BusinessMagazin

Blog

  • ROMANI VS. INTERNATIONALI

    Piata romaneasca de avocatura de afaceri e dominata de casele romanesti, singura exceptie notabila fiind Linklaters, care intra, alaturi de NNDKP si Musat si Asociatii, in trioul celor mai mari firme din tara, atat dupa cifra de afaceri, cat si dupa numarul de avocati.

     

    TOT RAUL SPRE BINE: Spre deosebire de tarile central-europene, in care marile case internationale de avocatura au intrat inca din anii ‘90, atrase de economiile in crestere, Romania s-a dovedit, cel putin pana acum, prea putin interesanta. Iar aceasta a permis firmelor autohtone sa creasca si sa se maturizeze – ceea ce nu s-a intamplat insa in Ungaria, Cehia sau Polonia.

     

    VIN SAU NU VIN? Ion Nestor nu se asteapta ca firme din „Magic Circle“ – cum sunt numite cele cinci mari firme internationale cu sediul in Londra – sa aiba o prezenta semnificativa aici in urmatorii ani (exceptie face Linklaters, care a venit aici in 2000 si si-a castigat deja un loc in „top 3“). Motivul ar fi ca prioritatile lor sunt China si India. „Nu ma astept sa vina sa se incurce cu deschiderea unui birou sau cu o forma de cvasifuziune, chiar daca sunt multi in aceasta piata care spera la asta. Eu sunt sceptic“, spune Nestor.

     

    FARA FUZIUNI: Firmele mari de avocatura din Romania au ajuns, in ultimii ani, suficient de experimentate si de complexe incat sa nu mai creada ca fuziunea cu firmele internationale e fie cea mai buna solutie, fie singura salvare. Cel putin asa crede Ion Nestor, care se intreaba ce ar putea oferi unei firme ca NNDKP un partener international: „Noi lucram in mod curent cu zece dintre cele mai mari case de avocatura din lume; daca ne-am alia cu una dintre ele, le-am pierde pe celelalte noua. Care-i rostul?“.

     

    BRANDURI ROMANESTI: Ion Nestor crede ca puterea brandului incepe sa se vada si in privinta serviciilor avocatiale. Da exemplul casei Musat si Asociatii care, desi a pierdut un numar mare de oameni (e vorba de plecarea a 8 dintre cei 13 parteneri in primavara anului trecut), a reusit „sa-si stranga randurile, sa-si completeze echipa, sa se restructureze“ si sa-si pastreze pozitia in topul caselor de avocatura.

     

    COMPETITORI: La intrebarea „cine este principalul competitor al NNDKP?“, Ion Nestor raspunde repede: „Linklaters“. Dupa care adauga o firma romaneasca, Musat si Asociatii, despre care spune ca a avut o regenerare „spectaculoasa“. In 2005 numarul doi din firma, Marius Tuca, a parasit Musat si Asociatii impreuna cu alti sapte parteneri, fondand Tuca si Asociatii.

  • AVOCATII PRIVATIZARILOR

    Trei mari case de avocatura – NNDKP, Linklaters (singura mare casa de avocatura internationala cu activitate semnificativa in Romania) si casa Musat si Asociatii – au fost implicate, fie de partea statului, fie de cea a cumparatorului, in primele zece privatizari – dupa valoarea tranzactiei din Romania.

     

    Privatizare

    Valoare (mil. euro)

    Vanzator vanzatorului

    Avocatii

    Cumparator

    Avocatii cumparatorului

    BCR

    3.750

    AVAS

    NNDKP

    Erste Bank

    Cameron McKenna

    SNP Petrom

    1.529

    MEC

    Linklaters

    OMV

    NNDKP

    RomTelecom*

    675**

    MCTI

    NNDKP

    OTE

    K&P / H&R***

    Sidex

    500

    APAPS

    Linklaters

    Ispat

    Musat si Asociatii

    Distrigaz Nord

    304

    MEC

    Linklaters

    E.ON Ruhrgas

    Gide Loyrette Noel

    Distrigaz Sud

    311

    MEC

    Linklaters

    Gaz de France

    NNDKP

    Electrica Oltenia

    151

    MEC

    NNDKP

    CEZ

    Linklaters

    Electrica Moldova

    100

    MEC

    NNDKP

    E.ON

    Cameron McKenna

    Electrica Banat

    70

    MEC

    NNDKP

    Enel

    Musat si Asociatii

    Electrica Dobrogea

    43

    MEC

    NNDKP

    Enel

    Musat si Asociatii

     

    *PRIMA FAZA A PRIVATIZARII; IN CEA DE-A DOUA FAZA A PRIVATIZARII, MINISTERUL COMUNICATIILOR (MCTI) ESTE REPREZENTAT DE CASA DE AVOCATURA ZAMFIRESCU, RACOTI PREDOIU, IAR GRECII DE LA OTE SUNT CONSILIATI DE CASA DE AVOCATURA LINKLATERS

    **SUMA ESTE EXPRIMATA IN DOLARI;

    ***Karatzas&Perakis/Hertzfeld&Rubin

  • SUNETUL MUZICII

    Sunetul muzicii si sunetul banilor sunt la fel de melodioase. Si, chiar daca nu s-a inventat casa de discuri care sa traiasca exclusiv din productia artistilor romani, muzica din Romania este pe cale sa se schimbe. Atrasi si de sunetul muzicii, dar si de cel al banilor, in jurul interpretilor au inceput sa roiasca agentii de booking, companii de management si impresariere si firme de publishing, transformand o miscare intr-o industrie reala.

    A de la artisti. O casa de discuri care presteaza in acelasi timp servicii de management si de impresariat pentru artistii sai este indiciul cel mai clar ca piata muzicala cu care avem de-a face este la inceputuri. 

    Intr-o astfel de piata a devenit artist Zoli Toth, membru al trupei Sistem. Nici acum, cand a devenit asociat la Star Management, o firma de management, consultanta si impresariat artistic, nu a uitat cati nervi si-a facut pe vremea cand casa de discuri in portofoliul careia se afla juca toate cele trei roluri: de producator, manager si impresar.

    „Pe mine nu avea cine sa ma reprezinte, daca nu-mi placea ceva“, isi aminteste Toth. „De fapt, de aici a pornit toata chestia cu firma. Atat de mult m-am enervat cu altii incat am inceput sa citesc si am vazut ca nu e chiar asa.“ Prin firma sa, Toth face de anul trecut nu doar managementul propriei trupe. El ofera consultanta artistilor in prag de a semna un contract cu o casa de discuri si are prima agentie de impresariat online unde pot fi rezervati artistii pentru concerte. Dar nu e singurul care a „mirosit“ nevoia de astfel de servicii in piata.

    Alte sapte-opt firme de impresariat artistic scot bani de doi ani din impresariere, organizare de evenimente, management sau publishing (gestionarea si tranzactionarea drepturilor de autor). Acestea au aparut pe masura ce artistii au inceput sa inteleaga ca producatorul, managerul si impresarul trebuie sa activeze fiecare la agentii diferite, si nu in sanul casei de productie. Altfel, artistul risca sa devina victima unui conflict de interese, in care propriul sau interes nu mai e sustinut de nimeni. 

    „Impresarul nu are cum sa traga la raspundere managerul, iar ma-nagerul nu are cum sa traga la raspundere producatorul“, explica Toth.  In linii mari, producatorul este cel care investeste, managerul vine cu viziunea si ii spune producatorului in ce trebuie investit, iar impresarul „vinde“ artistul, conform planului stabilit de manager. In teorie, suna simplu. In practica, „totul e inca foarte primitiv“, considera Toth.

    I de la imitatie. Deocamdata, impresarii, managerii, producatorii, studiourile de inregistrari, regizorii de videoclipuri, casele de publishing si chiar artistii realizeaza doar o imitatie de industrie mu-zicala occidentala. 

    Nici sumele aflate in joc nu sunt mai impresionante: daca pentru a aduce o trupa internationala in Romania un organizator ar avea nevoie de sute de mii de euro, onorariul unei trupe romanesti nu ajunge la 10.000 de euro decat in cazuri exceptionale, un pret maxim obisnuit fiind de 5.000 de euro, spune Boby Stoica, membru al trupei Voltaj si producator muzical in propriul studio, Voltart. Stoica stie ca nici tarifele pentru studio pe care e nevoit sa le practice nu se compara cu cele de afara: 3-4.000 de euro pentru un album, fata de de 15.000 in varianta occidentala. Iar daca discuti cu un regizor de videoclipuri, vei afla ca producatorii investesc intre 3-7.000 de euro intr-un videoclip, in timp ce „afara“ sumele sunt multiplicate cu 30 si 200.

    „Cel mai scump videoclip din istoria Romaniei este cel de 43.000 de euro al Cristianei Raduta care tocmai iese pe piata“, spune Cristian Gugu, care a realizat 17 videoclipuri anul trecut la Quantum L&C. „Dar banii nu au venit de la producator. Producatorii nu investesc atat intr-un videoclip“, spune el. 

    D de la dificultati. Ce tine muzica romaneasca pe loc, in coada Europei si in coada industriilor romanesti? Motivele sunt multe: vanzarile sunt in scadere, pirateria in crestere, legea dreptului de autor nu se aplica peste tot, iar noua sursa de exploatare – download-ul contra cost – nu a patruns inca  in Romania. 

    „Nu cred ca exista vreo casa de discuri care sa traiasca din muzica romaneasca“, spune George Maracine, directorul Intercont Music, producator care, in 1997, descoperea trupa Talisman, ce avea sa devina locul doi national in topul vanzarilor de albume, dupa „campionul tuturor timpurilor“ Stefan Hrusca. „Investitia in trupele romanesti este mult mai mare proportional cu rezultatele financiare din vanzari.“ Iar diferenta se accentueaza pe masura ce vanzarile de albume scad. La inceputurile industriei muzicale romanesti (1996, anul aparitiei Legii dreptului de autor), un album de succes se vindea in 100-200.000 de exemplare. In prezent, artistii in voga vand 50.000 de unitati dintr-un album nou-lansat. De mentionat si faptul ca Discul de Aur inseamna in Romania 30.000 de unitati vandute, iar Discul de Platina re-compenseaza vanzarea a 50.000 de exemplare. Valorile pe plan international difera, dar de regula se da un disc de aur pentru 100.000 de unitati vandute si de platina pentru 300.000 de albume vandute.

    Pesimist se arata deocamdata si directorul principalei case de discuri din Romania, Media Services. „Pronosticul meu este pesimist pentru urmatorii doi-trei ani, dar optimist pentru viitor“, spune Dan Popi. „Noi resimtim problemele celor de afara care se confrunta cu pirateria pe Internet, dar suntem inca departe de a ne bucura de partea buna a Internetului, care afara functioneaza deja.“ Pentru a supravietui, casele de discuri care s-au incapatanat sa mizeze pe muzica romaneasca au fost obligate sa-si orienteze o parte a activitatii spre zonele mai profitabile ale afacerii cu muzica: importul de albume internationale, care se vand mai scump, desi nu presupun investitii din partea producatorilor. 

    Diferentele de pret dintre cele doua ca-tegorii se reflecta pozitiv in afacerile caselor de discuri. „La sfarsit, cand tragi linia si socotesti profitul, constati ca 50 de mii de unitati romanesti iti aduc un profit cat 10.000 de unitati internationale“, spune Minel Stoica, reprezentant al Zone Records, care nu a abandonat productia de trupe romanesti pentru ca nu vrea sa fie comparat cu un vanzator de parizer. „Trebuie sa intelegem si noi ceva din meseria asta, sa nu ne auto-comparam cu vanzatorii de parizer, ca n-ar fi mare diferenta.“ Cu toate ca albumele straine le bat pe cele romanesti ca pondere in cifra de afaceri a caselor de discuri, romanii duc greul volumului de vanzari. „In Europa, suntem pe locul intai, pentru ca vindem 76% muzica romaneasca si abia restul straina“, spune Bogdan Graur de la Mediapro Music. „Cantitativ, se vand mult mai bine albumele romanesti de succes decat albumele straine de succes“, spune si Minel Stoica, reprezentant al Zone Records. Reversul medaliei? „Doar 30% din cifra noastra de afaceri rezulta din productia de artisti romani, restul venind din importul de muzica“, conform estimarilor lui Maracine de la Intercont Music. 

    C de la costuri. „Preturile sunt diferite pentru ca asa cere piata, din nefericire, si e greu de intervenit“, spune Stoica de la Zone Records. Piata este atat de saraca si pirateria atat de virulenta incat, daca producatorii romani ar cere un pret apropiat de cel european, pirateria ar inghiti piata in intregime, e de parere si Dan Plesa de la A&A Records.


    „Producatorii trebuie sa pastreze un pret care sa concureze cat de cat piratii“, explica Plesa. Pretul standard al unui CD in magazinele europene este de 20 de euro, in timp ce CD-ul romanesc se vinde la noi cu 4-5 euro, desi productia costa la fel de mult in orice tara. Costul final al unei casete sau al unui CD este numai fatada investitiilor facute de casele de discuri in realizarea si promovarea unui album, investitii care se cifreaza, conform declaratiilor producatorilor, intre 10.000 de euro si 50.000 de euro. Acestea variaza in functie de numele si renumele trupei sau interpretului promovat.  „10.000 de euro ar fi minimul de bani investiti direct intr-o trupa, fara regia firmei“, spune Dan Popi de la Media Services. 

    Pe ce „se duc“ atatia bani? In afara de studio si de videoclip, producatorii sunt nevoiti sa investeasca si in difuzarile TV pe canalele muzicale specializate. Aceste televiziuni nu pretind tarife de difuzare, dar conditioneaza difuzarile de cumpararea de catre producator a unui spatiu publicitar. 

    „Ofera producatorilor «pachete promotionale» care includ un anumit spatiu de reclama si un anumit numar de difuzari pentru videoclip“, spune Dorian Enache, directorul general al firmei de management artistic Inside Music. Pentru ca un videoclip sa „ruleze“ de 7-8 ori la o astfel de televiziune timp de doua luni, producatorii trebuie sa investeasca doua-trei mii de euro, spune Maracine de la Intercont Music. „Daca nu cumperi publicitate, nu difuzeaza“, spune el.

    Toate aceste investitii sunt greu recuperabile. O trupa incepe sa aduca profit de abia dupa ce a vandut 15 – 20.000 de albume, spun producatorii. Or, acest lucru se intampla rar, avand in vedere ca „80% dintre trupele produse vand in jur de 10.000 de albume maximum, iar acesta este un rezultat bun“, potrivit directorului de la Intercont Music. Din acest motiv, producatorii recurg la mici trucuri prin care sa recupereze investitiile si de pe seama trupelor care nu „au dat lovitura“.

    „Exista multi artisti care la o privire superficiala nu scot banii prin vanzarile propriilor albume, dar pentru ca o melodie a lor a avut succes la radio, poate fi utilizata cu succes pe compilatii, care se vand foarte bine“, spune Popi de la Media Services.

    Pe langa aceste strategii, consumul de energie si nervi, sustin producatorii, nu trebuie neglijat in aceasta meserie in care relatia cu principalele posturi de radio este destul de dificila. In ultimii doi ani mai ales, reprezentantii caselor de discuri se plang ca radiourile adopta atitudinea „noi nu lansam hituri, doar le preluam“.

    „Cine Dumnezeu le mai lanseaza, daca nu le difuzeaza nici unul dintre radiourile majore?“, se intreaba Minel Stoica de la Zone Records.

    Pentru a face dintr-o piesa un hit, producatorii spun ca e nevoie in proportie de 50% de relatiile lor. Restul vine din munca si talentul artistului, care de multe ori sunt necizelate in Romania, unde nu exista o „piata de background“. De exemplu, Dan Plesa de la A&A Records spune ca primeste an de an aproape 400 de demo-uri, dintre care cel putin jumatate sunt de o calitate indoielnica. In alte tari, povesteste el, artistii trec prin mai multe filtre pana sa ajunga la casele de productie: timp de doi-trei ani canta in cluburi piese proprii si cover-uri, urmand ca abia dupa ce s-au „rodat“ si s-au obisnuit cu scena sa inregistreze doua piese intr-un studio care face demo-uri. „La noi, orice om are o idee si un computer acasa merge direct la casa de discuri. Dar casa de discuri nu trebuie sa-i produca un album, sa investeasca bani in el, sa umple piata muzicala cu sub-produse, pentru ca de abia la al treilea album acel artist sa inceapa sa aiba o sansa sa vanda“, povesteste Plesa, care nu lanseaza mai mult de unu-doi artisti pe an.

    Odata produs, albumul trebuie distribuit cat mai bine, iar planul de distributie se face „cu pixul pe hartie“, spune Dan Plesa. Pentru ca nu-si permit sa riste, producatorii romani imprima initial in jur de 1.000 de albume, urmand ca, in functie de vanzari, sa hotarasca daca piata poate inghiti mai mult.

    B de la benzinarii. Care au ajuns sa joace un rol important in viata muzicienilor din Romania. Nu numai pentru faptul ca alimenteaza masinile cu care merg in concert, ci pentru ca reprezinta al treilea mare canal de distributie a CD-urilor si casetelor. „La benzinarie prinzi clienti pe care nu ii gasesti in alta parte“, spune Anca Lupes, director de marketing la Nova Music. Insa principalul canal de vanzare a muzicii este, sau mai bine zis a ramas, in Romania anului 2005, taraba. „Peste 30% din vanzari sunt asigurate de taraba“, precizeaza Bogdan Graur de la Mediapro Music. Urmeaza retelele specializate de magazine, de genul retailerilor de electrocasnice si electronice, care s-au extins si in zona distributiei de muzica, iar dupa benzinarii vin supermarketurile si retelele cash & carry. La urma de tot vin canalele de distributie neconventionale, de genul vanzarii pe Internet. „Piata resimte lipsa unor retele de magazine specializate pe muzica. In prezent clientul nu beneficiaza de recomandari din partea unui personal competent, simpla expunere a marfii nefiind de ajuns“, adauga Anca Lupes. 

    In topul vanzarilor de muzica, pe categorii, conduc manelele („Inca“, este de parere Bogdan Graur), urmate de dance, de pop-rock (reprezentat de Holograf), de muzica populara, rock-ul mai dur si, pe ultimul loc, muzica clasica. „Vanzarile urmeaza moda. Daca in 2000 se vindeau bine albumele dance, din 2001 au trecut in top manelele. Pentru viitor, si piata romaneasca va functiona si va fi puternic influentata de ceea ce se canta in Statele Unite si in vestul Europei“, crede Dorian Enache, de la Inside Music. La randul sau, Bogdan Graur de la Mediapro Music mizeaza pe un reviriment al genului rock. 

    O valoare totala a vanzarilor este destul de greu de estimat, pentru ca producatorii nu-si fac publice vanzarile. Dar o idee despre evolutia pietei o dau numarul de holograme vandute anual, intre 14 si 15 milioane de bucati, de unde o valoare a vanzarilor de albume de 20 – 30 de milioane de euro. Trupele din Romania au un statut privilegiat fata de trupele din afara: pentru ca se vand putine albume, produsul e foarte ieftin si pirateria e mare, artistii beneficiaza de procente mai mari decat oriunde in lume din vanzari, pentru a putea castiga si ei ceva. Dar e un privilegiu pe hartie. Avantajul e simtit doar de cei care reusesc sa vanda in mai multe locuri, ca O-zone care, cu un contract romanesc, a castigat mai mult decat daca ar fi semnat direct in strainatate. Artistii romani au 15% din vanzari (12% e cel mai prost contract), procent pe care nu il au interpreti la moda din SUA. 

    Piata concertelor are o valoare cel putin dubla fata de cea a vanzarilor, aceasta fiind principala cale de finantare a industriei muzicale, apreciaza Dorian Enache de la Inside Music. Platile merg de la cateva sute de euro pentru un grup rock underground pana la cel mult 7.000 de euro pentru o formatie sau un interpret consacrat. Boby Stoica spune ca un roman primeste cam jumatate din ce incaseaza un artist ungur intr-un concert la el acasa. Banii din concerte se impart intre artist, echipa acestuia, incluzand managerul, impresarul si partea tehnica si, uneori, casa de discuri, ca principal investitor in promovarea muzicianului.

    Valoarea incasarilor, privita si din perspectiva numarului de locuitori si a puterii de cumparare, nu difera foarte mult de restul tarilor din zona, Bulgaria fiind undeva la jumatatea incasarilor din Romania iar Polonia inregistrand o valoare dubla a vanzarilor si concertelor. 

    G de la global. Pe plan global, vanzarile de muzica au continuat sa scada in 2004, pentru al patrulea an consecutiv, dar in acest an se estimeaza ca incasarile producatorilor vor intra pe o panta ascendenta, datorita numarului tot mai mare de magazine online si a cererii crescute de DVD-uri cu muzica. De exemplu, in Marea Britanie, vanzarea prin download a depasit anul trecut vanzarea de albume pe suport traditional, conform unor date ale industriei fonografice britanice.

    In Romania, dupa cateva tentative nereusite ale unor case de discuri precum Intercont Music sau A&A Records, Media Services are deja o oferta de download contra cost. De la deschiderea site-ului in urma cu o luna, au fost efectuate „cateva sute“ de descarcari, spune Dan Popi, directorul Media Services. Toti clientii au fost din randul celor 11 milioane de romani din diaspora, care sunt obisnuiti cu astfel de metode de plata si au acces mai dificil la muzica romaneasca, spune Popi. Cat de curand, Media Pro Music si Nova Music isi vor oferi portofoliile online, spre descarcare contra cost.

    F de la Final. Una peste alta, din muzica se poate trai in Romania. A fost bine la un moment dat, acum piata se asaza si se apropie o alta perioada buna. In plus, cam toti actorii industriei muzicale sunt de invidiat; cum sa nu invidiezi niste oameni care castiga facand ceea ce le place?

  • JOCUL PROCENTELOR

    Cu cat se ocupa mai multi de tine, cu atat pierzi mai multe procente din castig. Putini artisti romani au inteles insa ca e mai convenabil sa pierzi mai mult din mult, decat nimic din aproape nimic. Cei ce inteleg renunta la procente, dupa cum urmeaza: 

    • Impresarul – 10-20% din fiecare concert contractat
    • Managerul – 10-25% din toate veniturile brute ale artistului
    • Publisherul – 25 – 50% din drepturile de autor
    • Casa de discuri – 80 – 88% din vanzari

     


     

  • TENDINTE IN MUZICA ROMANEASCA

    PROJECT STUDIO: Creste numarul studiourilor facute acasa, unde artistii inregistreaza piese in spe-ranta ca intr-o zi vor „da lovitura“. „Acesta este trendul mondial“, spune Stoica de la Voltart. „In sase luni, 10 dintre cele mai mari studiouri de la New York si Hollywood s-au inchis. Toata lumea se muta mai pe mic, mai acasa. Fenomenul se datoreaza declinului mondial: vanzarile de albume pe 2004 au fost de 40% din vanzarile anului 1990“.

    TRANZACTIONAREA DE DREPTURI: Vor apara tot mai multe companii de publishing. Deocamdata, in Romania exista o singura companie care se ocupa exclusiv de publishing: EMI Publishing Romania.

    ALTE PIETE: Succesul basarabenilor in Romania (O-zone, Pavel Stratan, Zdob si Zdub, Millenium) ar putea fi reeditat cu artisti maghiari din Romania dusi in Ungaria, crede Boby Stoica de la Voltart: „Este un alt aer, niste oameni care vorbesc limba ta, dar vad lucrurile diferit – despre asta e vorba“.

    CONCENTRARE: Fenomenul de concentrare a pietei inceput dupa 1999 va continua. „Daca acum patru ani existau 7-8 case de discuri care faceau repertoriu romanesc cu oarecare succes, acum sunt vreo trei“, spune Popi de la Media Services. „Sunt multi care nu mai au deloc repertoriu local sau s-au desfiintat cu totul.“

    REGLEMENTAREA: In doi-trei ani, sub „impulsul modernizarii“, se va reglementa traficul de proprietate intelectuala pe Internet, in general. Deocamdata, „La noi nu s-a reglementat inca strada, d-apoi Internetul“, spune Popi.

    BUSINESS-PLAN: Pentru ca drepturile de producatori (ca parte a drepturilor conexe din Legea dreptului de autor) au inceput sa fie distribuite doar de anul trecut, de abia peste doi-trei ani producatorii vor putea estima ce procent din veniturile lor provine din drepturi. Dan Popi estimeaza ca acestea nu vor depasi 10%.

    INVESTITIILE: Se asteapta o crestere a investitiilor in albume si videoclipuri, depasindu-se stadiul de „album cu un singur hit si restul pieselor de umplutura“, spune Dorian Enache de la Inside Music.

    AGENTIILE DE IMPRESARIAT isi vor lua avant in a doua jumatate a acestui an, crede Enache.

    SANSELE ARTISTILOR: Raman aceleasi. „Sa ai o idee foarte buna, sa descoperi ce nu s-a facut inca, aceasta este cea mai buna solutie“, spune producatorul muzical Boby Stoica.

  • Strainii sa stea in strainatate

    Dupa ce a autorizat dezmembrarea si renationalizarea Iukos tocmai cand fostul ei patron cocheta cu vanzarea unor pachete de actiuni catre ExxonMobil sau ChevronTexaco, guvernul de la Moscova a anuntat acum ca va interzice participarea companiilor straine la privatizarea societatilor rusesti din domeniile petrolului, gazelor si resurselor naturale.

    Este vorba de „activele strategice“ ale sta-tului care urmeaza sa fie scoase la licitatie anul acesta, printre care un camp petrolifer din Siberia, un zacamant aurifer si unul de cupru.  

    Desi Kremlinul a promis ca interdictia se limiteaza la licitatiile de anul acesta si la activele considerate strategice, comentatorii cred ca ea se va extinde. Un exemplu edificator a venit chiar saptamana trecuta, cand intentia companiei germane Siemens de a cumpara pachetul majoritar de actiuni ale grupului rusesc de inginerie Power Machines (Siloviie Masini) s-a lovit de opozitia Ministerului Industriei de la Moscova, pe motiv ca incalca reglementarile in materie de „securitate nationala“.

    Power Machines, controlata de grupul Interros, al miliardarului Vladimir Potanin, fabrica echipamente energetice, dar produce si componente pentru industria de aparare. Recomandarea Ministerului Industriei vine in contextul in care un alt oligarh, magnatul aluminiului Oleg Deripaska, si-a exprimat interesul sa cumpere Power Machines. Suma tranzactiei este estimata la 250-300 de milioane de dolari.

  • AVOCATII MILIARDELOR DE STAT

    Cele mai mari afaceri facute vreodata de statul roman – vanzarile BCR, Petrom si RomTelecom, cu tranzactii cumulate de aproape 6 miliarde de euro – au un punct comun: Nestor. Fie ca a aparat interesele statului ori ale cumparatorului, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP) e casa de avocatura care cunoaste mai bine ca oricine bucataria celor trei companii. Pentru ca s-a situat pe pozitia de garant al „sanatatii tranzactiei“ fie in numele statului, fie in cel al cumparatorului.

     

    Clasamentele sunt dificil de facut si usor de contestat in sofisticata si orgolioasa lume a avocaturii de business, care numara in Romania, dupa unele estimari, circa 600 de avocati. Dar cine conduce topul? Ion Nestor, partner senior la NNDKP, e gata sa „dezamageasca generatii intregi de reporteri“ atunci cand spune ca in avocatura nu exista asa ceva.

     

    „N-o sa scoateti de la mine o asemenea informatie pentru ca eu personal nu cred ca exista «cel mai bun avocat» ori «cea mai buna casa de avocatura».“ „Exista“, spune el in continuare, „grupuri“ care tind spre excelenta sau chiar o ating, dar doar in domenii bine delimitate. Si ar mai exista, crede Ion Nestor, „persoane mai cunoscute“ in lumea avocaturii de afaceri, a caror notorietate creste din felurite motive: fie au avut o expunere mai mare, fie au lucrat la proiecte de anvergura, fie, pur si simplu, „au avut noroc in viata“.

     

    Asadar, orice clasament general ar fi condamnat sa fie considerat schematic sau chiar nedrept. Probabil de aceea si cand se vorbeste despre elita avocaturii britanice „cel mai“ sau „cea mai“ sunt sintagme evitate – „Magic Circle“ e expresia folosita cand se fac referiri la primele cinci mari case de avocatura internationale cu sediul in Londra.

     

    Anumite criterii exista totusi. Iar ele pot da cateva variante de clasament care, suprapuse, pot oferi o buna imagine despre avocatura de top din Romania la un moment anume. Dupa unul dintre criterii, cel al cifrei de afaceri, topul e condus, la sfarsitul lui 2005, de casa Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), cu circa 7 milioane de euro. Urmeaza Bostina si Asociatii (6,4 milioane de euro) si Linklaters (6 milioane de euro), potrivit primului clasament al caselor de avocatura realizat la sfarsitul lui februa-rie de Ziarul Financiar.

     

    Dupa un alt criteriu, cel al numarului de avocati, in clasament conduce casa Musat si Asociatii, cu 68 de avocati, urmata de NNDKP si Bostina si Asociatii (cu cate 60 de avocati), respectiv Linklaters si Tuca si Asociatii, cu cate 34 de avocati.

     

    Si ar mai exista un criteriu: cel al anvergurii afacerilor in care casele de avocatura au acordat consultanta juridica, in care pe locul intai s-ar situa tot NNDKP.

     

    Cele mai mari afaceri din Romania sunt, toate, privatizari: RomTelecom (1998), Petrom (2004) si BCR (2005) – o vanzare care a batut, ca suma, toate recordurile romanesti si est-europene in materie de privatizari bancare. In doua dintre cele trei privatizari (RomTelecom si BCR) casa NNDKP a consiliat statul, iar in cea de-a treia, vanzarea Petrom,

     

    s-a situat de partea cumparatorului, compania austriaca OMV. Valoarea cumulata a tranzactiilor din cele trei vanzari de companii se apropie de 6 miliarde de euro.

     

    ROMTELECOM, „UN MARE SUCCES“. Valoarea tranzactiei nu pare sa fie, surprinzator, si criteriul dupa care se alcatuieste ierarhia personala a avocatului Ion Nestor. Asta nu inseamna insa ca in decembrie nu

    l-a urmarit cu satisfactie, fara indoiala, pe ministrul de finante Sebastian Vladescu, atunci cand acesta anunta in fata multimii incordate ca „BCR merge la… Erste Bank!“ pentru un pret record, de 3,75 miliarde de euro.

     

    Incercand sa faca o evaluare retrospectiva, Nestor vorbeste cu o neobisnuita emotie despre privatizarea RomTelecom, in 1998 – de care, spune el, se simte „cel mai atasat“, desi, din ratiuni pe care nu doreste sa le mai aminteasca, spune ca dosarul RomTelecom „a fost comentat peiorativ“.

    Ion Nestor crede ca e o nedreptate, pentru ca cine analizeaza acum felul in care a fost facuta vanzarea companiei si pretul obtinut face asta raportandu-se „la valori absolute“ si scotand privatizarea din contextul in care ea a fost facuta.

     

    Nestor gaseste, si acum, ca RomTelecom e „un mare succes“ din doua motive: in primul rand pentru ca a existat un singur cumparator, compania greaca OTE (si nu mai multi, „ca la BCR sau ca la Distrigazuri“) si in al doilea rand pentru ca banii au intrat in conturile statului cand economia mondiala era in criza, dupa prabusirea pietelor asiatice, si cand agentiile de rating „dadusera Romania ca fiind in faliment“.

    Cu acei bani, spune Ion Nestor, a fost achitat varful de sarcina al datoriei externe – si daca privatizarea RomTelecom n-ar fi fost facuta atunci, „soarta Romaniei ar fi fost alta“, crede el. „Nu stiu daca era mai buna sau mai rea, dar era alta.“

     

    De aceea, probabil, Ion Nestor isi aminteste si acum despre ziua in care banii urmau sa intre in conturi: „Stateam pe holurile FPS, conectati la (n.r. – in legatura directa cu) Bancorex, si asteptam“. Banii au venit, iar acesta a fost un moment de satisfactie „maxima“, spune el. „De asta mi-a fost draga privatizarea asta.“

     

    DE CEALALTA PARTE A MESEI DE NEGOCIERE. De Petrom, cea de-a doua tranzactie, ca anvergura, atat pentru statul roman cat si pentru NNDKP, Ion Nestor e in mod previzibil cel mai putin atasat – de privatizare, in care NNDKP s-a situat de partea cumparatorului, compania austriaca OMV,  s-a ocupat celalalt „Nestor“ din numele casei de avocatura. Manuela Nestor, managing partner, e sotia lui Ion Nestor – cei doi se cunosc din facultate, au lucrat impreuna ca jurist-consulti la aceeasi intreprindere de comert exterior, Romconsult, si mai apoi, in februarie ‘90, au inceput o cariera „care nu avea inca, in acel moment, nici un sens – acela de consultant juridic de afaceri“.

     

    Drumul de la primul birou al firmei, plasat in bucataria fa-miliei din Drumul Taberei pana la intocmirea contractului de vanzare a SNP Petrom – cea mai mare privatizare din Romania la acea data, cu o valoare a tranzactiei de peste 1,5 miliarde de euro – are toate ingredientele unei „success story“ de manual de afaceri. Dar lucrurile puteau sta si altfel. Spre deosebire de dosarele RomTelecom si, ulterior, BCR – in care NNDKP nu putea pierde tranzactiile, pentru ca reprezenta statul – in cazul Petrom, cea mai mare companie din tara, casa de avocatura a consiliat unul dintre potentialii cumparatori.

     

    In 2003, cand doar trei companii isi anuntasera interesul pentru Petrom, Manuela Nestor spunea, intr-o declaratie de presa, ca firma austriaca OMV „este unul dintre participantii cu sanse mari in privatizarea Petrom“. Pe langa OMV in cursa mai intrasera, in acel moment, americanii de la Occidental si rusii de la Gazprom, iar declaratia Manuelei Nestor a fost considerata atunci fie diplomatica – era vorba, la urma urmei, de clientul pe care-l reprezenta – fie pur si simplu curajoasa, daca luam in considerare ca OMV nu ajunsese inca in pole position. In septembrie 2003, fusesera depuse nu mai putin de 15 scrisori de intentie; 11 dintre candidati s-au calificat, iar in aprilie 2004 doar trei – MOL (Ungaria), Occidental (SUA) si OMV (Austria) – au depus ofertele angajante. Contractul a fost semnat la 23 iulie 2004, castigator fiind desemnat OMV si, drept consultant, NNDKP.

     

    UN DOSAR EPUIZANT. Cu BCR – care, cu cele 3,75 miliarde de euro, e cea mai mare tranzactie atat din palmaresul NNDKP, cat si din cel al statului roman – a fost cel mai greu. „La un moment dat aveam senzatia ca va fi cel mai lung, dar si cel mai nefericit proiect in care am fost implicati“, spune Ion Nestor despre BCR, contract la care NNDKP, a lucrat cinci ani si jumatate. Ajunsese sa cunoasca banca „prea bine“, spune el – avocatii romani au facut de nu mai putin de patru ori due diligence pentru banca, ceea ce la o companie de talia BCR este ceva „cu totul si cu totul iesit din comun“.

     

    A fost o privatizare greoaie – in urma cu peste cinci ani, NNDKP a facut echipa cu Merrill Lynch, dar tentativa de vanzare a bancii n-a fost dusa la bun sfarsit. Contractul a fost preluat apoi de o echipa in care NNDKP a fost pastrata pentru partea de consultanta juridica, cea financiara fiind preluata de Daiwa, dar privatizarea a esuat si in 2002 din lipsa de cumparatori. Varianta „de refugiu“ a fost intrarea in actionariatul BCR a Bancii Europene de Reconstructie si Dezvoltare (BERD) si a International Financial Corporation (IFC), divizie a Bancii Mondiale, procesul de privatizare fiind reluat imediat dupa instalarea cabinetului Tariceanu.

     

    Vanzarea BCR a fost epuizanta pentru toata lumea: si pentru comisia de privatizare, si pentru bancile implicate – mai ales pentru Erste si Millennium BCP, care au ajuns in finala – si pentru consultanti. In ce priveste NNDKP, casa de avocatura a rulat aproape jumatate – circa 25 – dintre avocatii pe care ii avea la acea vreme in proiect; Nestor spune ca au fost perioade in care si 18 avocati erau implicati in acelasi timp „in banca“. Dar cea mai epuizanta a fost faza finala a vanzarii, cand in cursa ramasesera doi petitori pentru BCR – era prima data cand statul a desfasurat negocieri paralele cu doi cumparatori.

     

    De aici a venit si dificultatea: Ion Nestor spune ca negocierile s-au desfasurat alternativ – una-doua zile cu Erste, una-doua zile cu Millennium, ceea ce a cerut un efort extraordinar din partea tuturor, pentru ca a presupus adaptarea la doua stiluri diferite de lucru. In faza finala, s-a intamplat frecvent ca avocatii sa doarma 2-3 ore pe noapte, „cand au apucat sa doarma“. Dar a meritat: BCR n-a fost „cel mai nefericit proiect“ la care a lucrat NNDKP. Dimpotriva.

     

    CLIENTUL-STAT. Asadar, casa de avocatura NNDKP a avut un rol esential in toate cele mai mari privatizari din Romania, derulate de cele trei guvernari succesive – CDR, PSD si Alianta DA – din intervalul 1998-2005. Cum e sa lucrezi in astfel de operatiuni complexe cu un partener – sau adversar – ca statul? Destul de dificil uneori, spune Ion Nestor, pentru ca „intervine birocratia“ – pe care, adauga el imediat, o mentioneaza „ca un fapt“, nu in sens critic. Iar birocratia e unul dintre cei mai mari dusmani cand e vorba de finalizarea unei tranzactii.

     

    Nestor spune ca s-a creat o psihoza si in cazul celor cu putere de decizie, si in cazul celor de la mijlocul piramidei – una din cauze ar fi aceea ca functionarii statului se tem ca orice ar face, vine Curtea de Conturi si „ii rade“. „Sigur ca e un pic si de folclor in treaba asta“, adauga Nestor.

     

    O alta dificultate tine de gradul de sofisticare a unor astfel de tranzactii, mai ales ca se lucreaza cu notiuni care sunt „aproape imposibil de tradus din engleza“. Asa ca nu e de mirare ca functionarii care traiesc din leafa si sunt obisnuiti „sa-si faca treaba de aici pana aici“ – spune el, delimitand cu mainile o portiune a biroului – au „dileme infioratoare“ cand trebuie sa aprobe sau sa contrasemneze „o tranzactie care reprezinta tranzactia vietii lui sau tranzactia vietii noastre“. Iar astfel de dileme franeaza incheierea tranzactiei si o pot complica pana peste poate. In tranzactiile private, consultantii sunt scutiti de astfel de blocaje, desi e birocratie suficienta si acolo. Ion Nestor ia diferenta care apare in lucrul cu statul fata de lucrul cu firmele private ca pe un dat – spune ca „oamenii nu sunt de condamnat, pentru ca ei au vazut ca altii au patit-o“.

     

    Dar epoca marilor privatizari s-a incheiat insa. Sunt destule de facut pentru casele de avocatura, dar proiecte de anvergura RomTelecom, Petrom sau BCR nu vor mai exista. Inclusiv pentru faptul ca unele dintre privatizarile care urmeaza sa aiba loc sunt puse sub semnul intrebarii. De exemplu, spune Ion Nestor, daca se schimba structura de vanzare-cumparare a Romgaz si se opteaza pentru o privatizare pe bursa, asta inseamna „ca tot cortegiul de servicii si «financial advisers» care erau de partea potentialilor cumparatori cade“, pentru ca nu va mai fi vorba de un cumparator unic. 

     

    Mari venituri din privatizare nu vor mai fi pentru casele de avocatura, deci, dar se vor inmulti tranzactiile private, operatiunile imobiliare „si vor creste probabil segmente mai exotice – cum e proprietatea intelectuala, piata de capital“, precum si numarul de litigii. Ce-si doreste, in aceste conditii, casa NNDKP? Ion Nestor rade inainte de a raspunde: „Sa gasim zece avocati buni anul acesta – sediu avem, slava Domnului“.

  • Mobilitatea altora e sursa de venituri

    Filialele unguresti ale firmelor internationale care ofera servicii de relocare au inceput sa prospere dupa aderarea Ungariei la UE, pe masura  ce tot mai multi cetateni din Ungaria primesc oferte de lucru in spatiul Uniunii, spune Adrienne Deák, managing director al EuroMove, care inainte de eveniment nu avea aproape nici un client privat ungur.

     

    „Afacerea a continuat sa ia amploare anul trecut, inregistrand o crestere de 50%, atat in volum, cat si in venituri“ fata de 2004, spune si Curt Clements, managing director al Move One International Movers.

     

    Si cererea pentru servicii de mutari pe plan local e in crestere. „Inainte de 2005, efectuam mutari locale doar in cazul in care clientii straini nu erau multumiti de locatia initiala. Acum, insa, a crescut si numarul clientilor unguri care apeleaza la serviciile noastre“, afirma Deák.

  • Clusterul devine mit?

    Eticheta „Made in Italy“ atasata textilelor si incaltamintei asigura, odinioara, vanzari consistente. Astazi, si-a pierdut mult din efect. Competitia acerba din partea Chinei a afectat si Italia, mai mult chiar decat pe restul tarilor europene.

    Motivul e tocmai cladirea economiei Italiei pe modelul clusterului – retea de firme de dimensiuni medii sau mici, care functioneaza cel mai adesea ca o afacere de familie, scrie The Economist. Succesul acestor companii a atras atentia multor economisti, printre care Michael Porter, care vedea in clustere o modalitate sigura de dezvoltare a economiilor de tranzitie.

     

    In ziua de azi, nimic mai dezavantajos decat un cluster: nevoia luarii unor decizii rapide isca neintelegeri majore intre membrii firmelor de familie. Lipsa flexibilitatii si rezistenta la schimbare a acestora le-a adus pe multe in prag de faliment. Mai mult, regiunile care s-au axat pe dezvoltarea unei singure ramuri industriale au devenit vulnerabile la schimbarile economice.

     

    Din fericire, unele companii au gasit solutii pentru a iesi din impas. Una dintre ele este outsourcing-ul, iar Romania a fost una dintre tarile-magnet pentru companiile italienesti. Datorita mainii de lucru ieftine, italienii si-au deschis in Romania 1.500 de fabrici de textile si confectii si 1.000 de fabrici de incaltaminte, in care lucreaza aproximativ 200.000 de muncitori. Dar presiunea crescanda din partea Chinei ar putea face viata grea si acestor companii.

     

    Printre exemplele nefericite exista, insa, si povesti de succes. Ele se refera la acele companii care traiesc de pe seama brandurilor in care au investit serios ani de zile. Ermenegildo Zegna, de exemplu, cunoscutul producator italian de imbracaminte pentru barbati, a fost printre primii care a decis sa patrunda direct pe teritoriul inamic, deschizandu-si in China 24 de magazine. Desi produce exclusiv in Italia, acest lucru nu pare sa-l deranjeze deocamdata.

  • DOSARUL PETROM

    Pentru Petrom, cea mai mare companie romaneasca la acea data – care a trecut pe locul al doilea abia anul trecut, dupa Rompetrol – statul roman si OMV au negociat „dur si indelung“, isi aminteste Manuela Nestor, sef al proiectului din partea casei de avocatura NNDKP. Cel mai dificil a fost insa momentul in care s-a negociat „garantia de dezdaunare pentru pagube din poluarea istorica“, spune ea, pentru ca in cei 150 de ani de cand exista compania s-au acumulat „riscuri semnificative si previzibile de raspundere pentru poluarea terenurilor explorate“.

     

    In mod firesc, interesele divergente ale cumparatorului si vanzatorului au facut ca „fiecare cuvant, fiecare virgula sa devina subiect de dezbateri incordate“, spune ea.

     

    La contract au lucrat 20 de avocati – peste o treime din numarul total de avocati ai NNDKP la acea vreme: doi au negociat, iar ceilalti 18 s-au ocupat de analiza documentelor, de redactarea raportului de diagnostic juridic, de analiza si consilierea legala pentru nenumaratele aspecte ale privatizarii.