BusinessMagazin

Blog

  • MOSTENIREA LUI ROMAN POLANSKI

    Polanski a regizat in total 27 de filme, insa filmul sau de debut regizoral este considerat „Knife in the Water“. A jucat in 32 de filme, intre care si in capodopera sa, „Chinatown“, alaturi de Jack Nicholson. Pe afisele a noua filme figureaza ca producator. A fost si om de teatru si opera, punand in scena mai multe spectacole, la Opera din München, Paris, Festivalul de la Spoleto.

    1933: Se naste la Paris, la 18 august, din parinti polonezi, Raimund Liebing. Cand Raimund are 3 ani, familia se muta in Polonia, unde cel ce avea sa-si ia mai tarziu numele de Roman Polanski isi face debutul de actor la 14 ani, pentru ca mai apoi sa apara in mai multe filme, printre care se numara si „Generatii“, al lui Andrzej Wajda. Urmeaza Scoala Nationala de Film din Lodz, unde regizeaza mai multe scurt-metraje, printre care „Doi oameni si un dulap“ in 1958.

    1962: Regizeaza „Knife In The Water“, considerat filmul de debut regizat de Roman Polanski, desi acesta mai facuse si alte filme, toate de limba poloneza. „Knife In The Water“ ii aduce adus premiul criticii la Festivalul International de film de la Venetia, o nominalizare la Oscaruri pentru cel mai bun film strain si fotografia pe coperta revistei TIME.

    1965: Lucreaza la „Repulsion“, primul lui film de limba engleza, avand-o in rolul principal pe Catherine Deneuve; filmul ii aduce Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin. Urmeaza, un an mai tarziu, „Cul-de-sac“, pentru care primeste Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin si, in 1967, „The Fearless Vampire Killers“, pentru care ia un premiu la un festival de filme horror.

    1968: Se casatoreste cu Sharon Tate si este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu pentru „Rosemarie’s Baby“.

    1969: Un an greu pentru Roman  Polanski: sotia lui, Sharon Tate, insarcinata in luna a opta, este ucisa de membri ai „Familiei“ lui Charles Manson, care ucid de asemenea alte patru persoane aflate in locuinta Polanski. Ravasit, Polanski se intoarce in Europa la scurt timp dupa ce ucigasii sunt arestati.

    1971: „The Tragedy of Macbeth“ este deopotriva laudat de critica „pentru inteligenta“ si criticat pentru violenta explicita.

    1974: Regizeaza „Chinatown“, cu Jack Nicholson si Faye Dunaway, considerat capodopera sa; filmul este distins cu Globul de Aur pentru cea mai buna imagine si Oscar pentru cel mai bun scenariu. Filmul a fost insa nominalizat de 11 ori la Oscar, inclusiv pentru cea mai buna regie. Doi ani mai tarziu face „The Tenant“ cu Isabelle Adjani, in care Polanski joaca rolul unui imigrant polonez care traieste la Paris.

    1978: In februarie, dupa ce pledeaza vinovat intr-un scandal de viol in care victima ar fi fost fiica unei actrite – o fata de 13 ani, Samantha Geimer – Polanski paraseste SUA, stabilindu-se in Franta. De atunci, Polanski nu a mai vizitat nici o tara care l-ar putea extrada catre America.

    1979: „Tess“, o adaptare dupa Thomas Hardy (cu Nastassia Kinski), primeste trei Oscaruri din sase nominalizari, printre care una pentru cea mai buna regie, un premiu BAFTA, trei premii Cesar (unul fiind castigat de Polanski, pentru regie) si Globul de Aur (pentru cea mai buna actrita, Nastassia Kinski). Polanski i-a dedicat filmul sotiei ucise in 1969, Sharon Tate.

    1988: Regizeaza „Frantic“ cu Harrison Ford si Emanuelle Seigner, apoi, patru ani mai tarziu, „Bitter Moon“ cu Hugh Grant. Cu „Death And The Maiden“ (1994), Polanski obtine doua nominalizari la festivaluri de film internationale mai putin cunoscute (Festivalul International de la Fantasporto, Portugalia si Independent Spirit Award, in California).

    1999: „The Ninth Gate“, cu Johnny Deep si Emanuelle Seigner (cu care e casatorit din 1989), ii aduce premiul pentru intreaga activitate la Festivalul Filmului European de la Berlin.

    2002: Obtine sapte nominalizari la Oscar cu „The Pianist“ si trei premii (pentru regie – Roman Polanski, interpretare – Adrien Brody si scenariu – Ronald Harwood). „The Pianist“ ii mai aduce Palme D’Or la Cannes si doua premii Cesar.

    2005: Roman Polanski castiga procesul de calomnie impotriva revistei americane Vanity Fair si lucreaza la urmatorul lui film, „Oliver Twist“, filmarile desfasurandu-se la Praga.

  • Averi in rama

    Arta e un hobby costisitor si extravagant, dar cercul marilor colectionari continua sa se largeasca. Au patruns in el, in ultimii ani, oameni al caror principal punct comun sunt afacerile, fie ca vorba de cazinouri, fonduri cu capital de risc, software ori productia de desene animate. Puse la un loc, colectiile lor ar detrona multe dintre marile muzee ale lumii.

     In romanul „False Dawn“, Edith Wharton descrie povestea unui bogat om de afaceri care-si dezmosteneste fiul, dupa ce acesta cheltuie intreaga avere pentru arta –  si nu se margineste la valori sigure, precum Rafael, Leonardo ori Rembrandt, ci face alegeri vazute pe atunci drept obscure, ca Giotto ori Mantegna. La 50 de ani dupa ce colectionarul dezmostenit moare in mizerie, picturile ajung sa valoreze, fireste, o avere.
    De altfel, „avere“ e cuvantul cel mai des asociat colectionarilor de arta. E insa suficient pentru a-i defini, totusi?

    Tranzactiile din lumea artei si numarul celor care cumpara lucrari de ordinul milioanelor de dolari sunt in crestere – e greu de spus exact cu cat, de vreme ce multe opere continua sa se vanda pe piata neagra. Si preturile cresc si ele. Daca in 2000 suma de 58 de milioane de dolari oferita pentru pictura „Femeie cu bratele incrucisate“ a lui Picasso era catalogata de analistii pietei exagerata, chiar scandaloasa, in 2004 lumea artei a amutit de-a dreptul cand un alt tablou al lui Picasso a fost vandut cu 105 milioane.

    Dar nu e suficient totusi sa ai bani si sa fii prezent la licitatii pentru a fi colectionar. E important si ce anume faci cu banii: in 1994, Bill Gates a cumparat, cu aproape 31 de milioane de dolari, colectia de scrieri ale lui Leonardo da Vinci, Codex Leicester. Acum cativa ani insa, un colectionar a dat 5,6 milioane de dolari pentru o statuie care-l reprezenta pe Michael Jackson tinandu-l in brate pe cimpanzeul Bubbles. Atat Gates cat si cel care a cumparat statuia indeplinesc criteriul financiar.

    Dar sunt ei colectionari autentici? Sunt cateva criterii care definesc cercul exclusivist al marilor colectionari de arta – aceleasi ca acum cateva secole: cel care cumpara arta trebuie sa o faca pentru ca o pretuieste, pentru a invata din ea si, nu in ultimul rand, pentru a trage foloase de pe urma ei. Iar „profitul“ poate fi atat financiar, cat si cultural. Ar mai fi un criteriu, ceva mai greu de definit: in principiu, un colectionar „de vita“ e cel care simte valori inca nevalidate. In plus, din marile colectii ar trebui, probabil, sa lipseasca piesele de valoare artistica discutabila, supraevaluate din diverse motive – ceea ce e destul de complicat si mult mai putin sigur decat atunci cand iti alcatuiesti colectia dupa regula „cumpara doar marii clasici“.

    Revenind la avere: nu trebuie sa fii Bill Gates pentru a avea o colectie-reper in lumea artei. Charles Saatchi nu e miliardar, dar e un nume in lumea colectionarilor – si face figura aparte, cumparand in cantitati mari arta contemporana si sperand ca astfel va influenta piata.

    De altfel, sa stii incotro se misca piata de arta contemporana, sa ai „nas“ pentru lucrari care peste un deceniu sau doua vor intra in categoria „clasice“ este o conditie importanta pentru a patrunde in lumea colectionarilor. De exemplu Steven A. Cohen. Director al SAC Capital, Cohen a inceput sa colectioneze abia acum cinci ani opere de arta si a inceput cu clasicii: Manet si Monet. S-a indreptat insa repede spre arta contemporana si si-a castigat reputatia de colectionar care stie cand sa cumpere, ce sa cumpere si ce pret sa ofere pe o lucrare. Chiar daca deseori plateste peste pretul la care e estimata o opera, nu plateste oricat.

    Cand licitatia pentru tabloul lui Picasso, „Baiat cu pipa“, a ajuns la 80 de milioane de dolari, Cohen s-a retras din licitatie, iar pictura a ajuns in posesia lui Steve Wynn, detinator a mai multe cazinouri in Las Vegas, care a platit pentru opera lui Picasso 105 milioane de dolari. In schimb, cand a auzit ca magnatul media David Geffen de la DreamWorks scoate la vanzare o pictura de Jackson Pollock – un artist american faimos pentru tehnica sa de „picurare“ a vopselelor – si-a adaugat-o la colectie cu pretul a 52 de milioane de dolari. Slabiciunea pentru arta, dupa cum singur marturisea, l-a facut sa cumpere, pentru 8 milioane de dolari, o lucrare reprezentand un rechin imbalsamat a artistului contemporan Damien Hirst. O astfel de achizitie aduce in discutie si o alta tendinta. Colectionarii de azi se bat in milioane pentru piese care, in urma cu nu mai putin de jumatate de secol, ar fi fost considerate numai bune de aruncat la gunoi. De pilda, licitatiile pentru lucrarile lui Damien Hirst, un artist non-conformist, arata ca niste partide de vanatoare, artistul britanic fiind deopotriva apreciat de colectionarii excentrici si contestat de o parte a criticii de arta. Adesea, britanicul scandalizeaza: unele dintre opere infatiseaza animale disecate, acvarii cu pesti vii – in unul dintre ele fiind introdus un scaun ginecologic – ori bovine jupuite.

    Sunt si azi destui colectionari pentru care nimic nu se compara cu un Rembrandt ori Vermeer, iar Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, e unul dintre ei – iar Allen e un colectionar infocat, adunand, pe langa tablouri de Cezanne, Manet sau Gaugain si piese din lumea SF sau obiecte care au apartinut celebritatilor rock, de exemplu Jimi Hendrix. Criticii de arta considera insa ca noile reguli nu vor ramane mult timp nemodificate. La statutul de colectionar de arta, sinonim cu cel de nobil in viziunea unora, vor aspira din ce in ce mai multe personaje, care se legitimeaza doar cu un cont frumusel in banca.

  • COLECTIONARI SI AFACERI

    Puse la un loc, colectiile de arta ale colectionarilor din topul intocmit de Forbes anul acesta ar rivaliza si cu cele din cele mai importante muzee.

    PAUL ALLEN: Cofondatorul Microsoft, Allen e capul de lista al topului Forbes. Colectia sa de arta contine lucrari de Cezanne, Manet sau Gauguin. Se pare ca aceasta colectie ar contine si lucrarea lui Brancusi, „Pasarea in vazduh“, vanduta  in mai 2005 la Casa Christie’s pentru suma-record de 27,45 milioane de dolari.

    STEVEN A. COHEN: Fondator al fondului cu capital de risc SAC Capital, Cohen – a carui avere e estimata la 2 mld. dolari – a inceput sa-si construiasca o colectie abia acum cinci ani. A cheltuit peste 300 mil. dolari pe lucrari de arta.

    DAVID GEFFEN: Miliardar din Brooklyn, cofondator al celebrei case de productie DreamWorks, Geffen, care are o avere estimata la 3,8 miliarde de dolari, a anuntat de curand ca va face in viitor mai putine achizitii.

    KENNETH THOMSON:  Cel mai bogat om din Canada, Thomson a donat Galeriei de arta din Ontario lucrari in valoare de 200 de milioane de dolari. In iulie 2002, a achizitionat lucrarea lui Rubens, „Masacrul inocentilor“, pentru 77 de milioane de dolari, stabilind atunci un record de pret pentru o lucrare clasica.

    STEVE WYNN: Magnatul din Las Vegas a inceput sa colectioneze lucrari contemporane, trecand mai apoi la clasici. In mai 2003 a cumparat in 24 de ore un Cezanne si un Renoir pentru 40 de milioane de dolari, dupa care a vandut un Modigliani si un Leger pentru 50 de milioane.

  • Econoclastul

    Steven D. Levitt a publicat un manual de economie cu totul si cu totul „altfel“. E de ajuns sa spunem ca, in America, cartea este considerata lectura perfecta pentru vacanta.

    O carte curioasa, incorecta politic, dar foarte corecta ideologic (sustin autorii), incitanta, controversata, delicioasa si iritanta, este „Freakonomics“ – volum aparut de curand in Statele Unite si tiparit, aproape simultan, in Marea Britanie. De ambele parti ale Oceanului a cunoscut un urias succes de public si si-a binemeritat supranumele, bascalios dar, in ultima instanta, foarte exact, de „carte economica de vara“. Care procura, adica, o lectura usoara, agreabila, de concediu, dar care se refera la probleme cat se poate de grave, care nu pot nicicum fi „concediate“ din agenda de prioritati intelectuale ale omului modern.

    Steven D. Levitt (comandant al sectiunii de „artilerie grea“ a volumului) este autor a numeroase studii si experimente academice, profesor de economie la Universitatea din Chicago si editor la „Journal of Political Economy“. A fost recompensat cu medalia John Bates Clark pentru „cel mai bun economist sub 40 de ani“, dar este privit, de catre confrati, ca o ciudatenie a profesiei de economist sau, daca vreti, ca un iconoclast (econoclast, daca ne ingaduiti jocul de cuvinte).

    Prima senzatie de lectura este ca nu ne aflam in fata unei carti care trateaza probleme economice. Asta pentru ca aflam intrebari si raspunsuri eclectice de tipul: Poate un prenume purtat indeobste de negri sa aiba consecinte asupra carierei dvs. profesionale? Care este legatura intre un agent imobiliar si Ku Klux Klan? Se intampla oare ca profesorii sa triseze la examene in favoarea elevilor lor? De ce locuiesc traficantii de droguri impreuna cu parintii? Si asa mai departe, mult mai departe. Levitt s-a facut cunoscut nu doar prin metodele si descoperile lui, ci si, mai ales, prin subiectele sale de studiu, absolut surprinzatoare. In loc sa se intereseze, ca orice economist „serios“, de problema somajului, de impozite sau de cresterea actiunilor, el prefera sa studieze fatetele cele mai neobisnuite ale comportamentului indivizilor. Calea de analiza ii este furnizata de verificarea empirica, de statistica, dar si de „experienta naturala“, care consta in identificarea unui moment, a unui caz particular in care o singura variabila s-a schimbat, fapt ce ingaduie masurarea efectului acestei schimbari. Economia este astfel aplicata problemelor vietii de zi cu zi.

    Pentru lamurire, iata problema cea mai controversata pe care a rezolvat-o autorul in acest volum. E vorba de legatura intre reducerea criminalitatii in SUA si legalizarea avortului in anii 70. Intr-adevar, avortul a fost practicat adesea de catre persoane care nu ar fi fost in stare sa ofere odraslelor lor o educatie satisfacatoare. Astfel, o buna parte dintre aceste progenituri ar fi inmultit randurile delincventilor. Studiind intervalul dintre legalizarea avortului si reducerea delincventei, Levitt a demonstrat, douazeci de ani mai tarziu, ca legatura intre cele doua fenomene era lipsita de echivoc. Din pacate, autorul a fost detestat. Si de catre conservatori, care au vazut in demersul sau „o lauda“ a avortului, si de catre progresisti, carora li s-a parut odioasa ideea ca acei indivizi care recurg la avort sunt mai adesea decat altii parinti de delincventi.

    Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner, Freakonomics,
    William Morrow Editor, 2005

     

  • Religia dragostei

    Atunci cand Frida Kahlo isi anunta intentia de a se casatori cu Diego Rivera, scepticul ei tata va declara: „O sa avem parte de nunta unui elefant cu o porumbita“. Toata lumea, de altfel, priveste cu neincredere stirea acestei insotiri dintre o fata turbulenta, dar mereu bolnava, si geniul picturii murale mexicane, care are de doua ori varsta ei, de trei ori greutatea ei, o reputatie de capcaun si de seducator incurabil, de comunist ateu care indrazneste sa picteze fresce uriase spre slava indienilor. Diego & Frida povesteste istoria unui cuplu iesit din comun, intalnirea dintre cei doi artisti, trecutul incarcat al lui Rivera si crunta experienta a durerii si singuratatii Fridei Kahlo. Nu in ultimul rand, credinta lor in revolutie, intalnirea cu Trotki si André Breton, aventura lor americana si ciudata fascinatie pe care a exercitat-o asupra lor Henry Ford, rolul in innoirea artei moderne pe care l-au avut doi pictori a caror opera a fost atat de diferita, dar, in cele din urma, complementara.

    Jean-Marie Gustave Le ClÈzio, Diego & Frida,
    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005

  • Vacuta care rade, vacuta care gandeste

    Bernardo Atxaga s-a nascut in 1951, in Tara Bascilor. Primele sale texte le publica in limba basca (euskara), intr-o epoca in care regimul lui Franco interzicea orice manifestare in aceasta limba. Prudenta il indeamna, la inceput, sa publice sub pseudonim, dar continua, din pricina notorietatii capatate, sa-l foloseasca si pentru operele sale mai tarzii.

    Una dintre cele mai celebre carti ale sale, scrisa aparent in registrul literaturii pentru copii, dar cu un orizont de adresare mult mai larg (exista numeroase referinte la Razboiul civil si la activitatile clandestine ale bascilor), este „Memoriile vacutei Mu“ (tradusa in multe limbi, inclusiv in esperanto) si care rezuma 50 de ani din viata simpaticului animal nascut in anul de gratie 1940. Dezamagita de conditia ei bovina, Mu se hotaraste sa apuce condeiul si sa descrie, cu umor, uneori, dar si cu gravitate ori melancolie, furnicarul uman care o inconjoara. Multe dintre discutii sunt intre „naratoare“ si prietena ei, La vache qui rit.

    Bernardo Atxaga, Memoriile vacutei Mu,
    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • Carticica junglei

    Povestea Madagascarului, ultima productie a celor de la Dreamworks, s-a nascut dintr-o intrebare: ce s-ar intampla daca ai lua cateva animale dintr-o gradina zoologica si le-ai da drumul in mijlocul junglei?

    Dincolo de raspunsul la aceasta intrebare, filmul nu mai transmite absolut nimic nou. Nici un mesaj ascuns ori original despre valorile societatii americane, nici o morala, nici macar o lectie de viata. Cu forta, poate se poate exploata o idee, si anume cat de bine e sa ai prieteni, dar filmul nu se oboseste sa-ti arate cat de rau ar fi sa nu ii ai. Pe de alta parte, e un lucru pe care il stii deja si nu e cazul sa ti-l mai spuna si un film de animatie. De altfel, povestea animalelor din gradina zoologica nu vrea decat un singur lucru: sa smulga un zambet spectatorilor. Iar vocile lui Ben Stiller, Chris Rock, David Schwimmer si Jada Pinkett combinate cu imaginatia producatorilor reusesc sa faca asta fara multe batai de cap. Mai mult, prestatia leului, a girafei, a hipopotamului, a zebrei si a celor patru pinguini, personajele principale ale filmului, pare mai naturala decat a multor personaje umane din nenumarate filme.

    Leul Alex (Ben Stiller) ramane regele animalelor si in oaza din jungla urbana, o gradina zoologica din centrul New  Yorkului. Impreuna cu prietenii sai – zebra Marty (Chris Rock), girafa Melman (David Schwimmer) si hipopotamita Gloria (Jada Pinkett Smith) isi traiesc viata in ignoranta pana intr-o zi, cand Marty, cuprins de o criza existentiala, e lovit de un gand salbatic: sa ajunga in salbaticie, in jungla, sa vada cum arata lumea de dincolo de hotarele Gradinii. Spre norocul sau, da peste cei patru pinguini ai gradinii, un personaj colectiv, care iti aduce aminte de celebrul magar din Shrek, dar care te face sa te gandesti la un comando de elita disperat sa evadeze din inchisoarea fortificata vazuta in gradina zoologica. Cu ajutorul acestora evadeaza –  intriga e depasita si actiunea incepe. Pe la miezul noptii Alex, Melman si Gloria pleaca in cautarea prietenului lor pentru a-l aduce inapoi. Unde poate fi gasita o zebra care vrea sa ajunga in salbaticie? La metrou, bineinteles. Numai ca inainte de a lua trenul inapoi catre Zoo, sunt toti patru prinsi, bagati in containere si aruncati pe un vapor cu destinatia Africa, mai exact Madagascar. Cum e viata in jungla? Extrem de amuzanta!

  • Mult prea greu de ucis

    O regie europeana, o poveste americana si un actor popular. Toate acestea si doar atat intr-o singura productie: „Ostaticul“.

    Cand Bruce Willis apare in cadru e cazul sa fugi. Chiar si in cazul in care ar juca intr-un film pentru copii, rolul sau ar presupune intrarea in cat mai multe belele. Un alt lucru limpede e ca filmul in care apare se va termina cu un clasic happy-end. Chiar si in cazul in care dusmanul sau de moarte ar fi el insusi, Willis ar castiga batalia, baiatul rau meditand in viata de apoi de ce s-a pus tocmai cu Bruce Willis. O singura pelicula a facut exceptie de la aceasta regula, si anume „Al saselea simt“, dar atunci Willis era mort si probabil nu mai avea atat de multa energie.

    Introducerea de mai sus poate fi acuzata ca fiind una cliseistica, mai ales cand vine vorba de rolurile lui Bruce Willis, dar termenul „cliseu“ descrie cel mai bine ultimul film in care apare acesta, „Hostage“ („Ostaticul“). Willis e un politist, negociator intr-o trupa de elita care se ocupa de cazurile de luare de ostatici. Cum nu stie sa porneasca cu dreptul intr-un film – aspect oarecum de inteles, deoarece in caz contrar filmul ar dura doar 10 minute –  Willis rateaza o negociere si ramane bantuit de amintirea unei crime pe care nu a reusit sa o evite.

    Ce face un politist care intra intr-o criza? Paraseste sectia din centrul Los Angelesului si se muta intr-o suburbie linistita, unde trei indivizi iau ostatica o intreaga familie, dupa un jaf ratat. Problema e ca unul dintre ostatici e un asociat al mafiotului Sonny Benza, iar in casa acestuia se gasesc dovezi incriminatorii pentru acesta. Cum mafiotul nu se uita prea des la televizor, se gandeste ca o sa rezolve situatia rapindu-i acestuia nevasta si fiica. Pana la urma cel care salveaza cu adevarat situatia e regizorul francez Florent Siri, care reuseste cu eleganta la nivel de imagine sa creeze atmosfera unui thriller in adevaratul sens al cuvantului.

    Regia Florent Siri; Cu: Bruce Willis, Kevin Pollak; Durata: 113 minute; Premiera: 05.08.2005

  • Revolutia amatorilor

    Oamenii obisnuiti devin creatori media: exista blog-uri mai populare ca multe ziare, amploarea pe care a luat-o fenomenul „podcasting“ arata ca oricine poate, cu investitie minima, sa remixeze cu succes o piesa iar popularitatea productiilor video de amator este in crestere. O demonstreaza „Star Wars. Revelations“, un documentar realizat intr-un garaj care a fost descarcat de 3 milioane de curiosi.

    Calculatorul personal si tehnologiile digitale de ultima ora permit cu numai cateva click-uri crearea si editarea de continut digital, fie ca e vorba de jurnale personale, articole, emisiuni radio sau filme, care apoi circula pe Internet la fel de frecvent ca productiile protejate de legea drepturilor de autor si care au ajuns sa aiba o influenta comparabila cu a creatiilor marilor case media.

    In oricare dintre cazuri, tot ceea ce e necesar se gaseste pe Internet, de cele mai multe ori gratuit, cu mentiunea ca pentru realizarea de emisiuni radio e nevoie si de un MP3 player cu inregistrare, iar in cazul filmelor de o camera digitala capabila sa realizeze clipuri. Pentru ca toate aceste creatii nu sunt deocamdata capabile sa concureze efectele speciale de la Hollywood, ele au reusit sa se impuna mai ales prin creativitatea ideii care a stat in spatele lor.

    Boom-ul de fapt este al Internetului, iar ceea ce se intampla acum nu inseamna altceva decat evolutie: de exemplu jurnalele personale (weblogs, pe scurt blogs) sunt o alta forma a cunoscutelor forumuri de discutii – pentru ca opiniile pot fi comentate si de cititori in binecunoscutul stil forumistic.

    Despre jurnalele online se spune ca au existat din anii ‘80, sub diverse forme. Termenul de weblog a fost folosit prima oara in 1997. Formula prescurtata „blog“ a aparut prima oara in 1999. „Log“ – „inregistrare“ in limba engleza – era deja folosit in expresii precum „jurnalul de bord“ (captain’s log). In prezent, jurnalele au devenit un factor important in luarea de decizii, iar oamenii s-au invatat sa tina cont si de opinia altora, in special cand vine vorba de investitii.

    Dupa atentatele din 11 septembrie 2001, jurnalele personale ale celor care au dorit sa comenteze dezastrul si sa isi spuna opinia despre ce ar trebui facut in continuare au devenit peste noapte sursa de informatii pentru o lume intreaga. Din 2003, blog-urile au devenit tot mai populare si analistii sunt de acord ca au avut o infuenta semnificativa asupra alegerilor din SUA din 2004. Tot mai multe institutii si organizatii au inceput sa tina jurnale „oficiale“. „Blog-urile pot fi privite ca reactia societatii la mass-media orientate spre profit si controlate de grupuri de interese“, spune Ionut Oprea, director de comunicare al Netbridge Investments, care detine site-ul www.weblog.ro. Blogurile sunt, in general, comentarii absolut independente – pur si simplu parerea unui consumator despre un produs, serviciu sau despre o situatie oarecare. „Blog-urile nu sunt mass-media, chiar daca exista cateva produse media intitulate astfel. Ele se adreseaza unei audiente de nisa“, crede Ionut Oprea.

    Succesul blog-urilor confirma de fapt reusita unui gen de site nascut in anii ‘90, care a supravietuit chiar si crahului dot-com. Realizat tocmai din dorinta de a afla si parerea altora despre diverse produse si servicii, www.epinions.com si-a propus sa devina un ghid pentru achizitii, dar si pentru discutii politice. epinions.com prezinta parerile fiecarui membru al site-ului despre produse, fara a cenzura sau a modifica mesajele utilizatorilor – daca acestia respecta regulile.

    Site-ul a fost lansat de un grup de pasionati ai Internetului care detineau functii importante la Yahoo, Netscape si Excite. Pagina principala are motor de cautare pentru a descoperi rapid informatii despre produsul dorit, iar opiniile sunt impartite in categorii bine definite si usor de accesat. In total sunt afisate 12 categorii mari (de la auto pana la computere si de la electronice pana la carti), cu zeci de subcategorii fiecare, plus o sectiune suplimentara, cu topicuri precum „Educatie“, „Finante“, „Sport“ sau „Restaurante“.

    Urmatorul asalt a fost dat pe segmentul emisiunilor de radio. Ajutati de simple aplicatii software sau chiar de playerele de muzica digitala dotate cu functia de inregistrare, oamenii au inceput sa isi spuna parerea si in fisiere audio, au inceput sa remixeze melodiile asa cum le-ar fi placut lor sa sune si au creat chiar si spectacole, transmise apoi pe Internet. A aparut asa-numitul fenomen „podcasting“, termen care combina de fapt termenul „broadcasting“ cu cateva litere din denumirea faimosului player Apple, iPod. Se pare ca termenul a fost folosit prima oara de un VJ al MTV, Adam Curry, iar tehnologia ii apartine unui producator de software, care a si promovat folosirea podcastig-ului incepand din 2004. Oarecum gelosi pe succesul rivalilor de la Apple pe segmentul muzicii digitale, oficialii Microsoft au cerut ca „podcasting“ sa fie tradus ca „personal, on-demand broadcastig“, cu alte cuvinte productia proprie de continut digital, la cerere. Cu toate acestea, podcasting-ul ramane in mare parte specific fanilor de iPod.

    Podcasting-ul a devenit tot mai popular in SUA, incepand cu septembrie 2004. Este diferit de simpla accesare a blog-ului sau a muzicii digitale, pentru ca necesita o aplicatie speciala de decodare. Tot asa, pentru a descarca astfel de continut pe playerul digital, este nevoie de o aplicatie speciala.

    Radiourile, in speciale cele care transmit online, s-au adaptat rapid la noua tehnologie, realizand propriile servicii de podcasting. De exemplu BBC a lansat propriul serviciu podcast in octombrie 2004. Deja in mai 2005, radiourile incepeau sa transmita cele mai reusite emisiuni podcasting ale amatorilor.

    Incepand din iunie 2005, magazinul online de muzica al Apple, iTunes, cel mai utilizat instrument de acest gen de pe Net, a adaugat o sectiune unde se pot cumpara productiile amatorilor. In biblioteca de podcasting a Apple se afla acum peste 3.000 de productii de acest gen. In 24 de ore de la lansarea serviciului, mai bine de un milion de utilizatori au cumparat cel putin o astfel de productie. Fenomenul podcasting a inceput sa afecteze industria divertismentului pe mai multe niveluri. Oamenii deveniti peste noapte creatori de remixuri muzicale s-au trezit DJ in cele mai trendy cluburi. Distractia nu mai inseamna doar ascultarea celor mai in voga melodii, ci tocmai acceptarea creatiilor particulare ca o forma de arta. „Ii lasam pe oameni sa isi creeze propriile melodii si sa tina adevarate concerte in serile dedicate“, explica Raj Panjawani, unul dintre proprietarii Nowax, organizatie care si-a propus sa incurajeze oamenii sa creeze muzica si sa o aduca in fata unui juriu dur: alti oameni pusi pe distractie.

    La aproape zece luni de cand a devenit populara, tehnologia pentru podcast a fost adoptata rapid de casele media, Walt Disney, CNN sau ABC News fiind printre pionierii acestui domeniu. Postul de radio WNYC a lansat in ianuarie 2005 serviciul de podcasting, ajungand in martie la 86.000 de ascultatori pe saptamana. Dupa introducerea lui in sectiunea speciala a magazinului de muzica online al Apple, iTunes, serviciul a ajuns la 125.000 de ascultatori pe saptamana. „Podcasting-ul devine un fenomen, un canal media la care nu am fi avut acces altfel“, a declarat Phil Redo, vicepresedintele WNYC.

    Succesul podcasting nu face posturile de radio sa scape din vedere jurnalele personale online, asa-numitele blog-uri. Pentru a demonstra ca sunt deschise sugestiilor publicului, producatorii au instalat pe propriile site-uri astfel de solutii, care permit ascultatorilor sa faca sugestii privind emisiunile favorite sau sa comenteze  ceea ce au auzit la radio intr-o anumita zi. Posturile publice, precum BBC in Marea Britanie sau PRI (Public Radio International) in Statele Unite, au adoptat mai rapid decat cele comerciale astfel de tehnologii, spun specialistii in domeniu. „Incercam sa impingem emisiunile radio spre noi canale si in acelasi timp sa exploatam entuziasmul si eventualele surse cu informatii exclusive care sunt disponibile pe Internet“, spune Mary McGrath, producator executiv la PRI. Podcasting-ul ofera de asemenea o oportunitate imposibil de ignorat de segmentul publicitatii, pentru ca, la fel ca orice produs online, atinge audiente record si din orice colt al lumii, iar inserarea de publicitate in emisiunile de tip podcasting costa mult mai putin fata de reclama in timpul emisiunilor clasice de radio.

    Recent, miscarea s-a repetat in domeniul filmelor digitale. Au aparut atat jurnale video online, in care oamenii isi povestesc experientele in mod regulat, dar si tot mai multe productii video in format digital apartinand unor amatori care se doresc a fi mari regizori. Exista insa si productii de succes, care isi propun sa rivalizeze cu filmele caselor de productie atat prin stil, cat si prin realizarile grafice. Cel mai recent exemplu in acest sens il constituie „Star Wars: Revelations“, un documentar pentru fanii Razboiului Stelelor realizat intr-un garaj, care a fost descarcat de pe Internet in peste 3 milioane de exemplare in toata lumea, conform editiei online a BBC.

    Filmul are 40 de minute si a fost realizat de oameni la fel de pasionati de trilogie ca si cei care l-au vizionat. „Am incercat sa facem totul la cele mai inalte standarde de calitate“, a explicat Shane Felux, un american care nu e tocmai amator in privinta filmelor.  Cu software-ul pe care l-a avut la dispozitie, Shane a reusit sa imbine efecte speciale de cea mai buna calitate.

    „Cu cateva aplicatii de editare a filmelor, aplicatii cu efecte 3D si alte asemenea programe, filmul a fost usor de realizat acasa“, a spus el. Shane a recunoscut ca investitia totala in proiect poate fi calculata la 20.000 de dolari si ca aproape 200 de fani ai Razboiului Stelelor au contribuit la proiect.

    Pe de alta parte insa, Shane Felux, care a urmat studii superioare de regie si productie de film, recunoaste ca ceea ce a realizat a fost inspirat in mare masura de alte zeci de filme realizate de fanii Razboiului Stelelor, filme care au fost de asemenea facute in ateliere proprii, cu mijloacele disponibile oricui.

    „Epoca digitala inseamna ca ai toate uneltele la indemana pentru a obtine ceea ce vrei“, a explicat Shane. El a spus ca nu ar fi putut avea astfel de rezultate fara acces la tehnologie sau daca aceasta nu ar fi fost totusi accesibila si ca pret. In Romania, fenomenul jurnalelor personale incepe sa se faca simtit, existand deja un site specializat, denumit www.weblog. ro. Despre podcasting nu prea se vorbeste in Internetul romanesc, iar productie video se refera deocamdata in general la petreceri, nunti si botezuri.

    Despre www.weblog.ro putem spune ca a reusit sa atraga peste 2.200 de oameni pe zi in ultimele luni, aproape 70.000 in ultima saptamana, conform serviciului de monitorizare Trafic.ro. Site-ul incearca sa supravietuiasca fara reclama, pentru a da o nota de obiectivitate articolelor gazduite, insa incearca marea cu degetul gazduind un magazin online de tricouri personalizate. Discutiile sunt organizate in categorii, iar cele mai recente mesaje postate sunt vazute primele. Un altfel de serviciu de jurnale personale este disponibil studentilor pe http://weblogs.studentclub.ro/. Mai ales celor pasionati de Microsoft.

    Cele mai multe referinte la podcasting din Internetul romanesc sunt in forumurile de discutie, unde utilizatorii se intreaba cam despre ce este vorba. Pe site-ul Softpedia.com, una din cele mai mari biblioteci de software gratuit din lume, sunt disponibile la ora actuala circa sapte aplicatii diferite care permit crearea sau ascultarea de emisiuni podcast.

    Aceeasi cautare efectuata pentru „weblogs“ scoate la iveala peste 700 de astfel de aplicatii, care pot fi utilizate pentru crearea sau citirea de jurnale personale. „Blog-urile au fost adoptate pe Softpedia de ceva timp si sunt folosite de utilizatori din intreaga lume“, a declarat Alexandru Andreescu, specialist in Mac/Apple al Softpedia.com.

    „Noile tehnologii vor fi adoptate si in Romania, dar trebuie sa ne gandim ca pentru ele sunt necesare si echipamente speciale, precum playerul iPod, un web-server, eventual camera digitala. Vesnica problema cu puterea de cumparare“, a apreciat el. Astfel ca pe partea de podcast, romanii mai au de asteptat.

    „Desi nu sunt utilizate inca prea mult in Internetul romanesc, noile tehnologii nu trebuie ignorate. Valoarea lor ca mijloc de comunicare sau ca factor de influenta nu trebuie ignorata“, apreciaza Marian Pop, specialist in tehnologii digitale al furnizorului de servicii online Neogen.

    Blog-urile au aparut din nevoia de a echilibra pozitiile transante ale mass-media traditionale, spune el. Neogen nu are acum un plan concret de a lansa astfel de servicii, insa va tine cont pe viitor de preferintele utilizatorilor de Internet. Tehnologia podcasting si jurnalele video sunt la inceput de drum si in tarile avansate, spune oficialul Neogen.

    Mai exista si problema necesitatii unor servicii de acces la Internet in banda larga pentru doritorii de podcasting sau de productii video. In schimb, jurnalele pe web sunt mult mai accesibile, iar furnizorul de servicii online permite utilizatorilor crearea unui astfel de blog in sectiunea „Club“ de pe portalul Neogen.ro.

  • Parerea mea…“

    Oricine poate produce acum, cu ajutorul softurilor specializate si al Internetului, articole, fisiere audio, filme digitale.

    JURNALE: Fenomenul „blog“ – jurnalele personale online – a schimbat peisajul media din SUA, a influentat alegerile prezidentiale si a impus noi standarde pentru presa.

    AUDIO: Noua tendinta de viraj spre fisiere audio in format digital schimba situatia posturilor de radio, care reusesc insa sa tina pasul cu transformarile tehnologice, adoptand la randul lor fenomenul „podcasting“.

    VIDEO: Oamenii simpli au inceput sa creeze cu ajutorul camerei digitale si al aplicatiilor software disponibile pe Internet clipuri si filme tot mai avansate.

    „Blog-urile pot fi privite ca reactia societatii la mass-media orientate spre profit si controlate de grupuri de interese.“ Ionut Oprea, Netbridge Investments