BusinessMagazin

Tag: politica

  • Un sambure de dictatura de la PNL

    A trecut deja mai bine de jumatate din campania electorala si pana si analisti politici cu experienta incep sa se indoiasca de iminenta alegerilor din 30 noiembrie. “Nu sunt convins de dorinta partidelor de a avea alegeri pe 30 noiembrie”, a criticat Cristian Pirvulescu primele doua saptamani de neobisnuita liniste pe scena politica.

    E drept ca Pirvulescu se astepta chiar ca alegerile sa fie amanate de o decizie a Curtii Constitutionale, care a decis insa in cele din urma sa respinga contestatia PRM la legea votului uninominal. Totusi, frustrarea unui observator pus sa stea degeaba de veghe in lanul cu dispute politice ramane. Si, cred, este si justificata de realitatea din teren.

    Nu zic, e placut sa-l stii pe Viorel Hrebenciuc cu elicopterul inglodat printr- o zona premontana din Bacau, departe macar fizic de sforariile din Parlament; e si mai placut sa nu mai deschizi zilnic televizorul si sa dai peste BuruianaPredaSandruGhiseCiucaPonta sau oricare alt etnonim al neamului comentatorilor vesnic cu o parere vehementa despre oricine si orice. Dar acum chiar ar fi fost materie prima pentru talk-show-uri cu ceva mai multa substanta si, poate, si cu niste concluzii mai pertinente.

    Modul periculos in care premierul si PNL, cei despre care scriam mai demult ca li s-au iertat cam multe, se joaca de-a pacalirea Constitutiei numai ca sa nu mareasca salariile in Educatie este singura problema de dezbatere politica veritabila la ora actuala, dupa parerea mea. Nu presupusul complot asupra presedintelui sau presupusa mentinere dupa alegeri a guvernului interimar Tariceanu prin forfait-ul majoritatii parlamentare. Insa despre asta nu se discuta decat tangential, in functie de orientarea pro sau contra PNL a celor care poarta conversatia.

    Mai mult, PD-L si presedintele Traian Basescu au ratat – si inca nu reusesc sa-mi explic de ce – cea mai buna ocazie sa atace argumentat si coordonat practica ordonantelor de urgenta, infierata de obicei in fiecare campanie electorala – cel putin in 2000 si 2004 imi aduc aminte ca problema era pe lista discutiilor publice – pentru nebulozitatea pe care o introduce in campul legislativ. De aceasta data, insa, toata clasa politica a parut orbita de stralucirea populista a majorarii salariilor profesorilor si a uitat ca la adapostul acestei dispute se coace un sambure de dictatura. Pentru ca, desi nu sunt alarmist din fire, mi se pare ca spre asta ne indreptam, chiar daca nu-l banuiesc pe premierul Tariceanu ca a premeditat urmarile.

    Imaginati-va ca peste alti patru ani, un guvern minoritar PSD (este doar o speculatie, domnule presedinte) va refuza sa puna in practica un pachet de legi de stimulare a liberei initiative care sa scoata Romania dintr-o recesiune economica profunda (avertismentul anterior e valabil si pentru ministrul de finante). Nu am avea de-a face decat cu aceeasi situatie, cum se spunea la algebra, egala in modul, dar de semn contrar.

    Insa atunci ar fi putin cam tarziu sa ne apucam de discutat serios – am observat ca, dupa disparitia lui Antonie Iorgovan, presa tinde sa crediteze partidele de dreapta cu monopolul pertinentei in drept constitutional – cum ar trebui reglate mecanismele juridice ca sa impiedice asumarea nejustificata de catre Executiv a unor puteri discretionare. Daca vom ajunge pana atunci cu replicarea modelului patentat astazi de guvernul Tariceanu.

    Sa ne intelegem, si eu cred ca majorarea cu 50% a salariilor din Educatie este inoportuna, dar intre a combate o lege corecta in forma si incorecta pe fond cu o ordonanta incorecta in forma si corecta pe fond si a dezechilibra bugetul de stat, oricat de iresponsabil ar parea, cred ca e de preferat a doua varianta. Liberalilor insa le-a fost mai comod sa stabileasca un precedent periculos decat sa-si asume o infrangere politica meritata si sa incerce sa o corecteze pe cat posibil din mers.

    Ma indoiesc ca beneficiile acestui demers vor reusi sa compenseze deficitul de democratie astfel creat; la fel cum ma indoiesc si ca dintre viitorii guvernanti va invata cineva lectia pe care acest guvern o preda in aceste zile. Sunt prea ocupati sa faca liniste in colegiile in care si-au depus candidaturile.

  • Geoana: CEC sa fie transformata intr-o banca de dezvoltare

    "Pentru noi, Alianta PSD+PC, mai ales in acest context, in care sistemul bancar international se afla sub o imensa presiune, devine tot mai acuta necesitatea ca singura banca romaneasca care a ramas inca in patrimoniul statutului, CEC, sa fie transformata, cu capitalizarea necesara, intr-o banca de dezvoltare cu accent pe IMM-uri, din industrie si agroindustrie", a spus Geoana.

     

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
     

  • Metamorfoza unui gigant

     

    Stiti de ce cred ca o sa piarda PD-L alegerile? Pentru ca nu prea are sanse sa le castige singur. Si asta e marea problema pentru democrat-liberalii care de doi ani au adoptat o comoda pozitie de anahoreti politici, departe de tentatiile si pacatele guvernarii, in speranta ca electoratul mai tanjeste sa puna stampila pe inca un potential salvator, chiar si multiplicat in cele aproape 500 de colegii uninominale.

    Stiu, in aceste zile cel mai greu incercati par a fi liberalii: scandalul salariilor din invatamant, al Loganurilor de la IGPR si al ministrilor care reusesc pe ultima suta de metri sa strice si bruma de simpatie pentru un guvern cu unele dintre cele mai proaste cronici din istoria moderna sunt, dupa cum se va vedea, hopuri peste care nu e deloc usor sa treci intr-o campanie electorala indeajuns de scurta ca sa nu lase loc de uitare.

    Dar dincolo de amaraciunea PNL, eu vad motive de ingrijorare – chiar mai mari – si in alta tabara, cea din Modrogan nr. 1. Dupa esecul din turul al doilea al alegerilor pentru Primaria Capitalei, democrat-liberalii au intrat intr-un binemeritat con de umbra, intrerupt putin de andrelele si mopul Elenei Udrea.

    Au iesit din nou la lumina balbaindu-se la lansarea formulei de guvernare, unde Theodor Stolojan a avut inspiratia sa-si anunte primul candidatura de pe marginea piscinei, lasandu-le celorlalti colegi cu veleitati similare doar dreptul sa-l aplaude cu zambete scrasnite. Si au inceput sa pedaleze puternic in ultimele saptamani, de cand au sesizat ca marirea cu 50% a salariilor profesorilor poate fi o decoratie pe care PSD o poate pierde mai usor decat isi gaseste Viorel Hrebenciuc replica atunci cand il intrebi de cine-i cel mai potrivit candidat socialdemocrat pentru presedintie in 2009.

    Ei, tocmai aici eu vad o problema: PD-L merge impotriva unui curent care isi face tot mai mult loc si care aduce dupa sine note grele de plata pentru cei care-l ignora, cel al prudentei. L-ati tot auzit pe presedintele Traian Basescu vorbind despre asta – desi pana la proba adevarului cu legea salariilor din invatamant inca nu sunt convins ca il si practica – si pe premierul Tariceanu promitand ca va sta cu orice chip impotriva dezlegarii baierelor bugetului pe 2009. Insa liderii PD-L par surzi la astfel de temeri, concentrati sa promita cu o virgula mai mult decat caii verzi de pe peretii social-democratilor.

    Dupa cum se stie, Adriean Videanu a fost artizan si al programului de guvernare din 2004, si al actualei propuneri de program pe care a inaintat-o PD-L; insa in aceste zile, fostul primar al Capitalei – principalul motiv pentru care democrat-liberalii au pierdut Bucurestiul in iunie – a ajuns tot mai sus cu acutele in care cere Guvernului sa felieze cresterea economica in bani pentru profesori si pentru pensionari.

    Dupa parerea mea, PD-L si-a dat astfel startul in cursa pe care liberalii au avut-o in fata si au evitat-o deocamdata: aceea de a incerca sa prinda cu aceeasi mana si abordarea rationala a unor volute macroeconomice externe tot mai aproape de noi si masele de profesori si de pensionari a caror multumire financiara poate urca un partid sus, sus, la guvernare. Permiteti-mi o remarca: daca ar fi fost atat de simplu sa cuceresti inimile profesorilor si ale pensionarilor cu bani, cred ca la ora asta pe premier il chema Mircea Geoana. Dar nu e, si cine nu crede e liber sa pateasca ce-a patit PSD in 2004!

    In schimb, cred ca prin aceasta tactica de a juca la doua capete, PD-L are toate sansele sa se apropie si mai mult de un nivel de incredere care il va sili sa accepte o alianta nu doar cu UDMR, ci chiar cu liberalii. Sau, de ce nu, asa cum se mai vantura prin laboratoarele politice, chiar o rusinoasa mezalianta cu o factiune rebela din PSD (poate si din PNL), care sa le faca si mai instabila balanta guvernamentala.

    Pana la urma, daca te revendici de la partitura liberala, dar si de la cea populara, nu vad de ce cateva solfegii social-democrate ar fi ceva chiar atat de insolit intr-o campanie electorala. Oricum, din furtuna asta – de care vorbea Adriean Videanu – conteaza doar cine ajunge la mal, nu cine sta mai semet pe valuri. 

     

  • Empatie pentru Chiuariu si Adomnitei

    Demitandu-l la ceas de seara si – spun gurile rele bine informate – la sfatul poetilor, premierul si-a refuzat posibilitatea de a-l folosi pe Adomnitei ca moneda de schimb in negocierile cu sindicatele din invatamant. Dincolo de aceasta insa, nici Adomnitei, nici Chiuariu nu au fost chiar cei mai incompetenti membri ai guvernelor post-decembriste, dar au avut parte de unele dintre cele mai proaste imagini publice.

    In cazul lui Tudor Chiuariu, istoria s-a schimbat chiar peste noapte. Pe cand era seful Departamentului de Lupta Anti-Frauda, "mafiotul obraznic" primea aprecieri superlative de la organismul omonim european pentru cum instrumenta dosarele de frauda cu fonduri europene ale unor mafioti obraznici.

    Si in acest post, nu ma indoiesc, a ajuns in 2005 promovat tot de Relu Fenechiu, seful filialei iesene a PNL. Dar pentru ca acest amanunt nu putea fi folosit impotriva sa la vremea respectiva nici macar de presedintele Basescu, Chiuariu a ramas un functionar care isi facea treaba si nu ridica nasul mai sus decat i s-ar fi ingaduit.

    Dupa cum se stie, toate s-au schimbat cand premierul a decis sa-l numeasca in fotoliul din care fusese inlaturata Monica Macovei. N-a contat ce si-a propus/a facut imberbul ministru, mantra care-i insotea numele era intotdeauna de "omul lui Fenechiu". Atunci s-au trezit justitiarii sa condamne spiritul de gasca din PNL care ar fi dus la numirea in Guvern a unor ministri (trei, daca-l numaram si pe titularul de Ia Interne, Cristian David) in stransa legatura cu acelasi Fenechiu.

    N-ar fi fost prima data cand un politician, odata ajuns la putere, face lobby ca sa-si numeasca apropiatii in functii-cheie, numai ca eu n-am reusit nici pana in ziua de astazi sa inteleg de ce Fenechiu este mai putin dezirabil decat toti ceilalti.

    Sau de ce nominalizarile sale ar fi mai putin pertinente decat un, sa-i luam aleatoriu, Ioan Avram Muresan, Decebal Traian Remes, Mircea Ciumara, Niculae Spiroiu, Iulian Mincu, Dan-Matei Agathon etc. Putini dintre cei citati au plecat insa din functie cu un bagaj de bile negre mai greu decat cel cu care a plecat Chiuariu.

    De acelasi tratament a avut parte si Cristian Adomnitei, desi trebuie recunoscut ca omul a pus serios umarul Ia constructia propriei imagini proaste, dupa episodul jenant cu "stelutele de pe steagul UE" de la inceputul mandatului.
    Retroactiv privind, din mandatul de trei ani al Ecaterinei Andronescu – un ministru al educatiei cu o imagine inca buna – nu stiu ce mai e de retinut dincolo de salile de sport cu facturi umflate de clientela politica, construite langa scoli in continua lipsa de fonduri pentru reabilitare.

    Cum salile de sport nu-i pot fi imputate in totalitate Ecaterinei Andronescu, nici lui Cristian Adomnitei nu i se poate atribui acum tot meritul pentru milioanele de euro distribuite ca finantari pentru invatamant – e drept, cu o sensibila predispozitie politica spre fiefurile liberale; dar impresia cu care au terminat mandatul cei doi a fost radical diferita.

    PNL-uIui, am impresia, i-au fost iertate multe in acesti patru ani, tocmai pentru ca nici adversarii cu care s-a infruntat nu erau mai frumosi sau mai bine argumentati; dar nu la fel s-a intamplat cu experimentele politice pe care liberalii le-au incercat cu Chiuariu si Adomnitei. Daca scrutinul de luna viitoare va aduce inapoi cam doua treimi din actualii parlamentari, poate ar trebui sa ne aducem aminte si de vehementa din aceste cazuri.

     

  • Tinta: Oligarhii lui Putin

    Oligarhii, cu termenul sub care sunt ei indeobste cunoscuti, au platit deja un pret pentru interventia in forta a Rusiei in Osetia de Sud: piata de capital a ajuns deja la minimul ultimilor doi ani, dupa ce investitorii straini au fugit care incotro.

     
    Si desi cele mai abrupte sincope ale pietei n-ar fi decat o piscatura pentru averile imense ale oligarhilor, un efect mai indelungat s-ar putea sa aiba perspectiva, discutata acum in unele cercuri financiare, ca legaturile lor stranse cu premierul Vladimir Putin si presedintele pe care acesta l-a impus, Dmitri Medvedev, sa creasca riscul de a face afaceri cu ei. In timp ce Uniunea Europeana cauta o abordare diplomatica fata de Moscova, unii incep sa sugereze ca cea mai buna metoda de a influenta Kremlinul ar fi sa se puna mai multa presiune asupra comunitatii rusesti de afaceri din Europa, in special asupra celei din Londra, unde multi dintre oligarhi au interese financiare. “Este o lovitura uriasa, un soc pentru toti acesti oameni”, spune Anders Aslund, un critic al guvernului rus care este expert in afaceri rusesti si est-europene la Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington. “Relatiile cu Occidentul vor fi dificile. Vor exista sanctiuni, piata de capital este deja jos, guvernanta corporativa e in declin, iar toate se intampla din cauza lui Putin.”
     
    Infruntarea dintre Rusia si Occident vine dupa o perioada de boom de sase ani, alimentat de cresterea preturilor la petrol si gaze naturale, care a pompat o noua seva intr-o economie odinioara devastata si i-a catapultat pe cei din elita de business a tarii la rangul de miliardari. Tot in aceasta perioada, unii dintre oamenii de afaceri au inceput sa-si extinda operatiunile internationale si sa slabeasca legaturile cu Rusia.
     
    Roman Abramovici, 42 de ani, un vechi apropiat al lui Vladimir Putin, si-a stabilit conexiuni puternice in Londra dupa ce si-a investit o parte a averii sale de 23 de miliarde de dolari (16 miliarde de euro), acumulata in special din afaceri cu petrol, in clubul de fotbal Chelsea. Are si planuri sa transforme o locuinta din secolul al XIX-lea din Lowndes Square intr-un conac cu piscina si garaj. Desi si-a vandut mare parte din afacerile din Rusia si a demisionat din functia de guvernator al regiunii Ciukotka, legaturile lui cu Kremlinul l-au ajutat sa evite sa aiba soarta unor oligarhi ca Mihail Hodorkovski, fostul miliardar si proprietar al companiei petroliere Iukos, care se afla acum intr-o inchisoare din Siberia, dupa ce a esuat in incercarea de a se opune politicilor administratiei Putin.
     
    Alt oligarh cu puternice legaturi cu Putin este Oleg Deripaska, 40 de ani, magnat al aluminiului cu o avere de 28 de miliarde de dolari, care s-a mutat si el in afara granitelor Rusiei. Holdingul lui, Basic Element, cu venituri de 27 de miliarde de dolari, a investit in Magna, o companie canadiana producatoare de componente auto, a cumparat participatii la doua companii de constructii din Austria si Germania si este un investitor major in Muntenegru. Deripaska studiaza acum ideea unei oferte publice pentru Rusal, compania de aluminiu pe care o controleaza. Pentru Boris Berezovski, un miliardar a carui puternica influenta a fost retezata dupa ce Putin si-a inceput ofensiva contra celor mai bogati oameni ai tarii, conflictul Rusiei cu Georgia inseamna ca Occidentul ar putea sa incerce de-acum sa influenteze Kremlinul prin abordarea oligarhilor lui favoriti – inclusiv Abramovici si Deripaska. “Ei fac parte din acest regim”, spune Berezovski. “Occidentul joaca dupa regulile unei democratii, dar Putin este un gangster”, sustine el, stand in capul mesei din sala de consiliu a biroului sau din Londra. “El intelege doar forta.”
     
    Inca din 2000, cand a fugit la Londra, unde a primit azil politic, Berezovski a fost un critic neobosit (desi nu dezinteresat), cerand Statelor Unite si Europei sa rupa legaturile cu Putin. In ce-l priveste pe Abramovici, Berezovski nici nu pretinde ca este impartial, dupa ce a deschis proces impotriva fostului sau asociat in afaceri, cerand despagubiri de doua miliarde de euro. Berezovski sustine ca Abramovici l-a silit sa isi vanda participatiile la compania petroliera ruseasca Sibneft si alte investitii pentru sume cu mult sub valoarea lor contabila. Pentru a-si sustine asertiunea ca Abramovici si Putin sunt “parteneri de afaceri”, el aduce in discutie o intalnire din 1999 cu Abramovici, unde spune ca i s-a cerut sa imparta costurile unui iaht de 50 de milioane de dolari pentru Putin, o oferta pe care Berezovski spune ca a refuzat-o. 
     
    Bancherii din Moscova, la randul lor, spun ca racirea relatiilor diplomatice ale Rusiei cu Vestul va avea efecte de mai lunga durata. Obtinerea de finantare de la bancile occidentale, deja ingreunata din cauza problemelor de pe pietele internationale, va deveni si mai dificila, iar obtinerea vizelor ar putea deveni mai greoaie. Deripaska si-a vazut deja revocata viza de Statele Unite din cauza ingrijorarilor cu privire la practicile sale de afaceri. Luna trecuta, liderul Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, a cerut o revizuire a politicii de vize a tarii sale fata de elita ruseasca – fara sa faca nominalizari. Pentru unii observatori, simpla mentionare a ideii de catre un politician britanic de frunte arata ca atitudinea Vestului fata de oligarhii Rusiei se poate deteriora si mai mult. Purtatori de cuvant ai lui Abramovici si ai lui Deripaska au contestat ideea ca afacerile lor in plina expansiune ar putea fi afectate de niste demersuri anti-Putin. Vorbind din partea lui Abramovici, John Mann a refuzat sa comenteze acuzatiile lui Berezovski, invocand litigiul care este in desfasurare. Un purtator de cuvant al lui Deripaska a spus ca “Basic Element mentine relatii normale si constructive cu autoritatile ruse”. Potrivit lui Aslund, Abramovici ar avea cele mai apropiate relatii cu conducerea Rusiei. El a mentionat vanzarea din 2005, pentru 13 miliarde de dolari, de catre Abramovici a participatiei sale la compania petroliera Sibneft catre Gazprom, grup in care Medvedev era unul dintre executivii de top.

     

  • Tinta: Oligarhii lui Putin

    Oligarhii, cu termenul sub care sunt ei indeobste cunoscuti, au platit deja un pret pentru interventia in forta a Rusiei in Osetia de Sud: piata de capital a ajuns deja la minimul ultimilor doi ani, dupa ce investitorii straini au fugit care incotro.

     
    Si desi cele mai abrupte sincope ale pietei n-ar fi decat o piscatura pentru averile imense ale oligarhilor, un efect mai indelungat s-ar putea sa aiba perspectiva, discutata acum in unele cercuri financiare, ca legaturile lor stranse cu premierul Vladimir Putin si presedintele pe care acesta l-a impus, Dmitri Medvedev, sa creasca riscul de a face afaceri cu ei. In timp ce Uniunea Europeana cauta o abordare diplomatica fata de Moscova, unii incep sa sugereze ca cea mai buna metoda de a influenta Kremlinul ar fi sa se puna mai multa presiune asupra comunitatii rusesti de afaceri din Europa, in special asupra celei din Londra, unde multi dintre oligarhi au interese financiare. “Este o lovitura uriasa, un soc pentru toti acesti oameni”, spune Anders Aslund, un critic al guvernului rus care este expert in afaceri rusesti si est-europene la Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington. “Relatiile cu Occidentul vor fi dificile. Vor exista sanctiuni, piata de capital este deja jos, guvernanta corporativa e in declin, iar toate se intampla din cauza lui Putin.”
     
    Infruntarea dintre Rusia si Occident vine dupa o perioada de boom de sase ani, alimentat de cresterea preturilor la petrol si gaze naturale, care a pompat o noua seva intr-o economie odinioara devastata si i-a catapultat pe cei din elita de business a tarii la rangul de miliardari. Tot in aceasta perioada, unii dintre oamenii de afaceri au inceput sa-si extinda operatiunile internationale si sa slabeasca legaturile cu Rusia.
     
    Roman Abramovici, 42 de ani, un vechi apropiat al lui Vladimir Putin, si-a stabilit conexiuni puternice in Londra dupa ce si-a investit o parte a averii sale de 23 de miliarde de dolari (16 miliarde de euro), acumulata in special din afaceri cu petrol, in clubul de fotbal Chelsea. Are si planuri sa transforme o locuinta din secolul al XIX-lea din Lowndes Square intr-un conac cu piscina si garaj. Desi si-a vandut mare parte din afacerile din Rusia si a demisionat din functia de guvernator al regiunii Ciukotka, legaturile lui cu Kremlinul l-au ajutat sa evite sa aiba soarta unor oligarhi ca Mihail Hodorkovski, fostul miliardar si proprietar al companiei petroliere Iukos, care se afla acum intr-o inchisoare din Siberia, dupa ce a esuat in incercarea de a se opune politicilor administratiei Putin.
     
    Alt oligarh cu puternice legaturi cu Putin este Oleg Deripaska, 40 de ani, magnat al aluminiului cu o avere de 28 de miliarde de dolari, care s-a mutat si el in afara granitelor Rusiei. Holdingul lui, Basic Element, cu venituri de 27 de miliarde de dolari, a investit in Magna, o companie canadiana producatoare de componente auto, a cumparat participatii la doua companii de constructii din Austria si Germania si este un investitor major in Muntenegru. Deripaska studiaza acum ideea unei oferte publice pentru Rusal, compania de aluminiu pe care o controleaza. Pentru Boris Berezovski, un miliardar a carui puternica influenta a fost retezata dupa ce Putin si-a inceput ofensiva contra celor mai bogati oameni ai tarii, conflictul Rusiei cu Georgia inseamna ca Occidentul ar putea sa incerce de-acum sa influenteze Kremlinul prin abordarea oligarhilor lui favoriti – inclusiv Abramovici si Deripaska. “Ei fac parte din acest regim”, spune Berezovski. “Occidentul joaca dupa regulile unei democratii, dar Putin este un gangster”, sustine el, stand in capul mesei din sala de consiliu a biroului sau din Londra. “El intelege doar forta.”
     
    Inca din 2000, cand a fugit la Londra, unde a primit azil politic, Berezovski a fost un critic neobosit (desi nu dezinteresat), cerand Statelor Unite si Europei sa rupa legaturile cu Putin. In ce-l priveste pe Abramovici, Berezovski nici nu pretinde ca este impartial, dupa ce a deschis proces impotriva fostului sau asociat in afaceri, cerand despagubiri de doua miliarde de euro. Berezovski sustine ca Abramovici l-a silit sa isi vanda participatiile la compania petroliera ruseasca Sibneft si alte investitii pentru sume cu mult sub valoarea lor contabila. Pentru a-si sustine asertiunea ca Abramovici si Putin sunt “parteneri de afaceri”, el aduce in discutie o intalnire din 1999 cu Abramovici, unde spune ca i s-a cerut sa imparta costurile unui iaht de 50 de milioane de dolari pentru Putin, o oferta pe care Berezovski spune ca a refuzat-o. 
     
    Bancherii din Moscova, la randul lor, spun ca racirea relatiilor diplomatice ale Rusiei cu Vestul va avea efecte de mai lunga durata. Obtinerea de finantare de la bancile occidentale, deja ingreunata din cauza problemelor de pe pietele internationale, va deveni si mai dificila, iar obtinerea vizelor ar putea deveni mai greoaie. Deripaska si-a vazut deja revocata viza de Statele Unite din cauza ingrijorarilor cu privire la practicile sale de afaceri. Luna trecuta, liderul Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, a cerut o revizuire a politicii de vize a tarii sale fata de elita ruseasca – fara sa faca nominalizari. Pentru unii observatori, simpla mentionare a ideii de catre un politician britanic de frunte arata ca atitudinea Vestului fata de oligarhii Rusiei se poate deteriora si mai mult. Purtatori de cuvant ai lui Abramovici si ai lui Deripaska au contestat ideea ca afacerile lor in plina expansiune ar putea fi afectate de niste demersuri anti-Putin. Vorbind din partea lui Abramovici, John Mann a refuzat sa comenteze acuzatiile lui Berezovski, invocand litigiul care este in desfasurare. Un purtator de cuvant al lui Deripaska a spus ca “Basic Element mentine relatii normale si constructive cu autoritatile ruse”. Potrivit lui Aslund, Abramovici ar avea cele mai apropiate relatii cu conducerea Rusiei. El a mentionat vanzarea din 2005, pentru 13 miliarde de dolari, de catre Abramovici a participatiei sale la compania petroliera Sibneft catre Gazprom, grup in care Medvedev era unul dintre executivii de top.

     

  • Problema de sah a PD-L

    Da, concesia pe care democrat-liberalii au facut-o ramasitelor politice din jurul lui Corneliu Vadim Tudor poate fi considerata o greseala: PD-L a calculat pe termen scurt si, pentru doua luni in care ar putea beneficia de voturile unei maini – tot mai schimonosite – de PRM-isti, i-a asigurat lui C.V. Tudor atat fotoliul de vicepresedinte al Senatului, cat si medalia onorifica de abil negociator in situatii-limita. Pentru ca, daca judecam dupa ecourile pe care le-a starnit, Vadim Tudor are mai mult de profitat din aceasta intelegere decat Emil Boc – care, la randul lui, a incasat in ultimele zile critici si acuze care au depasit de departe ironiile referitoare la inaltimea sa sau la relatia pe care o are cu presedintele Traian Basescu.

    Nu, intelegerea pe care democrat-liberalii au facut-o cu PRM nu mi se pare atat de daunatoare pe termen lung, pe cat au incercat sa o prezinte multi dintre comentatori si oameni politici. Dimpotriva, ca in versurile lui Arghezi, din ea pot iesi frumuseti si preturi noi, cu conditia sa fi e cineva care sa reuseasca sa le si scoata la iveala. Eu cred, uitandu-ma si la sondaje – care ii dau procente in relativa stationare – ca PD-L a ajuns intr-un punct critic, de unde cresterea nu mai poate veni decat printr-o modificare evidenta si bine semnalizata a atitudinii fata de electorat.

    Activitatea DNA – ce a reusit sa ocoleasca personaje marcante din PD-L – si discursul anticoruptie cu care democrat-liberalii s-au consacrat pe scena politica le-au creat o imagine aproape idilica, de solutii potrivite pentru a repara o clasa politica defecta, mustind de coruptie. Adaugati aici sustinerea unor intelectuali care au rafinat eseistic argumentele pentru care sustin PD-L, intrarea in randurile partidului a unor personaje din latura media a societatii civile care au ridicat stacheta asteptarilor de la candidatii politici ai democrat-liberalilor si veti intelege de ce cred ca socul intelegerii cu PRM a fost atat de greu de primit in opinia publica.

    In ultima vreme, PD-L trecuse deja in imaginarul colectiv de la statutul de partid politic la acela de rascumparator al frustrarilor intelectual-politice ale unei paturi destul de subtiri. Lipsa de parghii financiare si administrative, cu precadere dupa inlaturarea de la guvernare – care a inlaturat eventualitatea aparitiei unor erori gen Decebal Traian Remes -, si lipsa de interes a procurorilor anticoruptie au mutat discursul PD-L in sfere tot mai inalte, de unde a disparut orice referire la caracterul pana la urma lumesc si supus greselii al politicianului democrat-liberal.

    Asa imi explic “reactia viscerala” (apud Cezar Preda) pe care a starnit-o vestea ca democrat-liberalii l-au salvat pe Vadim Tudor de la atacul sub centura pe care-l declansasera conservatorii la adresa sa; “ce-i e permis lui Zeus – pura coincidenta cu personaje din viata reala – nu-i e ingaduit boului”, spunea intelepciunea antica. Sintagma are acelasi inteles si daca inversam termenii: odata ce ai apucat sa te prezinti ca deasupra compromisurilor acestei lumi, iti vine infinit mai greu sa justifici un episod precum cel de saptamana trecuta.

    PD-L ar trebui sa stie asta mai bine, pentru ca a avut la indemana exemplul Monei Musca, ale carei incercari de a reveni in viata publica se lovesc de un justificat – in aceasta logica – zid de reticenta. Dar situatia de acum este si o sansa pentru PD-L: o strategie inteligenta de autoflagelare publica poate readuce partidul in zona din care electoratul si clasa politica sa-l poata privi din nou ca accesibil si abordabil. Si unde PD-L sa poata arata ca le merita increderea si votul tocmai pentru ca nu traieste intr-o alta lume decat ceilalti, ci pentru ca se poate descurca mai bine decat ei in acea lume.

    Terenul a fost deja pregatit prin pasul cu stangul facut inspre Vadim Tudor in Parlament si PNG la Primaria Capitalei. Un discurs curat si curatat de populismul ieftin – care pare ca i-a contaminat pe toti liderii partidului – cred ca va reusi sa faca uitata demisia lui Catalin Avramescu si intelegerea cu PRM; la urma-urmei, n-ar fi primul gambit facut pentru a obtine o mutare finala victorioasa. Nu stiu insa cat de mult le place sahul liderilor democrat-liberali si cat sunt de dispusi sa sacrifice prezentul pentru un succes probabil din viitor.

  • Liberalii si strategia “mortului”

    Iata ca Razgandeanu, Moliceanu, Motocicleanu si mai cum i-or fi spus analistii binevoitori premierului Calin Popescu-Tariceanu a reusit sa se mentina la guvernare patru ani (dintre care unul in minoritate parlamentara), cu acelasi succes cu care insusi Adrian Nastase a guvernat, dar cu o mana de fier si cu o majoritate relaxata, intre 2000 si 2004. Mai mult, Tariceanu a reusit asta in conditiile unui presedinte potrivnic pe fata (in cazul lui Nastase, opozitia Cotroceniului era doar subiect de barfa), care abia in ultima perioada si-a mai nuantat opozitia fata de Guvern in general si de premier in special.

    Cum de a fost posibil? Simplu si tocmai de aceea atat de riscant, s-ar putea raspunde: dupa ce vreme de aproape trei ani a incasat si – din cand in cand – a ripostat la atacurile directe asupra sa, premierul si PNL au ales solutia de supravietuire recomandata celor atacati de ursi: noncombatul total. Succesul, daca e sa ne luam dupa rezultatele de la alegeri si apoi dupa cele din sondaje, a fost atins; pe aripile unei economii supraincalzite (dar cine mai sta sa se gandeasca la aterizari dure intr-o campanie electorala in care poate flutura cresteri economice de 8-9%?), in lipsa unor gafe tactice de proportii, PNL pare aproape sigur ca va reusi sa aiba cuvantul decisiv la negocierile de iarna (pentru ca alegerile vor fi pe 30 noiembrie).

    Poate nu chiar sa desemneze viitorul premier, asa cum s-a incordat vinerea trecuta, dar oricum, la cateva portofolii reprezentative tot ar exista sperante. Oare? In ultima vreme, reactiile PNL la adresa criticilor venite de la adversari au fost aproape inexistente; asta l-a ajutat, dupa cum spuneam mai sus, dar nu-i ofera nicio garantie pentru viitor. Dimpotriva, i-a creat partidului imaginea unui sparring partner comparabil ca forta cu adversarul, dar fara riposta. Amintiti-va de candidatura lui Vasile Blaga la Primaria Capitalei: argumentam atunci ca daca va castiga, Blaga o va face cu pretul schimbarii comportamentului sau politic. Pana la urma, nu a castigat si tocmai pentru ca nu a reusit sa iasa din corsetul de “buldog” mustind de cerbicie, e drept, dar lipsit de vitalitatea combativa a lui Sorin Oprescu.

    La fel, mi se pare, este si cazul PNL: dand impresia ca este preocupat mai mult de administrarea guvernarii, partidul a reusit sa atraga simpatia celor satui de imbrancelile obisnuite din politica; insa acestia, s-a vazut, nu sunt de ajuns. A demonstrat- o, cred, candidatura fara sare si piper, dar bine documentata, a lui Ludovic Orban de la Primaria Capitalei: mizand pe electoratul bine informat, educat si fara complexe partizane, candidatul PNL a obtinut un scor modest, mai modest decat al partidului care a beneficiat de combativitatea unora dintre candidatii de la sectoare.

    Nu pretind ca exemplul lui Ludovic Orban poate fi extrapolat intrutotul la parlamentare; la urma-urmei, ministrul transporturilor era foarte aproape de problemele de imagine pe care singur si le crease cu prilejul unui accident rutier si destul de putin sifonat de ripostele frecvente pe care i le daduse lui Traian Basescu. Dar ma gandesc ca nici premierul Tariceanu nu are o imagine atat de favorabila, desi zilele cand stirile de la televizor il faceau sa roseasca in scandalul biletelului sau al mitei lui Decebal Traian Remes sunt acum tot mai departe.

    Si va urma, asa cum spunea si presedintele PNL, o campanie dura, in care probabil ca liberalii vor inrosi telefoanele, dupa model american, incercand sa le explice votantilor de ce merita primele locuri in colegiile in care candideaza. Va fi asa ceva de ajuns pentru un rezultat comparabil cu cel de la locale? Ma indoiesc sincer; si nu cred ca PNL nu e constient de asta (ca dovada si tiradele recente de la Costinesti ale conducerii PNL la adresa democrat-liberalilor). In acest mod citesc plasarea alegerilor pe 30 noiembrie – mizand pe absenteismul unora dintre votantii PD-L si devansarea maririi pensiilor – mizand pe atragerea unora dintre votantii PSD.

    Toate sunt permise in dragoste si in razboi si, cum de dragoste nu prea poate fi vorba, este evident pentru ce sunt aceste pregatiri.

  • Disputa intre Tariceanu si Vosganian, in sedinta de Guvern

    Disputa dintre premier si ministrul Economiei si Finantelor a inceput in momentul in care urma sa fie discutat proiectul de hotarare privind atributiile comisiei care va selecta administratorul Fondului Proprietatea.

     

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
     

  • Povara guvernarii pentru PD-L

    Daca as fi taximetrist in Bucuresti, mi-as gasi de treaba zilele astea pe la sediul PRM, pentru ca sigur ar pica ceva; nu de alta, dar vicecampionul alegerilor prezidentiale din 2000, Corneliu Vadim Tudor, i-a trimis pe Gheorghe Funar si Lucian Bolcas sa caute “toate posibilitatile” de alianta politica pentru a se salva de la intrarea in anonimat, adica neintrarea PRM in viitorul legislativ. Desi trista, soarta PRM e meritata: un partid care s-a remarcat doar prin critici (un eufemism, desigur) la adresa celorlalti colegi de lupta politica greu poate spera sa fi e salvat de vreunul dintre cei pe care i-a sfidat pana mai ieri.

    Si Emil Boc, presedintele PDL, intelege cel mai bine aceasta. Pentru ca Emil Boc conduce un partid care pana mai ieri nici nu-si punea problema ca ar putea avea nevoie de altcineva in afara lui Traian Basescu pentru a guverna Romania din aceasta iarna. Era de ajuns ca partidul sa nominalizeze un candidat pentru functia de prim-ministru (pe care-l trebuia sa-l anunte saptamana viitoare, pe 11 august, dar s-a razgandit) si guvernarea devenea deja bun de inventar in Aleea Modrogan, nr.1.

    Alegerile locale au aratat insa ca partidul care se culca pe urechea sondajelor se trezeste printr-un dus rece la urne: judecand dupa rezultatul votului politic de la consiliile judetene, in nicio lume posibila, PD-L nu poate incropi guvernul fara a face concesii fata de doi dintre cei mai mari adversari pe care si i-a identificat pana acum: PSD si PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu. Si cel mai probabil, pentru a nu-si pierde credibilitatea in fata propriului electorat, PD-L va trebui sa faca echipa cu PNL condus de Calin Popescu- Tariceanu.

    O misiune mai dificila decat aceasta cu greu ar putea fi inchipuita pentru detasamentul de justitiari PD-L pe care televiziunile prietene ii tot plimba pe la dezbateri care de care mai sterile; poate doar castigarea alegerilor din toamna cu un scor foarte apropiat de 50%. Cat de greu e pentru PD-L sa se armonizeze cu oricine, mai ales cu liberalii, s-a vazut in turul al doilea al alegerilor de la Bucuresti: desi avea un program complementar cu cel al rivalului sau de la PNL, Vasile Blaga nu a reusit sa-si atraga in turul al doilea voturile celor mai multi dintre simpatizantii liberali si nici sprijinul lui Ludovic Orban. Prin urmare, a castigat un candidat care nu avea niciun proiect concret, dar care a speculat cu abilitate imaginea publica deloc magulitoare a PD-L, in special a unui primar cu mari sanse acum de a fi nominalizat pentru postul de premier.

    Mai mult, poate ca sa-si demonstreze pana la capat incapacitatea de dialog, PD-L a negociat formarea majoritatii in Consiliul General nu cu cei cu care a castigat-o in 2004 si in 2005, ci cu mult mai putin onorabilul Gheorghe Becali si a sa formatiune-clona a PRM. Desi PNG are sanse mici sa intre in viitorul parlament, daca totusi o va face, cu greu se va putea spune ca alianta de la Bucuresti cu formatiunea condusa de Emil Boc nu i-a suflat in panze si nu a credibilizat-o in ochii electoratului.

    Oricum, PNG nu poate fi decat o solutie in extremis pentru coagularea unei majoritati guvernamentale de catre democrat-liberali; singura solutie onorabila (daca excludem o minune de genul castigarii cu 50% plus unu a alegerilor) pentru PD-L este reapropierea de PNL. Acel PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu si “gasca sa de petro-liberali” care “au tradat Alianta in 2005”, constituindu-se in “monstruoasa coalitie a celor 322” alaturi de “artizanii mafi ei” – Viorel Hrebenciuc si Verestoy Attila etc. Am citat din memorie cateva sintagme pe care sigur vi le amintiti din discursurile liderilor democrat-liberali.

    Aceiasi lideri care, daca ar asculta de logica politica, ar trebui sa vaneze taxiurile din Bucuresti alaturi de Gheorghe Funar si Lucian Bolcas si sa inceapa ocheadele de captatio benevolentiae la adresa liberalilor si, daca nu se poate, a PSD-istilor. Dupa cum se vede, presedintele Basescu s-a demarcat deja, lasand liber culoarul critic si pasind pe cel institutional, vecin de linie cu cel al impaciuirii; daca vrea sa nu piarda partida, PD-L ar trebui sa iasa si el din ofsaid.