BusinessMagazin

Tag: cadre didactice

  • CADOU de Crăciun pentru ÎNVĂŢĂTOARE de zeci de mii de lei. Părinte: SĂ N-O FACEM pe doamnă să se simtă PROST

    Părinţii elevilor dintr-o clasă primară discută pe un grup de WhatsApp despre suma de bani pe care trebuie să o aducă fiecare din cei 27 de elevi: câte 100 de lei. Din cei 2.700 de lei ar urma să fie cumpărat un cadou de Crăciun pentru învăţătoare, conform unei fotografii postate pe Facebook de preşedintele Federaţiei Asociaţiilor de părinţi din învăţământul preuniversitar, Iulian Cristache.

    “Luaţi în calcul că eu am făcut împărţirea la 27 şi dacă nu aduc toţi nu putem să facem acest lucru”, a comentat un părinte pe grup.
     
    Un alt părinte susţine că nu trebuie să o facă pe profesoară de ruşine şi că trebuie să lupte ca aceasta să primească un cadou.
     
    “Să nu o facem nici pe doamnă să se simtă prost. Să vorbim direct”, a mai scris cineva.
     
    Reprezentanţii părinţilor accentuează că părinţii sunt cei care vin cu ideea de a cumpăra cadouri, nu profesorul.
     
    “Eu sunt sigur că nu profesorii cer cadouri. (…) Vorbim de o iniţiativă a părinţilor, care are rolul de a fi în consiliul clasei, de a sprijini şi a apăra drepurile părinţilor şi ale elevilor. (…) Se spune că profesorul nu are nicio vină, decât doar că primeşte un cadou”, a spus, pentru Mediafax, Iulian Cristache.
     

  • Alex Ciutacu,redactor la ZF

    „Cristian Hostiuc (director editorial) m-a atras vânzându-mi ideea că voi cunoaşte cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni din ţară, că voi cunoaşte premieri, preşedinţi şi directori de companii.
    Ziarul Financiar era, bineînţeles, încă şi atunci un nume în urechile mele şi un exemplu la îndemână pentru profesorii din facultate, fiind considerat de mult timp reperul cercurilor financiare din România, pentru că a fost construit ca un produs premium, singurul produs media de business din România.
    Îi întrebasem pe unii colegi mai mari de facultate, stabiliţi deja prin mai multe redacţii din peisajul mediatic românesc, cum este viaţa în presă, departe de teoriile din cărţile de comunicare. Am înţeles că oamenii nu se ajută atât de mult în redacţii şi am înţeles că presa este privită drept «paria» de o parte din oamenii pe care îi contactează.
    Însă ZF-ul s-a dovedit să aibă şi o redacţie «premium». Fiecare editor sau redactor a pierdut zeci de minute sau chiar ore explicându-mi noţiuni şi tehnici, învăţându-mă să devin jurnalist. Fiecare antreprenor, manager, director, profesor şi politician mi-a răspuns la telefon şi mi-a comentat subiectul.
    După primele luni la ZF mi s-a dat încrederea de a pleca în Estonia pentru a lua interviu unui comisar european. Contextul a fost copleşitor, iar încrederea oamenilor din redacţie, surprinzătoare. Prin urmare, am cunoscut o parte dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni din ţară. «Cel mai bun început de carieră pe care îl puteai avea, şi nu numai» – asta mi-au spus toţi profesorii facultăţii de jurnalism atunci când le spuneam că sunt la Ziarul Financiar.
    După un an şi jumătate de când ZF-ul «m-a luat de mână», după zeci de discuţii despre mediul fiscal, finanţe personale, pieţe de capital, piaţa bancară, companii, antreprenoriat, ultimele tehnologii şi analiza a zeci de businessuri, ştiu că domnul Hostiuc a avut dreptate la interviul de angajare: «Jurnalismul este cea mai frumoasă profesie din lume».”

  • Creşteri salariale anunţate de Guvern de la 1 ianuarie. Ce majorări vor avea poliţiştii, militarii şi profesorii

    Ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a prezentat graficele cu salariile angajaţilor de la stat care vor creşte de la 1 ianuarie conform Legii salarizării. Potrivit ministrului, de la la 1 ianuarie 2019 se va creşte cu 25% din diferenţa între ce este acum în plată şi grila din 2022.
     
    Potrivit graficelor prezentante de Lia Olguţa Vasilescu pe pagina sa de Facebook, salariile brute ale celor din Ministerul Apărării vor arăta astfel de la 1 ianuarie 2019:

    Maior gradaţia 4 (12 ani vechime) va avea un salariu de bază de 5.019, de la 4.174.

    Un căpitan gradaţia 4 va avea o creştere de la 3.460 la 4.324.

    Un locotenent gradaţia 4 va avea o creştere de 2.577 de lei la 3.445 de lei în ianuarie 2019.

    Un plutonier gradaţia 4 va beneficia de o creştere de la 2.085 de lei la 3.017 lei.

    Un sergent major va încasa din ianuarie 2019 un salariu de bază de 2.933, adică o creştere de aproape 900 de lei.

    Cel mai puţin vor încasa soldaţii, ale căror salarii vor creşte de la 2.085 de lei la 2.236 de lei.

    În ceea ce priveşte salariile celor din Ministerul Afacerilor Interne, un căpitan va încasa suma de 4.688 de la 3.740 de lei, în timp ce un locotenent colonel va beneficia de un salariu de 4.928 de lei, adică o creştere de peste 900 de lei.

    Medicii şi asistentele nu vor avea niciun fel de creştere de la 1 ianuarie, pentru că au urcat direct pe grila din 2022.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Oraşul din România în care drogurile Zombie „bântuie” pe străzi, prin parcuri sau după blocurile gri

    Municipiul Câmpia Turzii a intrat în atenţia poliţiştilor şi procurorilor, dar şi a Avocatului Poporului, după apariţia unor filmuleţe cu tineri care ar fi consumat drogul K2/Zombie. În timp ce autorităţile locale susţin că problema nu mai există în urma arestării a doi dealeri, reprezentanţii instituţiilor de învăţământ rămân vigilenţi.

    Mai multe filmuleţe au surprins tineri zăcând pe scaune în zona Gării ori pe băncile din parcuri, inerţi şi albi la faţă ca nişte saci cu făină, sau care se mişcau de parcă tocmai şi-ar fi băgat degetele în priză. Alţii, care stăteau aplecaţi, fără reacţie, sau mergeau cu spatele şi păreau gata să cadă, de parcă abia şi-ar ţine echilibrul pe o sârmă ancorată la mare înălţime. Sau unii care aveau mişcări incontrolabile, convulsive, ca şi când ar da o probă într-un film horror despre Apocalipsă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Nu vreau să mor într-un birou. De acum înainte, 90% din timpul meu vreau să-l dedic tinerilor antreprenori

    Jack Ma, considerat cel mai bogat chinez, a spus într-o conferinţă pe teme economice că nu vrea să moară într-un birou.
    El a încercat să împartă timpul în câteva repere: când ai 30-40 de ani, trebuie să faci lucruri pentru că atunci îţi poţi permite să şi pierzi. „Just do it!”
    Între 40 şi 50 de ani, el spune că trebuie să te concentrezi pe ceea ce ştii să faci cel mai bine şi că nu trebuie să-ţi risipeşti munca încercând să descoperi ceea ce îţi place. Pur şi simplu nu mai ai timp de pierdut.
    Între 50 şi 60 de ani, trebuie să laşi totul şi să devii un profesor pentru tânăra generaţie, să-i pregăteşti pe alţii.
    La 54 de ani şi cu o avere de 38 de miliarde de dolari, Jack Ma îşi permite să se retragă, să fie profesor şi să-i înveţe pe alţii ceea ce pe el nu l-a învăţat nimeni.
    În România, prima generaţie de oameni de afaceri, de patroni, de antreprenori începe să se pregătească de pensie, dacă nu chiar a ieşit deja.
    Dar cei mai mulţi sunt fără urmaşi la conducerea afacerilor pe care le-au construit. Copiii lor vor să aibă bani, dar nu vor să aibă aceeaşi viaţă de câine. De asemenea, pentru că nu şi-au crescut manageri, nu au cui să lase conducerea afacerilor. Iar orice om adus din afară într-o companie privată este văzut ca un intrus şi de aceea, de cele mai multe ori, este respins.
    Fiind ocupaţi cu afacerile, cu creşterea businessului, prima generaţie de capitalişti nu i-a învăţat pe alţii, nu a învăţat generaţia din spatele ei cum să conducă un business.
    De asemenea, nu au putut, nu au avut timp, nu au creat un sistem de management care să funcţioneze în lipsa lor.
    În spatele biroului lor scrie: „Dacă aş pleca, businessul s-ar prăbuşi pentru că nu sunteţi în stare de nimic”.
    Probabil că ceea ce cred ei este adevărat. Dar nici nu i-au învăţat pe alţii să conducă, să administreze afacerile în lipsa lor.
    Fără să o spună, spre deosebire de Jack Ma, ei vor să moară la birou pentru că nu ştiu ce să facă în afara lui.
    Cel mai nobil testament, să-i înveţi pe alţii ce ai învăţat tu, este greu de scris acum.
    Şi din acest motiv puterea businessului românesc se subţiază, pentru că nu sunt suficienţi profesori care să le predea tinerilor antreprenori şi să-i înveţe cum să conducă un business.
    România produce acum antreprenori mici şi foarte mici, care se învârt în jurul unor rulote cu clătite sau în jurul unor cafenele, care nu au învăţat, care nu au fost învăţaţi să gândească în cifre mari.
    Pe de o parte nimeni nu vrea să crească o „concurenţă la sân”, dar pe de altă parte, fără alţi jucători, pieţele nu cresc. Degeaba eşti singur pe o piaţă care inevitabil va rămâne o piaţă mică.
    Fără concurenţă, fără competiţie, lucrurile ajung la un anumit nivel, dar după aceea se blochează.
    Pentru ca economia şi businessul românesc să crească, trebuie să existe antreprenori, noi generaţii de antreprenori care să ducă afacerile mai departe.
    Dacă tot ce-ai acumulat în timp în viaţa profesională rămâne într-un fişier ascuns undeva în cloud, atunci de unde să înveţe noua generaţie de manageri şi chiar de angajaţi?
    Şcolile din România sunt teoretice, cu o materie ancorată în anii ’80, şi cu profesori poate bine intenţionaţi, dar care nu pot să vorbească despre experienţa lor practică pentru că nu o au.
    Dacă cei din business – antreprenori mai mari şi mai mici – nu vor deveni profesori, adică la 50-60 de ani să aibă puterea să se retragă din execuţie şi să încerce să-i lase pe alţii, atunci noile generaţii, şi aşa total diferite, nu vor avea de la cine să înveţe, iar afacerile vor scădea sau vor dispărea natural.
    Dacă vreţi ca businessul să meargă înainte, trebuie să deveniţi profesori, trebuie să-i învăţaţi pe alţii ce să facă atunci când nu veţi mai fi. Şi în acest fel veţi deveni colegi cu Jack Ma, care a zis că nu vrea să moară într-un birou, adică la muncă, ci pe o plajă.

  • Angajatul crizei

    Cele mai multe dintre dimineţile toamnei acelui an mi le petreceam răsfoind ziarele – şi erau multe la vremea aceea – pentru unul dintre seminariile de la facultatea de jurnalism, numit Presa şi actualitatea sau, pe scurt, PACT. Nu pot să spun că mi-a atras în vreun fel atenţia falimentul Lehman Brothers, despre care Ziarul Financiar scria după 15 septembrie şi pe care Business MAGAZIN îl anticipa încă din vara anului 2008.
    Nu am primit nicio întrebare referitoare la faliment la testele săptămânale ale acelui seminar şi nu pot spune că îngrijorarea se observa în rândul vreunuia dintre colegii mei de la Facultatea de Jurnalism şi nici măcar în rândul profesorilor.
    Neavând un salariu, un credit sau vreun alt reper relevant pentru prăpastia în care se adâncea economia, nu pot să zic că am perceput criza în vreun fel în anul în care s-a întâmplat. Ştirea despre falimentul Lehman Brothers, peste care m-am oprit vreo trei minute, avea însă să „bântuie”  toţi anii care au urmat  cred că nu greşesc dacă spun că acest lucru este valabil pentru generaţia celor „de 30 şi un pic” (nu le-aş spune Millennials, cred că pentru generaţiile care ne-au urmat lucrurile stau uşor diferit), care şi-au construit cariera în criză.
    Mare parte din ziarele pe care le ţineam în braţe pentru PACT în drum spre facultate nu mai existau câţiva ani mai târziu, în momentul în care m-am angajat.
    Prieteni din generaţia mea care se înscriseseră la Academia de Studii Economice ca să devină bancheri, ca urmare a mirajului creat de cea mai bănoasă meserie în anii de boom, se confruntau cu lupta de a-şi găsi un job oriunde, fiindcă băncile treceau prin restructurări masive.
    Alţii visau la comisioane uriaşe din vânzări sau să îşi construiască cariere internaţionale în farma. Auzisem cu toţii de la cunoştinţe despre bonusuri uriaşe, despre avansări rapide în funcţii. Alţi membri ai generaţiei noastre visau la afaceri crescute peste noapte: generaţia noastră de antreprenori nu a avut însă şansa (sau neşansa?) unui El Dorado al afacerilor, ca în anii ‘90. A mai dat România vreun miliardar după anii ‘90? Care sunt şansele să mai dea vreunul? (Exceptând domeniul IT, care domină toate clasamentele, naţionale şi internaţionale, ale celor mai bogaţi tineri de în jur de 30 de ani.) Un posibil răspuns l-am găsit răsfoind ediţiile mai vechi ale Business MAGAZIN: „Posibilitatea ca un tânăr antreprenor român să dezvolte o afacere şi să aibă succes se îngustează pe zi ce trece şi tinde către zero”, spunea Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, în 2009.
    Ne-am petrecut „anii de boom” la cămin sau împărţind chiria visând la astfel de realizări.
    Încă de la primul job, s-au năruit toate aceste vise: angajatorii erau preocupaţi doar de reducerile de costuri – iar noi, derutaţi de refuzuri, de pesimism şi de frustrările generaţiilor anterioare de angajaţi. „Înainte de criză, aveam (şi aici începe o enumerare fără sfârşit)…”, spun şi acum unii dintre ei.
    Poate de aici şi nepotrivirea care încă mai există între cerinţele angajatorilor şi aşteptările noastre. Aşteptările noastre au fost alimentate de legendele anilor de boom, ani în care, în timp ce studiam în cadrul unor discipline diverse, generaţiile anterioare primeau bonusuri uriaşe, avansări rapide în funcţie etc. Cu toate acestea, mulţi dintre membrii generaţiei noastre acceptau să lucreze în Capitala anului 2009-2010 pe un salariu net de 1.000 – 1.500 de lei, nu prea ieşeam în oraş pentru că ne împărţeam timpul între job şi facultate şi încasam lovituri din două direcţii: de la şefi, pentru că «nu înţelegeam nimic», şi de la profesori, pentru că «nu veneam la ore».
    Acceptam orice ni se servea, spre deosebire de mulţi dintre cei mai tineri decât noi, cărora li se reproşează că inventează motive ca să nu vină la serviciu – în situaţia fericită în care anunţă acest lucru.
    Într-o piaţă a muncii caracterizată de precauţia angajatorilor, plină de nostalgii, de frustrări, de mituri răsturnate, am crescut treptat, apreciind fiecare pas făcut.
    Pe piaţa locală a muncii există în prezent în jur de 150.000 de angajaţi din generaţia „celor de 30 şi un pic”, în contextul în care numărul total al celor născuţi în jurul anilor ’90 este de 350.000. Restul au ales să caute „legendele” din anii de boom peste hotare, iar puţini au joburi de birou, cei mai mulţi dintre ei lucrând în cafenele sau restaurante, fabrici sau ca şoferi. Cei care am rămas –– ne-am asumat să creştem „realist” în continuare.

  • „Tinerii orbecăie din punct de vedere profesional câte 5-8 ani, fug din post în post, din companie în companie, în căutarea jobului perfect.”

    Ce spunea atunci unul dintre cei mai cunoscuţi vânători de capete (head-hunteri) de pe piaţa românească:
    „Actul educaţional românesc, în forma sa actuală, este falimentar şi va afecta evoluţia businessurilor în următorul deceniu“.
    Mediul de business plăteşte pentru lipsa de viziune strategică în educaţie prin criza forţei de muncă existentă la nivel de piaţă. România va continua să piardă vârfuri profesionale în favoarea străinătăţii (Alina Pahoncea, ziarista de la ZF care a discutat cu Radu Furnică în septembrie 2008, este de mult plecată în Canada, unde lucrează într-o bancă), iar puţinii tineri bine pregătiţi se vor orienta mai mult decât până acum spre pieţe care vor valoriza mai bine competenţele lor decât o fac companiile prezente local.
    Multinaţionalele şi companiile private sunt singurele şcoli adevărate care formează profesionişti de care are nevoie mediul de business.
    „Multinaţionalele sunt nişte organisme foarte oportuniste care îşi produc calitatea de care au nevoie, atât timp cât au nevoie. Nu sunt instituţii de caritate care să dezvolte oameni la deplina lor capacitate. Din această cauză, nu există în România, cu excepţia MBA-urilor şi a unor traininguri, foarte puţine de altfel, o forţă care să genereze creşterea numărului de oameni competenţi alta decât nevoia de a creşte companiile multinaţionale şi private, în general.”

    Cum suntem după 10 ani?
    Economia României nu a falimentat, ci dimpotrivă, a crescut de la 140 de miliarde de euro la 200 de miliarde de euro, iar cifra de afaceri totală a companiilor din România a ajuns la 300 de miliarde de euro, cu 30% peste 2008.
    Companiile au găsit 600.000 de oameni pe care să-i angajeze după căderea dramatică din criză, când numărul de salariaţi a coborât de la 4,8 milioane la 4,2 milioane. Cu puţin noroc, în 2018 numărul de salariaţi va atinge 5 milioane, ca acum 30 de ani. Dar atunci România producea un PIB de 30 de miliarde de euro cu
    8 milioane de salariaţi.
    Datele economice nu i-au dat dreptate lui Radu Furnică, dar în rest tot ce a spus el acum 10 ani a fost şi este valabil.
    Toată lumea din business discută şi se plânge de calitatea educaţiei, privită din perspectiva a ceea ce iese de pe băncile şcolilor, începând de la gimnaziu şi până la liceu. Facultăţile de informatică, inginerie, petrol şi gaze, medicină, construcţii sunt excepţii.
    Companiile au stat aproape degeaba în ultimii 10 ani din punctul de vedere al implicării în educaţie, pentru că nu era treaba lor şi nu aveau nici bani. De-abia reuşeau şi reuşesc să plătească salariile la zi.
    Dar această problemă a scăderii calităţii educaţiei s-a instalat deja în mijlocul companiilor. Multinaţionalele mai găsesc soluţii să rezolve această problemă prin cursuri, prin plătirea unor salarii mai mari prin care să atragă talentele, prin competenţa acumulată în timp şi care se transmite prin departamente, prin rapoarte şi analize.
    De cealaltă parte, în marea majoritate a companiilor româneşti lucrurile sunt dramatice. Toată lumea trebuie să o ia de la zero atunci când trebuie să angajeze pe cineva. Asta ca să nu mai vorbim că tinerii, că noile generaţii fug încă de la primele cursuri de training.
    România este pe penultimul loc în Europa din punctul de vedere al angajaţilor cu studii superioare în total forţă de muncă, cu o rată undeva în jurul a 17%.
    Fără o calitate superioară de educaţie şi apoi de muncă, nu se poate obţine o productivitate mai mare şi nu se pot plăti salarii mai mari. Creşterile salariale pe termen scurt sunt nişte excepţii care nu vor putea fi susţinute pe termen lung. Căderea calităţii educaţiei an de an s-ar putea să fie însă problema cea mai mică pentru business.
    Ce va lovi în următorii ani va fi problema lipsei de profesori. Generaţia decreţeilor va ieşi la pensie şi nu are cine să-i înlocuiască pe profesori. Pentru că cei care erau în învăţământ au fugit în companii, unde salariile sunt mai mari, numărul profesorilor a scăzut.
    De fapt, toate ţările din Europa Centrală şi de Est se confruntă cu această problemă, iar Ungaria vrea să-i cheme pe profesorii pensionari din nou la catedră, conform unui articol din ZF.
    În oraşele mari, această problemă nu este vizibilă, dar în oraşele mici şi chiar mijlocii bate vântul. Companiile trebuie să devină propriii profesori, asta dacă vor să supravieţuiască în următorii 10 ani. Este dramatic să vezi cum companii atât mari, cât şi mici şi mijlocii, nu au cu cine să deruleze activitatea curentă, asta ca să nu mai vorbim de proiectele de investiţii, din lipsă de oameni şi de competenţă.
    Cei care sunt deja angajaţi nu prea vor să-şi bată capul cu ucenicii, preferând să-şi ţină competenţele pentru ei, ca să devină indispensabili. Dar acest lucru nu va rezolva nimic.
    Dacă firmele nu vor găsi oameni care să lucreze cu şi sub cei care lucrează deja, va fi o chestiune de ani până când vor face implozie.
    Asta ca să nu mai vorbim de schimbarea de mentalitate şi de aşteptările noii generaţii.
    Ce spunea Radu Furnică în 2008 este valabil şi acum, la virgulă, după 10 ani.
    „Tinerii orbecăie din punct de vedere profesional câte
    5-8 ani, fug din post în post, din companie în companie, în căutarea jobului perfect.”

  • Ministrul Educaţiei anunţă introducerea unui SPOR de suprasolicitare pentru profesori

    Ministrul Educaţiei a participat, luni, în Harghita, la deschiderea Colegiului Naţional ”Octavian Goga” din Miercurea Ciuc şi la festivitatea de deschidere a Şcolii Generale ”Marton Aron” din Sândominic.

    ”Pentru profesori sunt schimbări financiare semnificative faţă de 11 septembrie anul trecut când începea anteriorul an şcolar, salariile au crescut în medie cu 25% şi vor urma şi alte creşteri salariale pentru că la 1 decembrie va apărea şi un spor de suprasolicitare, pentru cadrele didactice de predare, de 10%”, a spus Valentin Popa, la Miercurea Ciuc.

    De asemenea, el a adăugat că la 1 ianuarie 2019 va intra în vigoare regulamentul de acordare a sporurilor pentru condiţii vătămătoare.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea timişorencei care a cumpărat eMAG. „Mi-a luat câteva luni doar ca să mă invite la sediu”

    Timişoreanca Cristina Berta Jones a fost nevoită să-şi termine liceul în SUA, fără să-şi fi propus acest lucru, şi, spune ea, fără să aibă prea mulţi bani. După 22 de ani, ca Chief Operating Officer al fondului de investiţii Naspers, este responsabilă de tranzacţii de miliarde de euro. Ea l-a convins pe Iulian Stanciu să vândă eMAG.

    „S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.

    Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.

    Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.

    Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.

    Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.

    Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.

    După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea. 

  • Cum au încercat patru profesori de logică să-l asasineze pe Liviu Dragnea

    Însă, cum o veste bună nu vine niciodată singură, am primit şi una proastă: asupra preşedintelui Camerei Deputaţilor a avut loc anul trecut o tentativă de asasinat!

    Cu asasinatele nu ne jucăm, întrucât ele ne pot afecta emoţional şi, uneori, pot fi mortale.

    Patru persoane s-au cazat în aprilie 2017, timp de trei săptămâni, la Athenee Palace, ca să ducă la îndeplinire odiosul plan. De ce a fost nevoie de atâţia, ştiut fiind că trei săptămâni la Athénée Palace nu-şi poate permite decât Darius Vâlcov şi doar dacă şi-ar extrage un Picasso din perete?

    Erau patru, pentru că erau specializaţi: unul a citit manualul de utilizare, al doilea ar fi armat, al treilea ar fi luat în cătare şi, în sfârşit, al patrulea ar fi apăsat pe trăgaci. În condiţiile astea, nu-mi pot explica faptul că nu l-au nimerit.

    Investigând cazul în cursul nopţii, deşi pe întuneric, nu mi-a fost prea greu să-i identific pe asasinii plătiţi. Primul indiciu – chiar locul în care s-au cazat cei patru şi faptul că au citit-o cu toţii pe doamna R. G. Waldeck. Dacă vrei să mănânci şaorma te duci în Dristor, dacă vrei să mânânci bătaie – în Pantelimon. Dacă însă vrei să savurezi cele mai proaspete bârfe politice, dacă vrei să  miroşi toată floarea cea vestită a spionajului global, dacă vrei să admiri cei mai sofisticaţi asasini plătiţi, dacă doreşti să vezi şi să fii, la rându-ţi, văzut, te cazezi la Athenee Palace. Aţi putea obiecta că asta era în perioada interbelică, dacă nu ne-am afla şi acum între războaie.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info