150 de milioane de oameni, echivalentul populaţiilor Marii Britanii şi Germaniei luate împreună, au coborât pe scara socioeconomică în 2020, Asia de Sud şi Africa Subsahariană resimţind cele mai dramatice scăderi.

    Aproape două treimi din gospo­dăriile din economiile aflate în curs de dezvoltare au raportat o scădere a veniturilor.

    „În istoria modernă, este greu să găseşti exemple ale unui declin atât de dramatic al creşterii economice mondiale“, arată Rakesh Kochhar, autorul studiului realizat de Pew.

    În acelaşi timp, este posibil ca lu­cru­rile să devină şi mai dramatice. Cresc temerile privitoare la consecinţele unei recuperări mai lente a economiilor emer­gente şi impactului crizei. Economiştii urmăresc de ase­me­nea posibilul efect asupra ţărilor emer­gente al creşterii randamentelor titlu­rilor americane de Trezorerie şi al unei aprecieri a dolarului american.

    Dacă estimările Pew se vor adeveri, momentul va marca sfârşitul unei tendinţe în linie cu care clasa de mijloc mondială s-a aflat în creştere din anii ‘90 graţie avansului rapid al unor economii aflate în curs de dezvoltare ca India şi China.

    Banca Mondială se aşteaptă ca numărul săracilor la nivel mondial să continuă să crească în acest an. Ce se va întâmpla mai departe cu clasa de mijloc mondială va depinde în mare măsură de redresarea unor ţări cheie ca India, iar procesul rămâne extrem de nesigur, potrivit lui Kochhar.

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Clasa de mijloc din Japonia dispare, pe măsură ce sărăcia creşte

    Pe măsură ce sărăcia creşte în Japonia, clasa de mijloc a ţării se erodează încet, potrivit unui raport recent al economistului Shigeto Nagai de la Oxford Economics.

    “După izbucnirea bulei din anii 90, veniturile au scăzut, iar ponderea gospodăriilor cu venituri mici a crescut pe măsură ce grupurile cu venituri medii şi mari s-au micşorat”, spune Nagai, şeful diviziei japoneze din companie.

    Cei zece ani de la începutul anilor 90 au fost adesea denumiţi „deceniul pierdut al Japoniei”. Perioada a fost marcată de stagnare economică şi deflaţie, după perioada de boom din anii anteriori.

    Rata sărăciei din Japonia este de 15,7%, conform ultimelor cifre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.Măsurătoarea se referă la persoanele al căror venit pe gospodărie este mai mic decât jumătate din media întregii populaţii.

    “Clasa de mijloc dispare în Japonia, deşi treptat”, a avertizat Nagai.

    Un motor principal care determină distribuirea veniturilor a fost „sistemul său de angajare pe viaţă”, a declarat Nagai pentru CNBC. În acest sistem relativ stabil, dar rigid, salariile cresc doar treptat. Companiile pun, de asemenea, un accent mai mare pe securitatea locului de muncă, mai degrabă decât pe compensarea îmbunătăţirii pe termen scurt a performanţei sau productivităţii companiei, a spus Nagai.

    Sistemul nu creează un „1% de top”, spre deosebire de sistemele de compensare occidentale în care directorii de top câştigă de obicei mult mai mult decât alţi angajaţi. De fapt, economistul a spus că salariul executuniformizare.ivilor este „neglijabil” în comparaţie SUA, dar Nagai spune că elita din Japonia a fost „mulţumită” de această scară de salariu mai uniformă.

    De ani buni, companiile japoneze au transformat, de asemenea, lucrătorii obişnuiţi – care anterior se puteau bucura de sistemul „pe viaţă” – în lucrători cu program redus.

    Această schimbare, potrivit Nagai, a început în anii 2000, când companiile au încercat să reziste concurenţei cu economii în creştere cum ar fi China, unde costurile cu forţa de muncă sunt mai mici.

    Economistul aspune că dispariţia clasei de mijloc ar putea duce la o stagnare suplimentară a consumului.

    Cheltuielile consumatorilor au scăzut după o majorare a impozitului pe vânzări în octombrie. A scăzut şi mai mult în acest an, pe fondul restricţiilor impuse de pandemie. Datele recente ale Ministerului Economiei, Comerţului şi Industriei din Japonia au arătat că vânzările cu amănuntul din luna mai au scăzut cu 12,3% faţă de anul trecut.

  • Tara unde bogaţii devin şi mai bogaţi, iar săracii sunt înlocuiţi de roboţi

    Una dintre cauzele acestui rezultat este preluarea de către maşinării şi roboţi a numeroaselor tipuri de sarcini, care până nu demult aparţineau clasei de mijloc şi celor mai săraci. „Dezvoltările tehnologice au înlocuit din ce în ce mai mult posturile muncitorilor calificaţi”, a declarat Chad Sparber, profesor asociat şi preşedinte al departamentului economic de la Universitatea Colgate. Iar această schimbare va creşte agresiv. Aproximativ 38% din locurile de muncă din SUA ar putea fi expuse riscului de automatizare până la începutul anilor 2030, potrivit unui studiu realizat de PricewaterhouseCoopers LLP. Industriile „cele mai expuse” includ comerţul cu amănuntul, transporturile şi depozitarea, precum şi industria prelucrătoare.

    Utilizarea de către companii a angajaţilor temporari şi a celor cu normă parţială pentru a reduce costurile poate, de asemenea, să sporească discrepanţa, iar creşterea salariilor să nu ţină pasul cu creşterea cheltuielilor rezidenţiale şi a necesităţilor de bază. Locuinţele la preţuri accesibile, de exemplu, se găsesc foarte greu, iar muncitorii sunt nevoiţi să găsească o chirie îndepărtată de locul de muncă sau să suporte navete lungi şi costisitoare. Costurile de închiriere au crescut la nivel naţional cu 3,9 % în luna martie faţă de anul precedent, potrivit Departamentului Muncii.

    Bloomberg a calculat, de asemenea, cu cât s-a modificat diferenţa dintre cei mai bogaţi 5% şi clasa de mijloc, rezultând o creştere cu 58.800 de dolari. „Companiile au dublat reducerile de costuri şi eficientizarea operaţiunilor;  muncitorii de la baza companiei simt greul, pe când cei din vârf doar beneficiile”, a mai declarat Chris Rupkey, CFO al MUFG Union Bank din New York.

     

  • Clasa de mijloc, pe cale de dispariţie: unii se îmbogăţesc, dar din ce în ce mai mulţi sărăcesc

    În cazul Baby Boomers, care s-au născut între 1943 şi 1964, aproximativ 68% erau în gospodării aveau venituri medii. În prezent doar 60% dintre millenialii care s-au nascut între 1983 si 2002 ar putea spune la fel.

    OCDE defineşte clasa de mijloc ca persoane care câştigă între 75% şi 200% din venitul mediu naţional. Datele provin din Canada, Danemarca, Finlanda, Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Luxemburg, Mexic, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia şi Statele Unite.

    „Influenţa economică” a clasei de mijloc a scăzut de-a lungul timpului, spune raportul OCDE, care a fost publicat pe 10 aprilie. În întreaga OCDE, veniturile medii au crescut cu doar 0,3% pe an, în medie, în ultimul deceniu. Pentru comparaţie, în deceniul anterior crizei financiare veniturile medii au crescut cu 1,6% pe an şi cu 1% în deceniul dinainte.

    Costul locuinţelor „stoarce” cel mai greu clasa de mijloc, consumând acum o treime din venitul disponibil pentru gospodăriile de clasă mijlocie, de la un sfert în anii 1990. Locuinţele şi cheltuielile pentru învăţământul superior au crescut mai repede decât veniturile medii, arată OCDE.

    Ce se întâmplă? Dispariţia treptată a clasei de mijloc este o poveste complicată. De exemplu, în Statele Unite, Pew Research Center a constatat că reducerea clasei de mijloc este rezultatul unor persoane care coboară în clasele cu venituri mai mici, însă o parte şi mai mare a populaţiei urcă în clasele superioare. Numerele ascund inegalitatea dintre generaţii. Mobilitatea socială scade, deoarece mai puţini copii câştigă mai mult decât părinţii.

    Într-adevăr, pentru fiecare nouă generaţie din media agregată a OCDE, clasa de mijloc devine mai mică, clasa superioară este stabilă, iar clasa inferioară se extinde.

    Totuşi, există diferenţe între ţări. Datele OCDE arată că în SUA clasa de mijloc s-a diminuat, ca urmare a extinderii claselor inferioare şi superioare, ultima crescând de aproape două ori mai mult. În Spania, declinul clasei de mijloc se datorează în întregime persoanelor care cad în clasa inferioară. În Marea Britanie, clasa inferioară a devenit mai mică, în timp ce clasa superioară a crescut, dar în clasa de mijloc creşte numărul celor cu venituri mai reduse.

    Reducerea clasei de mijloc este un motiv de îngrijorare, spune OCDE, care invocă nevoia unor acţiuni politice în sprijinul grupului. OCDE avertizează că locurile de muncă tradiţionale ale clasei mijlocii sunt ameninţate de automatizare. În prezent abilităţie necesare unui salariat pentru a accede în clasa de mijloc sunt mult mai numeroase.

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.

  • De ce dispariţia clasei de mijloc este mai devastatoare decât vă imaginaţi

    Un studiu realizat la nivel global de McKinsey Institute cu titlul înspăimântător “Mai săraci decât părinţii lor: Veniturile scad sau sunt staţionare în economiile avansate”, aruncă puţină lumină asupra mecanismelor care generează acest fenomen, relatează Fortume. Conform studiului, veniturile în stagnare sau chiar regres nu sunt caracteristice doar pieţei SUA, ci în ţări din întreaga lume; adică în ţările dezvoltate din întreaga lume.

    Studiul arată cum 70% dintre gospodăriile din 25 de ţări din întreaga lume au constatat un declin al câştugurilor pe parcursul ultimului deceniu. Aceste date vin sunt completate de informaţia că în deceniul anterior celui în care au intervenit scăderi ale câştigurilor, doar 2% dintre gospodării au constatat acest fenomen. Astfel, conform autorilor studiului, în perioada 1993-2005, mai puţin de 1 milion de persoane din cele 25 de ţări dezvoltate au constatat o reducere a câştigurilor, această cifră pur şi simplu a explodat în perioada care a urmat, ajungând la circa 580 de milioane de oameni în perioada 2005 – 2014.

    Concret, o parte importantă a oamenilor din întreaga lume se aşteptau ca situaţia lor financiară să se îmbunătăţească şi să poată transmite generaţiilor viitoare o avere mai mare decât primiseră ei. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, au intervenit frustrările. Nu e nicio surpriză, în acest context, că votanţi bogaţi din lumea întreagă se lasă seduşi de promisiunile politicienilor cu orientări radicale.

    Indiferent care ar fi soluţiile politicienilor din diverse ţări de-a lungul lumii, studiul realizat de McKinsey arată, negru pe alb, că există o problemă de anvergură la nivel mondial: alegătorii sunt supăraţii, iar extremiştii câştigă teren. Vă sună cunoscut?

  • Feriţi-vă de sărăcirea clasei de mijloc!

    “Prin comparaţie cu anul 2008, în momentul de faţă firmele româneşti sunt mai îndatorate, înregistrează un capital de lucru negativ, expuneri comerciale de două ori mai mari şi au o capacitate de autofinanţare mult mai fragilă”, spune un raport al Coface România, firmă de risc şi consultanţă.

    Mai mult decât atât, dacă ar exista şocuri similare precum cele resimţite pe durata anului 2009, atât pe canalul financiar, cât şi comercial, firmele româneşti au acum o imunitate mult mai slabă: practic, una din trei companii ar intra în incapacitate de plată, comparativ cu media de 20% înregistrată în 2009, spune Iancu Guda, services director în cadrul Coface România.
    În acest moment, riscul este pe tot lanţul unui business, unui client şi se transferă către toţi ceilalţi.

    „Pentru o politică eficientă a managementului riscului de credit nu mai este suficient să îţi cunoşti doar clientul. Trebuie să ajungi să cunoşti situaţia celor mai importanţi clienţi ai clienţilor tăi”, menţionează Iancu Guda.

    Parcă sunt două lumi: cea macro, unde creşterea economică depăşeşte 5%, unde dobânzile sunt la cel mai scăzut nivel din istorie – ROBOR la trei luni este de 0,8% -, şi cea micro, unde 7 din 10 companii îşi plătesc mai târziu furnizorii, durata medie de colectare a creanţelor a crescut de la 60 de zile la aproape 114 zile, iar furnizorii au devenit cei mai mari creditori ai companiilor, luând locul băncilor.

    Toată lumea vrea antreprenori români, dar mediul în care acţionează ei este din ce în ce mai dificil şi mulţi îşi pun întrebarea dacă mai are sens să facă acest lucru. România stă cel mai prost din Europa la numărul de companii pe cap de locuitor: 23 la mie; spre comparaţie, în Cehia raportul este de 140 la mie.

    Pentru că nimeni nu s-a îngrijit în criză de companiile româneşti, care în marea lor majoritate sunt mici şi mijlocii (nu toată lumea poate să fie Dedeman, cu 1 miliard de euro cifră de afaceri), situaţia din businessul românesc nu este tocmai roz, contrastând cu această creştere economică, şi la un moment dat s-ar putea să explodeze.

    Politologul american George Friedman, în cartea sa „Puncte de presiune: Despre viitoarea criză din Europa”, spune că cel mai periculos lucru într-o societate, într-o economie, într-o ţară este atunci când clasa de mijloc începe să sărăcească.

    „Săracii sunt săraci şi este, de obicei, greu să îi faci să sărăcească şi mai mult, iar dacă lucrurile acestea se întâmplă, nu este o schimbare radicală şi este, deseori, ceea ce ei aşteaptă de la viaţă. Dar un profesonist de 40 sau 50 de ani se confruntă cu o criză la care nu s-a aşteptat, pe care nu a provocat-o şi care i-a schimbat profund percepţia de sine. El şi-a pierdut nu doar averea, câştigată prin muncă, ci şi imaginea pe care o are despre sine. Cine este el, dacă nu un avocat, sau un medic, sau un proprietar de magazin? Când clasa de mijloc cade în mijlocul şomerilor săraci şi când această cădere este ceva inexplicabil şi, mai rău, ceva din care nu pare să existe o şansă de revenire, atunci începe instabilitatea politică”, spune Friedman.

    Ironic, şansa României a fost că nu a reuşit să dezvolte atât de mult o clasă de mijloc care să fi pierdut atât de mult în criză, cu toate că avem foarte multe cazuri. Dar cei care au avut businessuri care au căzut în criză îşi îndreaptă furia către bănci, pentru că nu le-au susţinut când afacerile au căzut.

    De asemenea, pe scena politică, cei care au avut o afacere mică sau mijlocie au întors spatele PDL şi PNL, partide pe care le considerau de-ale lor, care sprijineau capitalul românesc, mai ales după introducerea cotei unice de 16%.

    Ca reacţie, mulţi s-au îndreptat către PSD, care a avut în campania electorală o retorică naţională şi le-a dat impresia că ar putea să-i sprijine mai mult.

    Toată lumea se uită stupefiată la scena politică, încercând să înţeleagă ce se întâmplă, de ce un partid şi-a dat jos prin moţiune de cenzură propriul premier. 

    Companiile româneşti mici şi mijlocii vor îndura cât vor îndura, dar la un moment dat frustrarea şi revolta lor, pentru că nu au niciun sprijin politic, se vor vedea în piaţă, mai ales că nu vor avea ce să mai piardă.

    Băncile nu mai susţin atât de mult antreprenorii români, atât timp cât ei nu-şi capitalizează companiile şi nu vin în business cu banii lor.

    De partea cealaltă, antreprenorii fie nu mai au bani, fie nu mai vor să-i pună la bătaie, pentru că nu ştiu încotro se va duce afacerea.

    Conform unei prezentări a viceguvernatorului BNR Liviu Voinea, doar una din cinci companii care ar putea să facă investiţii chiar face acest lucru.

    Dar toată lumea se îndreaptă în final către stat, fie că sunt companii, fie că sunt bănci, de la care aşteaptă fie bani – programul Start-Up Nation -, fie garanţii, fie comenzi, fie lucrări în infrastructură şi educaţie.

    Iar partidele politice, guvernul, indiferent care va fi el, nu vor avea de unde să ofere acest lucru, pentru că nu au pus nimic, nu au însămânţat când trebuia.

    Gândiţi-vă că toate aceste companii mici şi mijlocii duc în spate cel puţin 2,5 milioane de angajaţi care, la rândul lor, vor să aibă un salariu din care să-şi cumpere o maşină, să ia un credit pentru apartament sau să se ducă în vacanţă.