BusinessMagazin

Tag: Ana Raduta

  • Mai vreti vaccin?

    Toata lumea a vazut imaginile in care sute de oameni stateau ore
    in sir la cozi infernale, asteptand sa faca injectia miraculoasa.
    In curtile spitalelor, la metrou, in parcuri sau oriunde se
    amenajase un centru improvizat in care se putea face vaccinul,
    oamenii indurau cu stoicism si frigul si foamea si setea si
    plictiseala si vocea enervanta a colegului de rand.

    Sigur, riscul de a prinde virusul in astfel de conditii, in care
    stateau atat de ingramaditi incat simteau unul rasuflarea altuia in
    ceafa, era cu mult mai mare decat daca si-ar fi continuat viata
    intr-un ritm normal si igienic.

    Dar, nu, romanului ii place sa stie ca e sanatos! Chiar daca
    fumeaza un pachet de tigari pe zi, mananca de sarbatori pana intra
    in spital si este atat de in forma incat abia mai respira dupa ce
    urca un singur etaj, romanul trebuie sa traiasca cu iluzia ca este
    sanatos. Este si motivul pentru care in fiecare casa exista zeci de
    medicamente, cumparate fara reteta din farmacii, care dupa cum suna
    mai bine sau dupa cata reclama are la televizor.

    Asa ca, daca acum o luna indrazneai macar sa pui la indoiala
    eficienta acestui vaccin, erai pus cu promptitudine la zidul
    rusinii, numit inconstient si ti se servea pe tava intelepciunea
    suprema: “pana la urma, e viata ta. Daca vrei sa mori, mori. Eu nu
    <<ma>> risc”. Streinu-Cercel era printre cei mai vocali
    inamici ai “necredinciosilor”.

    Acum insa, la foarte scurt timp de la isterie, discursul ii e
    mai degraba soptit pentru ca Institutul Cantacuzino nu mai are
    licenta pentru acest produs. Institutul, care si-a pierdut licenta
    intrucat i-a expirat standardul de bune practici de fabricatie,
    este acelasi despre care Streinu Cercel spunea ca este unul dintre
    primii 11 producatori mondiali de vaccinuri. Practic, asta inseamna
    ca o serie de echipamente noi vor trebui completate si modernizate.
    Este vorba, adica, tocmai despre echipamentele vechi si
    neperformante cu care s-a facut vaccinul care a mobilizat
    Romania.

    In mod cert, urmeaza un nou val de isterie. Cei care au facut
    vaccinul, vor da din colt in colt si se vor intreba daca nu cumva
    ar fi trebuit sa se limiteze la Paracetamol si vor incepe sa acuze
    in stanga si in dreapta. Unii vor jura pe rosu ca in veci nu se vor
    mai aventura la astfel de masuri. Altii chiar vor incepe sa simta o
    “vajaiala la cap” sau se vor trezi cu stomacul intors pe dos – semn
    clar ca ceva nu e in regula. O fi de la vaccin? Or fi efecte
    adverse?

    Pana acum, rezultatul meciului e 1-0. Nu mi-e inca foate clar
    cine are 1, dar Cercel are sigur 0. Daca se gandeste ca remiza va
    veni din proiectul “taxa fast-food”, ar trebui sa fie in garda
    (jocul de cuvinte e intentionat) – cel ma probabil, va pierde si pe
    acest teren. Si la capitolul imagine si la capitolul realizari
    personale. Este doar un nou exemplu al elitei profesionale
    pervertite de interesele politice si mirajul unui nou tip de
    notorietate si putere. La fel de nefericit ca si celelalte…

  • Decat ceva degeaba, mai bine nimic cu folos

    “Decat nimic, mai bine ceva!” Este principiul clasic care
    guverneaza discursurile celor care prevad ca actiunile lor se
    indreapta repede si sigur spre esec. Asta parca auzim tot mai des
    inca de la sfarsitul anului trecut: o fi fost campania de vaccinare
    impotriva gripei noi nimic mai mult decat zarva inutila si bani
    risipiti aiurea, dar macar autoritatile n-au stat cu mainile in
    san. La fel si cu taxa fast food – nu stim exact cum sa delimitam
    fast food de non-fast-food sau fast-food de nesanatos si, in final,
    vom avea preturi mai mari si, probabil, un consum mai scazut, dar
    macar s-a facut ceva. La fel si cu al 13-lea salariu si, mai nou,
    cu legea pensiilor, care ridica egalitatea la rangul de bine si
    moral absolut si vine sa ne arate ca au trecut vremurile in care
    unii erau mai egali decat altii. Drept urmare, nimeni nu va mai
    primi pensii speciale – deci nesimtite – iar banii de la pensie vor
    fi calculati strict in functie de contributiile facute la sistemul
    public de-a lungul anilor lucrati.

    In principiu, miza este una financiara. Guvernul a calculat ca
    aceasta lege, la fel de speciala ca si pensiile pe care urmeaza sa
    le elimine, va aduce la bugetul de stat economii intre 500 si 800
    de milioane de euro pe an. Schema este simpla: pensiile speciale,
    care sunt platite acum de ministere, se vor recalcula si plati
    direct de Casa Nationala de Pensii dupa cinci luni de la intrarea
    in vigoare a legii.

    Diferenta dintre pensiile speciale de acum si cele “standard”
    este, in multe cazuri, uriasa. Dar nu neaparat nedreapta. Si in
    niciun caz nu este lipsita de legitimitate. Chiar daca putem cadea
    cu totii de acord ca nu conteaza ce faci, atat timp cat aduci un
    plus de valoare si ca masura efortului depus este intotdeauna
    contextuala, nu cred ca sunt foarte multi aceia care nu inteleg ca
    exista o diferenta enorma de uzura fizica si psihica intre munca
    unui contabil, spre exemplu, si cea a unui pilot de aeronave. In
    aceste conditii, cele doua categorii ar trebui rasplatite diferit
    nu doar cat timp lucreaza, ci si dupa.

    Asta s-a si intamplat pana acum. Pensiile salariatilor din
    Ministerul Apararii, Ministerul Justitiei, Ministerul de Interne,
    ale parlamentarilor si functionarilor publici parlamentari,
    personalului aeronautic civil si personalului Curtii de Conturi
    erau platite direct de ministere si, permanent, indexate cu
    evolutia salariilor celor din functii echivalente. Nu spune nimeni
    ca nu erau si abuzuri si ca pensiile speciale ar fi trebuit
    acordate pana si ultimului functionaras parlamentar, dar disocierea
    trebuia sa plece de la alte fundamente si excluderea din categoria
    “specialilor” nu e justa cand se face la gramada.

    Sigur, intentia de a face economie la bugetul de stat este
    admirabila. Mai mult, este vitala. Si, sigur, bugetele pe care
    ministerele le aloca pensiilor speciale (in unele cazuri, chiar si
    de cateva sute de milioane de euro) nu sunt deloc neglijabile. Dar
    economiile ar putea veni si din alte parti. Adica scenele de
    concert si draperiile de zeci de mii de euro chiar sunt risipa de
    bani.

    In plus, scandalurile colaterale nu fac bine nimanui. Sindicatul
    Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD) a anuntat deja ca va da in
    judecata Guvernul si pe premierul Emil Boc daca de la aceasta lege
    nu vor face exceptie cadrele militare, argumentand ca militarii au
    un regim aparte in toate tarile membre ale NATO si UE.

    Rolul lui Maihai Seitan in aceasta ecuatie este unul incert. A
    stat in spatele implementarii reformei in sistemul de pensii din
    Romania si care inca de la introducerea celor doua piloane private
    a militat pentru sustinerea lor, cresterea contributiilor si
    introducerea facilitatilor fiscale pentru participanti.

    De altfel, istoria lui Seitan merge mult mai departe de atat. A
    fost seful Oficiului pentru Coordonarea Reformei Sistemelor de
    Pensii din Romania, iar in perioada februarie 2005-mai 2007 a
    condus Casa Nationala de Pensii si alte Asigurari Sociale (CNPAS),
    fiind, in acelasi timp, si coordonatorul echipei tehnice care a
    elaborat proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii
    publice. Dupa ce a parasit CNPAS, el a condus, din postura de
    director general, compania FINCOP Broker de Pensii Private.
    Practic, stie mai bine decat oricine ca sistemul public de pensii
    este in piuneze si ca daca nu se gaseste o solutie cat mai repede,
    cei care acum au 25 de ani, spre exemplu, s-ar putea sa nu mai
    aiba, peste 40 de ani, din ce sa-si primeasca pensia. Sau, mai
    mult, cei care peste 10 ani vor intra pe piata muncii vor trebui sa
    tina in spate 5-6 pensionari care asteapta pensia. Si, totusi, sa
    fie noua lege a pensiilor cea mai buna solutie?

  • Eu cred, tu crezi, el crede

    Putini dintre managerii cu care am vorbit reusesc sa iasa de sub
    ambalajul sec si confortabil al limbajului corporatist si sa
    comunice simplu, clar si colocvial. E una dintre metehnele pe care
    nici responsabilii de la comunicare nu o observa sau nu cred ca
    este necesar sa o modifice. Si ar mai fi ceva: obsesia deranjanta a
    repetarii lui “eu cred”. Intr-o discutie, am acordat o atentie
    speciala acestui aspect: domnul respectiv a inceput 10 fraze
    consecutive in acest fel.

    In manualele de teoria comunicarii, se face o distinctie foarte
    clara a felului in care se formeaza convingerile si care este scara
    evolutiva de la pareri la convingeri (pareri – credinte –
    convingeri). Sigur, nimeni nu se asteapta ca acesti executivi sa
    detina in mana dreapta adevarurile absolute ale acestei lumi si in
    mana stanga solutii la problemele locale, nationale, regionale sau
    globale. Dar ar fi, in mod clar mult mai reconfortant sa aud un
    astfel de conducator de companie care imi spune verde-n fata
    “Domnule, lucrurile stau asa si nu altfel! Maine va fi mai rau
    pentru ca x si y sau, dimpotriva, mai bine, deoarece z. Asculta
    bine ce-ti spun pentru ca stiu despre ce vorbesc!”

    La fel s-a intamplat si cand a venit criza, pe care, in ciuda
    declaratiilor de dupa, foarte putini au prevazut-o. Pana pe la
    jumatatea lui 2008, toti credeau ca si in 2009 vor avea cresteri de
    “cel putin 50%”. Apoi, au crezut altminteri.

    A doua hiba pe care am mentionat-o mai sus sta in obstinatia cu
    care refuza sa aiba un discurs “uman”. Putini sunt capabili sa faca
    analogii, sa transpuna situatii reale in anecdote sau, pur si
    simplu, sa iasa din terminologia specifica domeniului din care fac
    parte. Sau poate nu vor pentru ca inca mai sunt foarte multi oameni
    care cred ca un limbaj greoi, incarcat si cat mai specializat
    inseamna apanajul competentei profesionale sau al superioritatii
    intelectuale.

    Ar fi mult mai simplu – si pentru ei si pentru interlocutorii
    lor – sa manifeste o oarecare detasare care sa rupa monotonia
    clasicelor discursuri. Sigur, ei nu sunt oratori de formatie, dar
    fiecare manager este un om care conduce o companie care incearca sa
    vanda ceva. Iar managerul, la randul lui, are de vandut si o
    imagine. Pe care ar vinde-o in mod clar mult mai usor daca ar sti,
    in loc sa creada, sau daca ar povesti, pur si simplu, in loc sa
    incerce sa nu incalce reguli sfinte ale comunicarii publice in
    spatiul corporatist.

  • Leapsa cu somajul

    N-a trecut mult de cand angajatii de la stat erau invidiati de
    multi dintre cei din mediul privat. Aveau un program de lucru mai
    putin extenuant decat in companii, uneori si salarii decente, dar
    mai important e ca aveau un loc de munca sigur. Facultatile de
    administratie publica, al caror rol principal era de a pregati
    functionari care sa se inscrie mai apoi in institutiile statului,
    au avut ani buni o concurenta acerba la examenele de admitere.
    Avantajele de a lucra la stat expuse mai sus erau invocate si de
    candidatii care, desi poate nu erau prea lamuriti ce inseamna munca
    unui functionar public, isi doreau o astfel de cariera, in
    defavoarea uneia in interiorul unei multinationale, spre
    exemplu.

    Anul trecut a aratat insa ca nu avem de-a face cu o categorie
    invulnerabila, pentru ca din momentul cand statului a inceput sa-i
    vina cu adevarat greu sa plateasca salariile, a aparut la orizont
    cea mai simpla, dar si cea mai dureroasa masura – sa fie mai putine
    salarii de platit. Mai putine salarii de platit, chiar daca asta
    inseamna mai multi someri de sustinut.

    Asa se face ca temuta cifra de 1 milion de someri, speculata
    inca de anul trecut, este foarte aproape de a deveni realitate.
    200.000 de someri dintr-un foc inseamna insa foarte mult. Pe de o
    parte, inseamna 200.000 de oameni supusi unor presiuni financiare
    si emotionale uriase, care incepand de la 1 februarie vor fi
    nevoiti sa intre in vria gasirii unui nou loc de munca. Inseamna,
    pe de alta parte, un minus de un miliard de euro la incasarile
    bugetare, avand in vedere ca, potrivit calculelor realizate de
    Ziarul Financiar, fiecare somer costa statul aproximativ 5.000 de
    euro.

    Pentru cei ce nu au inca prea multa experienta de munca, ceea ce
    se intampla de un an incoace reprezinta o situatie dramatica si
    fara precedent. Pentru cei cu mai multa experienta, nu inseamna
    decat o reintoarcere la nivelul somajului de la mijlocul anilor
    ’90, cand timp de trei ani consecutivi (1993, 1994, 1995) numarul
    celor fara un loc de munca a depasit un milion.

  • Dati drumul la aragazuri, sa intre caldura

    Pe principiul deja celebru “vara nu-i ca iarna”, in
    apartamentele vechi din Romania, vara murim de cald, iar iarna de
    frig. La propriu. Nu mai tarziu de acum o zi o femeie din judetul
    Dolj a fost gasita moarta in casa. Cum nu avea soba incalzita, iar
    in casa era bocna, politistii au dedus ca a murit de frig. Nu e
    greu de crezut, in conditiile in care ne-am apropiat temeinic de
    recordul istoric al celei mai mici temperaturi inregistrate in
    Romania – -38,5 grade Celsius. Doar patru grade au mai lipsit in
    unele localitati ca sa bata recordul din 1929.

    In alte case, alti oameni. Care inca mai traiesc. “Ce
    norocosi!”, se aud glasuri tremurande. “Pesemne dispun de mai multe
    resurse”, carcotesc altii. Un fes gros, ciorapi flausati, un
    pulover pe gat si un trening din bumbac 100%. Plus un aragaz care,
    la nevoie, poate fi folosit si in alte scopuri decat pentru a
    fierbe o supa sau un ceai, adica se transforma in sursa de caldura.
    Polivalenta pe care acest obiect electrocasnic o demonstreaza in
    astfel de momente de restriste, il transforma intr-unul dintre cele
    mai utile posesiuni. “Face toti banii!”, gandesc la unison romanii
    care in ultima saptamana, fara el ar fi fost pierduti.

    Dincolo de tonul cinic, problema este cat se poate de serioasa.
    Blocurile vechi nu sunt suficient de bine izolate termic, resursele
    producatorilor de energie termica devin insuficiente, iar afara
    este tot mai frig. Pentru cei care au centrala termica, problema
    ramane la nivel de principiu. Pentru ceilalti (mult mai multi),
    problemele sunt abia la inceput. In unele cazuri, administratorii
    de bloc au luat fraiele in maini si au gasit calea de mijloc: nici
    pe oameni nu-i putem lasa sa inghete, dar nici facturi prea mari la
    intretinere sa nu aiba. Altfel, s-ar putea sa nu aiba cu ce sa le
    plateasca, ceea ce ar insemna alte lipsuri cauzate de stigmatul
    ingrat de “restantier” la companiile care furnizeaza apa, gaze,
    caldura.

    Asa ca, speriati de aceasta probabilitate, administratorii de
    blocuri au decis sa sisteze furnizarea caldurii, astfel incat
    valoarea factorii sa nu creasca prea mult. A ajutat, desigur, si
    anuntul legat de cresterea pretului la gigacalorie, pe care, in
    cele din urma, municipalitatea a acceptat sa o suporte, pretul
    pentru consum urmand sa nu se modifice. In urma actiunii in forta a
    administratorilor de bloc (buni gospodari, asa cum se cuvine), 40
    de sesizari de la asociatiile de locatari au ajuns pe biroul lui
    Mihai Becheanu, directorul RADET. Oamenii nu intelegeau de ce in
    casa nu mai e caldura si la chiuventa nu mai curge apa calda. S-or
    fi stricat caloriferele, or fi inghetat instalatiile?

    Dupa ce a explicat unde a fost buba, directorul RADET a tinut sa
    ne linisteasca pe toti: facturile pe ianuarie nu vor fi mai mari
    decat cele din ianuarie 2009. Macar asa stim ca nu inghetam
    degeaba! Va imaginati la ce nivel de frustrare am fi ajuns, daca la
    sfarsitul lunii ne-am fi trezit si cu degeraturi si cu banii luati.
    Si pana la urma, daca vrem sa avem o iarna de neuitat, alegem
    frigul. Doar n-am ajuns sa ne doboare o degeratura mica,
    acolo.

  • Lectia de umilinta

    “Iesim in strada saptamana viitoare, de la 1 februarie 200.000
    de angajati vor fi someri”, “Aproximativ 400 de angajati ai CFR din
    Hunedoara ar urma sa fie disponibilizati de la 1 martie”, “Aproape
    300 de salariati ai Mefin Sinaia, in somaj tehnic, de la inceputul
    saptamanii”, “Peste 10.000 de salariati din sectorul feroviar vor
    fi disponobilizati, de la 13 companii”. Sunt principalele titluri
    din ultima saptamana, care anuntau noi reduceri de personal.

    Nu este usor pentru nimeni sa inteleaga si sa accepte ca dintr-o
    data nu mai este un super candidat, pe care orice companie ar fi
    mai mult decat bucuroasa sa-l aiba in echipa si care nici nu s-ar
    deranja sa se prezinte la un interviu daca nu i s-ar oferi macar
    500 de euro peste salariul pe care il avea deja. Partea proasta
    este ca nu are incotro. Intr-un fel, pentru un observator din
    exterior, este destul de trist sa vada ca vocile cele mai stridente
    de acum doi ani sunt ale unor oameni care astazi se chinuie sa-si
    pastreze locul de munca sau isi fac lobby doar-doar altcineva le-ar
    putea oferi un loc de munca, nu neaparat mai bine platit, ci
    sigur.

    Pe de alta parte, era si vremea sa intelegem o chestiune mai
    mult decat simpla: nimeni nu este de neinlocuit, iar cui nu-i place
    starea de fapt, e liber oricand sa plece. Cine este suficient de
    curajos incat sa riste si sa incerce acum sa vada cat de
    indispensabil este pentru companie, n-are decat. O face, cum spune
    francezul, pe barba lui. Doar ca s-ar putea sa ajunga, in scurt
    timp, unul dintre cei tot mai multi care isi cauta anunturi pe
    site-urile de specialitate. Si nu ar trebui sa se mire nici daca va
    fi sunat pentru un post de agent de vanzari, platit la comision,
    sau de operator intr-un callcentre. Nu ca acestea nu ar fi munci la
    fel de nobile ca oricare alta, doar ca discrepanta dintre imaginea
    si experienta trecute si noile “oportunitati” ar fi prea mare
    pentru a ne lasa indiferenti.

    Si daca tot am inceput intr-o nota pozitiva, sa continuam la
    fel. Anul acesta nu va fi deloc mai bun decat anul trecut. Nu as
    vrea sa par inamicul numarul 1 al angajatilor onesti si merituosi
    din Romania, dar cine isi imagineaza ca a scapat de cea fost mai
    rau si ca plecarea nefericitului coleg de etaj, departament sau
    birou inseamna ca raul a trecut, s-ar putea sa aiba surprize
    neplacute. La fel, cine crede ca daca anul trecut nu i-a crescut
    salariul, dar in 2010 cu siguranta sefii vor compensa, s-ar putea
    sa aiba surprize si mai neplacute.

    Nu militez pentru revenirea la principiul muncii pe plantatie si
    nici pentru ideea de obedienta si loialitate pana la moarte pentru
    angajator, dar cred ca este bine ca, din cand in cand, sa mai
    coboram cu picioarele pe pamant si sa nu mai luam totul de-a
    gata.