BusinessMagazin

Tag: politica

  • Tinta: Oligarhii lui Putin

    Oligarhii, cu termenul sub care sunt ei indeobste cunoscuti, au platit deja un pret pentru interventia in forta a Rusiei in Osetia de Sud: piata de capital a ajuns deja la minimul ultimilor doi ani, dupa ce investitorii straini au fugit care incotro.

     
    Si desi cele mai abrupte sincope ale pietei n-ar fi decat o piscatura pentru averile imense ale oligarhilor, un efect mai indelungat s-ar putea sa aiba perspectiva, discutata acum in unele cercuri financiare, ca legaturile lor stranse cu premierul Vladimir Putin si presedintele pe care acesta l-a impus, Dmitri Medvedev, sa creasca riscul de a face afaceri cu ei. In timp ce Uniunea Europeana cauta o abordare diplomatica fata de Moscova, unii incep sa sugereze ca cea mai buna metoda de a influenta Kremlinul ar fi sa se puna mai multa presiune asupra comunitatii rusesti de afaceri din Europa, in special asupra celei din Londra, unde multi dintre oligarhi au interese financiare. “Este o lovitura uriasa, un soc pentru toti acesti oameni”, spune Anders Aslund, un critic al guvernului rus care este expert in afaceri rusesti si est-europene la Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington. “Relatiile cu Occidentul vor fi dificile. Vor exista sanctiuni, piata de capital este deja jos, guvernanta corporativa e in declin, iar toate se intampla din cauza lui Putin.”
     
    Infruntarea dintre Rusia si Occident vine dupa o perioada de boom de sase ani, alimentat de cresterea preturilor la petrol si gaze naturale, care a pompat o noua seva intr-o economie odinioara devastata si i-a catapultat pe cei din elita de business a tarii la rangul de miliardari. Tot in aceasta perioada, unii dintre oamenii de afaceri au inceput sa-si extinda operatiunile internationale si sa slabeasca legaturile cu Rusia.
     
    Roman Abramovici, 42 de ani, un vechi apropiat al lui Vladimir Putin, si-a stabilit conexiuni puternice in Londra dupa ce si-a investit o parte a averii sale de 23 de miliarde de dolari (16 miliarde de euro), acumulata in special din afaceri cu petrol, in clubul de fotbal Chelsea. Are si planuri sa transforme o locuinta din secolul al XIX-lea din Lowndes Square intr-un conac cu piscina si garaj. Desi si-a vandut mare parte din afacerile din Rusia si a demisionat din functia de guvernator al regiunii Ciukotka, legaturile lui cu Kremlinul l-au ajutat sa evite sa aiba soarta unor oligarhi ca Mihail Hodorkovski, fostul miliardar si proprietar al companiei petroliere Iukos, care se afla acum intr-o inchisoare din Siberia, dupa ce a esuat in incercarea de a se opune politicilor administratiei Putin.
     
    Alt oligarh cu puternice legaturi cu Putin este Oleg Deripaska, 40 de ani, magnat al aluminiului cu o avere de 28 de miliarde de dolari, care s-a mutat si el in afara granitelor Rusiei. Holdingul lui, Basic Element, cu venituri de 27 de miliarde de dolari, a investit in Magna, o companie canadiana producatoare de componente auto, a cumparat participatii la doua companii de constructii din Austria si Germania si este un investitor major in Muntenegru. Deripaska studiaza acum ideea unei oferte publice pentru Rusal, compania de aluminiu pe care o controleaza. Pentru Boris Berezovski, un miliardar a carui puternica influenta a fost retezata dupa ce Putin si-a inceput ofensiva contra celor mai bogati oameni ai tarii, conflictul Rusiei cu Georgia inseamna ca Occidentul ar putea sa incerce de-acum sa influenteze Kremlinul prin abordarea oligarhilor lui favoriti – inclusiv Abramovici si Deripaska. “Ei fac parte din acest regim”, spune Berezovski. “Occidentul joaca dupa regulile unei democratii, dar Putin este un gangster”, sustine el, stand in capul mesei din sala de consiliu a biroului sau din Londra. “El intelege doar forta.”
     
    Inca din 2000, cand a fugit la Londra, unde a primit azil politic, Berezovski a fost un critic neobosit (desi nu dezinteresat), cerand Statelor Unite si Europei sa rupa legaturile cu Putin. In ce-l priveste pe Abramovici, Berezovski nici nu pretinde ca este impartial, dupa ce a deschis proces impotriva fostului sau asociat in afaceri, cerand despagubiri de doua miliarde de euro. Berezovski sustine ca Abramovici l-a silit sa isi vanda participatiile la compania petroliera ruseasca Sibneft si alte investitii pentru sume cu mult sub valoarea lor contabila. Pentru a-si sustine asertiunea ca Abramovici si Putin sunt “parteneri de afaceri”, el aduce in discutie o intalnire din 1999 cu Abramovici, unde spune ca i s-a cerut sa imparta costurile unui iaht de 50 de milioane de dolari pentru Putin, o oferta pe care Berezovski spune ca a refuzat-o. 
     
    Bancherii din Moscova, la randul lor, spun ca racirea relatiilor diplomatice ale Rusiei cu Vestul va avea efecte de mai lunga durata. Obtinerea de finantare de la bancile occidentale, deja ingreunata din cauza problemelor de pe pietele internationale, va deveni si mai dificila, iar obtinerea vizelor ar putea deveni mai greoaie. Deripaska si-a vazut deja revocata viza de Statele Unite din cauza ingrijorarilor cu privire la practicile sale de afaceri. Luna trecuta, liderul Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, a cerut o revizuire a politicii de vize a tarii sale fata de elita ruseasca – fara sa faca nominalizari. Pentru unii observatori, simpla mentionare a ideii de catre un politician britanic de frunte arata ca atitudinea Vestului fata de oligarhii Rusiei se poate deteriora si mai mult. Purtatori de cuvant ai lui Abramovici si ai lui Deripaska au contestat ideea ca afacerile lor in plina expansiune ar putea fi afectate de niste demersuri anti-Putin. Vorbind din partea lui Abramovici, John Mann a refuzat sa comenteze acuzatiile lui Berezovski, invocand litigiul care este in desfasurare. Un purtator de cuvant al lui Deripaska a spus ca “Basic Element mentine relatii normale si constructive cu autoritatile ruse”. Potrivit lui Aslund, Abramovici ar avea cele mai apropiate relatii cu conducerea Rusiei. El a mentionat vanzarea din 2005, pentru 13 miliarde de dolari, de catre Abramovici a participatiei sale la compania petroliera Sibneft catre Gazprom, grup in care Medvedev era unul dintre executivii de top.

     

  • Problema de sah a PD-L

    Da, concesia pe care democrat-liberalii au facut-o ramasitelor politice din jurul lui Corneliu Vadim Tudor poate fi considerata o greseala: PD-L a calculat pe termen scurt si, pentru doua luni in care ar putea beneficia de voturile unei maini – tot mai schimonosite – de PRM-isti, i-a asigurat lui C.V. Tudor atat fotoliul de vicepresedinte al Senatului, cat si medalia onorifica de abil negociator in situatii-limita. Pentru ca, daca judecam dupa ecourile pe care le-a starnit, Vadim Tudor are mai mult de profitat din aceasta intelegere decat Emil Boc – care, la randul lui, a incasat in ultimele zile critici si acuze care au depasit de departe ironiile referitoare la inaltimea sa sau la relatia pe care o are cu presedintele Traian Basescu.

    Nu, intelegerea pe care democrat-liberalii au facut-o cu PRM nu mi se pare atat de daunatoare pe termen lung, pe cat au incercat sa o prezinte multi dintre comentatori si oameni politici. Dimpotriva, ca in versurile lui Arghezi, din ea pot iesi frumuseti si preturi noi, cu conditia sa fi e cineva care sa reuseasca sa le si scoata la iveala. Eu cred, uitandu-ma si la sondaje – care ii dau procente in relativa stationare – ca PD-L a ajuns intr-un punct critic, de unde cresterea nu mai poate veni decat printr-o modificare evidenta si bine semnalizata a atitudinii fata de electorat.

    Activitatea DNA – ce a reusit sa ocoleasca personaje marcante din PD-L – si discursul anticoruptie cu care democrat-liberalii s-au consacrat pe scena politica le-au creat o imagine aproape idilica, de solutii potrivite pentru a repara o clasa politica defecta, mustind de coruptie. Adaugati aici sustinerea unor intelectuali care au rafinat eseistic argumentele pentru care sustin PD-L, intrarea in randurile partidului a unor personaje din latura media a societatii civile care au ridicat stacheta asteptarilor de la candidatii politici ai democrat-liberalilor si veti intelege de ce cred ca socul intelegerii cu PRM a fost atat de greu de primit in opinia publica.

    In ultima vreme, PD-L trecuse deja in imaginarul colectiv de la statutul de partid politic la acela de rascumparator al frustrarilor intelectual-politice ale unei paturi destul de subtiri. Lipsa de parghii financiare si administrative, cu precadere dupa inlaturarea de la guvernare – care a inlaturat eventualitatea aparitiei unor erori gen Decebal Traian Remes -, si lipsa de interes a procurorilor anticoruptie au mutat discursul PD-L in sfere tot mai inalte, de unde a disparut orice referire la caracterul pana la urma lumesc si supus greselii al politicianului democrat-liberal.

    Asa imi explic “reactia viscerala” (apud Cezar Preda) pe care a starnit-o vestea ca democrat-liberalii l-au salvat pe Vadim Tudor de la atacul sub centura pe care-l declansasera conservatorii la adresa sa; “ce-i e permis lui Zeus – pura coincidenta cu personaje din viata reala – nu-i e ingaduit boului”, spunea intelepciunea antica. Sintagma are acelasi inteles si daca inversam termenii: odata ce ai apucat sa te prezinti ca deasupra compromisurilor acestei lumi, iti vine infinit mai greu sa justifici un episod precum cel de saptamana trecuta.

    PD-L ar trebui sa stie asta mai bine, pentru ca a avut la indemana exemplul Monei Musca, ale carei incercari de a reveni in viata publica se lovesc de un justificat – in aceasta logica – zid de reticenta. Dar situatia de acum este si o sansa pentru PD-L: o strategie inteligenta de autoflagelare publica poate readuce partidul in zona din care electoratul si clasa politica sa-l poata privi din nou ca accesibil si abordabil. Si unde PD-L sa poata arata ca le merita increderea si votul tocmai pentru ca nu traieste intr-o alta lume decat ceilalti, ci pentru ca se poate descurca mai bine decat ei in acea lume.

    Terenul a fost deja pregatit prin pasul cu stangul facut inspre Vadim Tudor in Parlament si PNG la Primaria Capitalei. Un discurs curat si curatat de populismul ieftin – care pare ca i-a contaminat pe toti liderii partidului – cred ca va reusi sa faca uitata demisia lui Catalin Avramescu si intelegerea cu PRM; la urma-urmei, n-ar fi primul gambit facut pentru a obtine o mutare finala victorioasa. Nu stiu insa cat de mult le place sahul liderilor democrat-liberali si cat sunt de dispusi sa sacrifice prezentul pentru un succes probabil din viitor.

  • Liberalii si strategia “mortului”

    Iata ca Razgandeanu, Moliceanu, Motocicleanu si mai cum i-or fi spus analistii binevoitori premierului Calin Popescu-Tariceanu a reusit sa se mentina la guvernare patru ani (dintre care unul in minoritate parlamentara), cu acelasi succes cu care insusi Adrian Nastase a guvernat, dar cu o mana de fier si cu o majoritate relaxata, intre 2000 si 2004. Mai mult, Tariceanu a reusit asta in conditiile unui presedinte potrivnic pe fata (in cazul lui Nastase, opozitia Cotroceniului era doar subiect de barfa), care abia in ultima perioada si-a mai nuantat opozitia fata de Guvern in general si de premier in special.

    Cum de a fost posibil? Simplu si tocmai de aceea atat de riscant, s-ar putea raspunde: dupa ce vreme de aproape trei ani a incasat si – din cand in cand – a ripostat la atacurile directe asupra sa, premierul si PNL au ales solutia de supravietuire recomandata celor atacati de ursi: noncombatul total. Succesul, daca e sa ne luam dupa rezultatele de la alegeri si apoi dupa cele din sondaje, a fost atins; pe aripile unei economii supraincalzite (dar cine mai sta sa se gandeasca la aterizari dure intr-o campanie electorala in care poate flutura cresteri economice de 8-9%?), in lipsa unor gafe tactice de proportii, PNL pare aproape sigur ca va reusi sa aiba cuvantul decisiv la negocierile de iarna (pentru ca alegerile vor fi pe 30 noiembrie).

    Poate nu chiar sa desemneze viitorul premier, asa cum s-a incordat vinerea trecuta, dar oricum, la cateva portofolii reprezentative tot ar exista sperante. Oare? In ultima vreme, reactiile PNL la adresa criticilor venite de la adversari au fost aproape inexistente; asta l-a ajutat, dupa cum spuneam mai sus, dar nu-i ofera nicio garantie pentru viitor. Dimpotriva, i-a creat partidului imaginea unui sparring partner comparabil ca forta cu adversarul, dar fara riposta. Amintiti-va de candidatura lui Vasile Blaga la Primaria Capitalei: argumentam atunci ca daca va castiga, Blaga o va face cu pretul schimbarii comportamentului sau politic. Pana la urma, nu a castigat si tocmai pentru ca nu a reusit sa iasa din corsetul de “buldog” mustind de cerbicie, e drept, dar lipsit de vitalitatea combativa a lui Sorin Oprescu.

    La fel, mi se pare, este si cazul PNL: dand impresia ca este preocupat mai mult de administrarea guvernarii, partidul a reusit sa atraga simpatia celor satui de imbrancelile obisnuite din politica; insa acestia, s-a vazut, nu sunt de ajuns. A demonstrat- o, cred, candidatura fara sare si piper, dar bine documentata, a lui Ludovic Orban de la Primaria Capitalei: mizand pe electoratul bine informat, educat si fara complexe partizane, candidatul PNL a obtinut un scor modest, mai modest decat al partidului care a beneficiat de combativitatea unora dintre candidatii de la sectoare.

    Nu pretind ca exemplul lui Ludovic Orban poate fi extrapolat intrutotul la parlamentare; la urma-urmei, ministrul transporturilor era foarte aproape de problemele de imagine pe care singur si le crease cu prilejul unui accident rutier si destul de putin sifonat de ripostele frecvente pe care i le daduse lui Traian Basescu. Dar ma gandesc ca nici premierul Tariceanu nu are o imagine atat de favorabila, desi zilele cand stirile de la televizor il faceau sa roseasca in scandalul biletelului sau al mitei lui Decebal Traian Remes sunt acum tot mai departe.

    Si va urma, asa cum spunea si presedintele PNL, o campanie dura, in care probabil ca liberalii vor inrosi telefoanele, dupa model american, incercand sa le explice votantilor de ce merita primele locuri in colegiile in care candideaza. Va fi asa ceva de ajuns pentru un rezultat comparabil cu cel de la locale? Ma indoiesc sincer; si nu cred ca PNL nu e constient de asta (ca dovada si tiradele recente de la Costinesti ale conducerii PNL la adresa democrat-liberalilor). In acest mod citesc plasarea alegerilor pe 30 noiembrie – mizand pe absenteismul unora dintre votantii PD-L si devansarea maririi pensiilor – mizand pe atragerea unora dintre votantii PSD.

    Toate sunt permise in dragoste si in razboi si, cum de dragoste nu prea poate fi vorba, este evident pentru ce sunt aceste pregatiri.

  • Disputa intre Tariceanu si Vosganian, in sedinta de Guvern

    Disputa dintre premier si ministrul Economiei si Finantelor a inceput in momentul in care urma sa fie discutat proiectul de hotarare privind atributiile comisiei care va selecta administratorul Fondului Proprietatea.

     

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
     

  • Povara guvernarii pentru PD-L

    Daca as fi taximetrist in Bucuresti, mi-as gasi de treaba zilele astea pe la sediul PRM, pentru ca sigur ar pica ceva; nu de alta, dar vicecampionul alegerilor prezidentiale din 2000, Corneliu Vadim Tudor, i-a trimis pe Gheorghe Funar si Lucian Bolcas sa caute “toate posibilitatile” de alianta politica pentru a se salva de la intrarea in anonimat, adica neintrarea PRM in viitorul legislativ. Desi trista, soarta PRM e meritata: un partid care s-a remarcat doar prin critici (un eufemism, desigur) la adresa celorlalti colegi de lupta politica greu poate spera sa fi e salvat de vreunul dintre cei pe care i-a sfidat pana mai ieri.

    Si Emil Boc, presedintele PDL, intelege cel mai bine aceasta. Pentru ca Emil Boc conduce un partid care pana mai ieri nici nu-si punea problema ca ar putea avea nevoie de altcineva in afara lui Traian Basescu pentru a guverna Romania din aceasta iarna. Era de ajuns ca partidul sa nominalizeze un candidat pentru functia de prim-ministru (pe care-l trebuia sa-l anunte saptamana viitoare, pe 11 august, dar s-a razgandit) si guvernarea devenea deja bun de inventar in Aleea Modrogan, nr.1.

    Alegerile locale au aratat insa ca partidul care se culca pe urechea sondajelor se trezeste printr-un dus rece la urne: judecand dupa rezultatul votului politic de la consiliile judetene, in nicio lume posibila, PD-L nu poate incropi guvernul fara a face concesii fata de doi dintre cei mai mari adversari pe care si i-a identificat pana acum: PSD si PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu. Si cel mai probabil, pentru a nu-si pierde credibilitatea in fata propriului electorat, PD-L va trebui sa faca echipa cu PNL condus de Calin Popescu- Tariceanu.

    O misiune mai dificila decat aceasta cu greu ar putea fi inchipuita pentru detasamentul de justitiari PD-L pe care televiziunile prietene ii tot plimba pe la dezbateri care de care mai sterile; poate doar castigarea alegerilor din toamna cu un scor foarte apropiat de 50%. Cat de greu e pentru PD-L sa se armonizeze cu oricine, mai ales cu liberalii, s-a vazut in turul al doilea al alegerilor de la Bucuresti: desi avea un program complementar cu cel al rivalului sau de la PNL, Vasile Blaga nu a reusit sa-si atraga in turul al doilea voturile celor mai multi dintre simpatizantii liberali si nici sprijinul lui Ludovic Orban. Prin urmare, a castigat un candidat care nu avea niciun proiect concret, dar care a speculat cu abilitate imaginea publica deloc magulitoare a PD-L, in special a unui primar cu mari sanse acum de a fi nominalizat pentru postul de premier.

    Mai mult, poate ca sa-si demonstreze pana la capat incapacitatea de dialog, PD-L a negociat formarea majoritatii in Consiliul General nu cu cei cu care a castigat-o in 2004 si in 2005, ci cu mult mai putin onorabilul Gheorghe Becali si a sa formatiune-clona a PRM. Desi PNG are sanse mici sa intre in viitorul parlament, daca totusi o va face, cu greu se va putea spune ca alianta de la Bucuresti cu formatiunea condusa de Emil Boc nu i-a suflat in panze si nu a credibilizat-o in ochii electoratului.

    Oricum, PNG nu poate fi decat o solutie in extremis pentru coagularea unei majoritati guvernamentale de catre democrat-liberali; singura solutie onorabila (daca excludem o minune de genul castigarii cu 50% plus unu a alegerilor) pentru PD-L este reapropierea de PNL. Acel PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu si “gasca sa de petro-liberali” care “au tradat Alianta in 2005”, constituindu-se in “monstruoasa coalitie a celor 322” alaturi de “artizanii mafi ei” – Viorel Hrebenciuc si Verestoy Attila etc. Am citat din memorie cateva sintagme pe care sigur vi le amintiti din discursurile liderilor democrat-liberali.

    Aceiasi lideri care, daca ar asculta de logica politica, ar trebui sa vaneze taxiurile din Bucuresti alaturi de Gheorghe Funar si Lucian Bolcas si sa inceapa ocheadele de captatio benevolentiae la adresa liberalilor si, daca nu se poate, a PSD-istilor. Dupa cum se vede, presedintele Basescu s-a demarcat deja, lasand liber culoarul critic si pasind pe cel institutional, vecin de linie cu cel al impaciuirii; daca vrea sa nu piarda partida, PD-L ar trebui sa iasa si el din ofsaid.

  • Lasati-l in pace pe Basescu!

    Printr-o ciudata aliniere a astrilor, aceste alegeri nu au fost pierdute de niciunul dintre cele trei mari partide, PD-L, PSD si PNL. Toate formatiunile au obtinut scoruri bune – sau cel putin asa arata hartiile de la Biroul Electoral Central, comparate cu punctele de referinta pe care si le-a stabilit fiecare conducere de partid. Avem doua partide, PD-L si PSD, care au trecut linia de final cap la cap si un urmaritor nu atat de saracacios pe cat se asteptau unii, PNL, care desi nu le sufla in ceafa inca, se vede destul de bine in oglinda retrovizoare. Insa daca ne uitam mai atent la ce e in spatele invingatorilor, vedem ca nici unul, nici celalalt nu au motive sa zambeasca si sa plece linistiti in concediu.

    Partidul traditional favorabil presedintelui, PD-L, nu a reusit sa obtina procentele insumate ale precursorilor sai PD si PLD de la alegerile europarlamentare, desi nu se poate spune ca au renuntat la reteta de atunci – asimilarea pana la confuzie a figurii presedintelui Traian Basescu, castigatorul prin excelenta al ultimelor teste populare, ci dimpotriva – si poate tocmai de aici vine si o parte din explicatie. PD-L a reusit sa-si dubleze insa procentele fata de localele din 2004. Dar democrat-liberalii sunt la o mare distanta de sondajele optimiste care le garantau numai cu cateva luni in urma cel putin 40% din sufragii si, dupa redistribuire, majoritatea mult visata pentru a putea forma viitorul guvern fara apelul la o noua “solutie imorala”. Respectati-l, dar, pe Emil Boc pentru rezultatele obtinute – asa cum ne-a indemnat Traian Basescu -, dar cautati si declaratiile vicepresedintelui Radu Berceanu, care a recunoscut cu dezinvoltura care-l face uneori simpatic ca in Aleea Modrogan nr. 1 se asteptau cel putin 35% la aceste alegeri locale.

    Partidul traditional potrivnic presedintelui, PSD, nu a reusit sa egaleze sau sa depaseasca rezultatele la alegerile locale din 2004 – asa cum optimistul Mircea Geoana a lasat sa-i scape porumbelul chiar pe ultimii metri ai campaniei. Si atunci, ca si acum, l-au ales gresit tot pe Traian Basescu drept principala tinta pe care sa-si exerseze tirul. Dar PSD n-a fost nici atat de departe de acele rezultate; mai mult, a reusit sa recupereze din procentele care i-au lipsit la europarlamentare si a cam facut de rusine galonate institute de sondaje care-l mentineau in jurul pragului de 20%, cu tot cu marja de eroare aferenta. Nici aici n-o sa-l auziti pe Mircea Geoana recunoscand ca s-a descurcat mai prost decat se angajase, dar daca sunteti putin atenti la parabolele horticole ale omologului lui Radu Berceanu intr-ale locvacitatii, Madalin Voicu, veti intelege ca nici la sediul din Kiseleff nr. 10 nu impleteste nimeni coroane de lauri – poate doar niste funii pentru o serie de convorbiri mai dure care se anunta pentru vara aceasta.

    Partidul fost favorabil, apoi fost virulent potrivnic presedintelui Basescu, PNL, a reusit cel mai bun scor din intreaga sa istorie contemporana, in conditiile in care multi isi dregeau vocea sa-i cante prohodul chiar in preziua alegerilor. Cum s-a intamplat? PNL a fost, se pare, singurul care si-a insusit – in al doisprezecelea ceas – lectia de la referendumul de suspendare a presedintelui si a rarit tot mai mult in ultima perioada atacurile la adresa lui Traian Basescu. Norica Nicolai, Puiu Hasotti si Crin Antonescu au inceput sa vorbeasca despre alte subiecte sau chiar sa taca mai des, iar Bogdan Olteanu si Calin Popescu-Tariceanu si-au redus discursul in ce-l priveste pe presedinte la o lozinca destul de simpla, dar necombativa: “presedintele continua pe linia conflictuala, dar noi nu intram in polemici cu el, pentru ca avem treaba”.

    Lasandu-l pe Basescu sa se certe singur cu restul lumii si folosindu-se de cresterea economica pentru a stimula bugetele locale, PNL a reusit sa-si castige dreptul de a spera la un viitor confortabil dupa alegerile generale. Pentru ca PD-L va primi cel mai probabil misiunea formarii guvernului din mana presedintelui Basescu (indiferent de rezultatele la parlamentare, presedintele are dreptul constitutional sa aleaga pe cine vrea pentru formarea guvernului), dar va fi constrans sa-si negocieze o majoritate. Si, dupa cum profetea sibilinic acelasi Berceanu, “dupa alegeri incepe un nou ciclu, se lasa in urma toate vrajbele, toate ranchiunele si e posibil orice”. Evident, acest “orice” are multe intelesuri.

  • Asemanari deloc intamplatoare

    La ora la care scriu aceste randuri, presupunerea generala – certificata de cam toate sondajele – este ca Bucurestiul va avea un primar general abia dupa 15 iunie, cand se va desfasura al doilea tur al alegerilor. Si, in ciuda optimismului lui Mircea Geoana, “procesul de cuplare cu electoratul” in care ar fi intrat Cristian Diaconescu se va consuma, cel mai probabil, in afara cursei electorale pentru Primaria Generala si poate ca va da roade mai vizibile la scrutinul general din toamna.

    Dar despre lumea celor care nu au cuvantat cu prea mare folos in aceasta campanie poate vom face vorbire cu alt prilej. Mai importanta decat explicarea esecului lor imi pare acum intelegerea mecanismelor care au facut ca “independentul” Sorin Oprescu si interfata politica Vasile Blaga sa fie cei dintre care se va alege succesorul succesorului lui Traian Basescu la Primaria Generala. Pentru ca da, asta este adevarata aporie pentru 15 iunie: Ce fel de urmas al lui Traian Basescu va doriti pentru Primaria Bucurestiului? Unul care sa-i continue locvacitatea, ca Sorin Oprescu? Sau unul care sa-i continue relatia umbroasa a PMB cu prietenii de la Golden Blitz si din alte stabilimente?

    Inainte de toate, nu ma pot stapani – ca in fiecare dintre celelalte saptamani – sa nu va spun ce se mai intampla cu autostrada suspendata din Bucuresti, proiectul candidatului Oprescu. Saptamana aceasta, himera rutiera care trebuie sa taie Bucurestiul de la nord (“zona Otopeni”) la sud (“zona Soseaua Giurgiului”), garnisita cu verdeata, s-a imbogatit si cu regimul de inaltime, “circa 30-40 de metri”, dupa estimarile promotorului ei. Cam atat. Caracteristicile concrete ale proiectului vor fi prezentate de initiator la o data care se va stabili ulterior, undeva intre primul tur al alegerilor locale si ziua Judecatii de Apoi.

    Revenind la chestiune, am observat in aceasta campanie ca Vasile Blaga a avut mari dificultati in a-si traduce in carisma electorala capitalul de imagine conferit de activitatea de ministru. Cel putin daca judecam sondajele facute publice, in prima parte a campaniei, implantul Blaga pentru Bucuresti nu a functionat; aceasta a facut ca in a doua jumatate sa fie necesara o infuzie masiva de resurse pentru ca imaginea fostului ministru taciturn din brief-urile de presa de la Palatul Victoria sa devina familiara bucuresteanului care merge cu metroul, sta in trafic sau iese sa se plimbe. Familiarizarea electoratului cu Vasile Blaga a fost impiedicata insa si de implicarea excesiva a presedintelui in campania de la Bucuresti; pana la urma, oamenii l-au vazut mai des pe Traian Basescu vorbind despre campania electorala decat l-au vazut pe Blaga vorbind despre proiectele sale de posibil viitor primar. Din punctul meu de vedere, acest tip de comportament (pana la urma, Basescu trebuia sa fie constient ca de dupa umbra lui, Vasile Blaga se va vedea doar foarte putin) ii apropie pe Sorin Oprescu si Traian Basescu unul de altul si pe ambii de arhetipul politic al lui Corneliu Vadim Tudor. Daca ati crezut ca Vadim Tudor era periculos in 2000, nu aveti niciun motiv sa nu va ingrijorati de ascensiunea lui Oprescu din 2008, mai ales dupa ce in 2004 Basescu ne-a demonstrat tuturor ce sensibil este electoratul nehotarat (si majoritar, din pacate) la cateva tuse de telenovela: candidatul singur impotriva sistemului ticalosit, care incearca sa-i fure voturile si care-l obliga sa fie agresiv si mai putin precis in proiectele pe care are de gand sa le puna in aplicare. Nu e o coincidenta ca C.V. Tudor nu are un program coerent de guvernare de 17 ani de cand exista PRM, ca Traian Basescu nu a reusit sa prezinte Guvernului nicio solutie economica coerenta (desi le-a criticat pe aproape toate cele adoptate de Executiv) si, in fine, ca Sorin Oprescu nu a reusit sa faca macar o schita a autostrazii pe care o viseaza si noaptea. Este pur si simplu o confirmare a ADN-ului lor politic comun. Din pacate pentru noi.

  • Sa votati bine!

    Pentru ce ne-a invatat istoria recenta ca se fac alegerile locale, daca nu pentru a stabili ordinea in blocstarturi la alegerile generale si cele prezidentiale? Mai ales la Bucuresti, unde s-a incetatenit impresia ca aproape orice primar general poarta in ranita scenariul de “dramoleta” (Basescu dixit) care sa-i justifice plecarea cu fruntea sus din functie la inceput de mandat, daca interesul politic o cere.
    Dar toate la timpul lor!

    Mai intai simt nevoia sa va amintesc ca Sorin Oprescu viseaza si noaptea autostrada nord-sud care va rezolva problemele de trafic al Bucurestiului: un proiect care va duce soferii cu o treapta mai aproape de raiul rutier, de vreme ce va fi suspendata, antifonata si pavata cu verdeata. Degeaba zambiti, justificari tehnice pentru o asemenea nazbatie arhitectonica se gasesc usor: trebuie facuta prin aer (ma rog, suprateran), pentru ca Bucurestiul este asezat pe un teren fragil si costurile sa ingropi un asemenea proiect in subteran ar fi imense, iar succesul in niciun caz garantat. Nu ca prin aer lucrurile ar sta altfel, doar ca suna mai bine cand le declami in talk-show-uri. Pentru ca proiectul acestei autostrazi gata in doi ani (cu tot cu verdeata) nu este la acest moment mai mult decat ditiramb de un onirism indoielnic si de un prost-gust evident.

    Dar, pentru ca romanul s-a nascut poet si bucuresteanul se pare ca a ajuns la maturitate elector naiv, Sorin Oprescu este creditat de doua sondaje telefonice (trebuie spus, cea mai de jos treapta a sociologiei opiniei publice) cu prima sansa la alegerile de duminica si la mare departare (cu circa 50% in fata) de principalul sau urmaritor, Vasile Blaga. Ce inteleg eu de aici este ca, satui de aglomeratia din oras, bucurestenii se arata dispusi sa-l urmeze cu ochii mai degraba inchisi – dupa rationamentul ipotetic “chiar daca n-o face autostrada suspendata, poate macar termina cu bordurile” – pe cel care ridica miza pana dincolo de limita unei cacealmale onorabile.

    Ce e de inteles insa din comportamentul electoral al unor astfel de candidati? Nu sunt un familiarizat al jocului de poker, dar vad aici o strategie a celui care mizeaza cinic toata suma disponibila, stiind prea bine ca oricum se va ridica de la masa si daca va castiga, si daca va pierde, intrucat si-a facut deja alte planuri pentru restul serii. Adica, in mare, cam ce s-a intamplat in 2004, cand Traian Basescu a primit al doilea mandat la Bucuresti, la pachet cu un consiliu general favorabil impreuna cu care putea sa-si puna in sfarsit in practica proiectele, pe care se plange si acum ca i le-au sabotat vreme de patru ani cei din administratia PSD. N-a fost atunci o simpla dramoleta, a fost chiar o telenovela: Basescu a calcat pe angajamentul ca nu va parasi Primaria pentru o alta functie si l-a imbolnavit subit pe “draga Stolo” ca sa poata ajunge presedinte jucator. Credeti ca lui Oprescu ii va fi greu sa faca la fel pentru prezidentialele din 2009? Sau aveti impresia ca Mircea Geoana sta prea bine cu analizele?

    De cealalta parte, desi inca nu a ajuns cu proiectele in vazduh, precum contracandidatul sau, si Vasile Blaga se pregateste tot pentru un experiment gen Basescu, de data aceasta modelul 2000. Cel putin asta am dedus din semnul de intrebare pe care perfid l-a aruncat Traian Basescu asupra datelor din sondajul Insomar: “daca Oprescu vine de la 52% si a ajuns la 39% iar Blaga a plecat de la 14% si a ajuns la 22%, atunci se schimba situatia”. Adica, in traducere libera, nu conteaza ce se intampla pe 1 iunie, campania adevarata abia dupa aceea incepe. Si apoi mai vedem daca mai ramane ceva energie sa facem ceva si pentru Bucuresti sau daca gasim o tinta mai sus si lasam tot primarii de sector sa-i conduca de facto pe cei doua milioane de naivi care cred ca Primaria Generala e o miza administrativa.

    Va invit, asadar, sa va asezati confortabil in fata urnelor de vot si sa decideti pe care dintre cei doi emuli ai lui Basescu ii alegeti: pe cel care viseaza la autostrazi si isi face deja incalzirea pentru prezidentialele de anul viitor sau pe acela care a trecut grabit prin emisiunile de campanie atat cat sa fie sigur ca nu se prinde multa lume ca de fapt el candideaza si nu parintele sau politic. N-aveti cum sa gresiti; e ca in raspunsul pe care i l-a dat rabinul tanarului venit sa-l intrebe daca e bine sa se insoare: “orice decizie vei lua, vei regreta”. Bine macar ca alegerile locale nu sunt o singura data in viata!

  • Miza alegerilor de la Bucuresti

    "Problema Bucurestiului este ca a fost tratat cu indiferenta; dupa 1990 s-a facut o singura lege a administratiei publice locale si chiar daca a mai fost ea amendata, Bucurestiul a fost tratat in continuare ca un judet mai mare cu sase orase mai mici, nu ca o capitala.”

    Astfel identifica specialistul in administratie publica Sorin Ionita, director executiv al Societatii Academice din Romania (SAR), principala problema de sistem care afecteaza capitala Romaniei si prima mare deficienta care trebuie corectata in mandatul urmatorului primar general: sapte viziuni de multe ori nu diferite, ci contradictorii de administrare a unui oras care creste, dupa cum spune viceprimarul Razvan Murgeanu, “mai repede decat China, cu 10,2% pe an”.

    Pentru ca, dupa cum sunt de acord ambii, problema Bucurestiului nu sunt neaparat banii (Primaria Generala gestioneaza anual un buget de circa un miliard de euro, iar cele sase sectoare insumate tind si ele spre o valoare asemanatoare, la care se adauga alte cateva miliarde de euro care pot fi accesate de la UE prin diverse programe operationale), ci lipsa unei organizari administrative proprii unei capitale.

    Aceasta face de multe ori ca un proiect urban sa nu aiba un traseu liniar, ci sa intre intr-un cerc vicios datorita suprapunerii de competente dintre Primaria Generala si cele de sector, spre exemplu in ce priveste regimul constructiilor.

    Poate si din acest motiv, 24 de organizatii neguvernamentale au cerut cu doua saptamani in urma candidatilor la primariile de sectoare si la PMB sa-si asume in aceasta campanie electorala un “Pact pentru Bucuresti”, a carui coloana vertebrala este tocmai reglementarea unor raporturi de competenta in diverse domenii dintre sectoare si Primaria Generala, motiv care – afirma ONG-urile – a blocat sau sabotat inceperea unor proiecte urbanistice de amploare.

    Spre exemplu, cele 24 de organizatii cer elaborarea unui nou plan de urbanism general (PUG – radiografia urbanistica a Bucurestiului) si trecerea dreptului de a elabora planuri de urbanism zonal (PUZ) in competenta exclusiva a Primariei Municipale, dupa ce experienta a aratat ca multe PUZ-uri elaborate de primariile de sector contravin cu strategia urbanistica convenita la centru.

    Reprezentantul SAR merge insa si mai departe si anunta ca va lansa in aceasta perioada electorala chiar un proiect de “Constitutie pentru Bucuresti”, un document mai arid, dar care ar avea rolul sa decripteze un mecanism birocratic de functionare eficienta a Capitalei.

    Cum ar trebui insa impartit Bucurestiul astfel incat sa poata fi guvernat unitar?

    Sorin Ionita ar inclina spre exemplele capitalelor vecine, cu care Bucurestiul se poate compara ca numar de locuitori si ca suprafata: “Budapesta are 23 de sectoare, Bratislava si mai multe, spre 30, Varsovia are 11, mi se pare; decuparea in astfel de bucati mai mici, care sa tina cont si de specificitatile zonei, ar creste relatia de proximitate dintre sector si cetatean”.

  • Italia: A cazut Guvernul Prodi

    Presedintele va demara consultari de vineri dupa-amiaza, incepand cu presedintii Senatului, Franco Marini, si Camerei Deputatilor, Fausto Bertinotti. Conform formulei uzuale, seful statului a invitat Guvernul demisionar sa ramana in functie pentru a rezolva problemele curente.

    Napolitano va trebui sa decida daca va convoca alegeri anticipate, solutie preferata de formatiunile de dreapta, sau daca va cere formarea unui Guvern de tranzitie pentru a permite votarea unei reforme electorale, varianta dorita de stanga.

    Romano Prodi, care conduce Guvernul italian de 20 de luni, a pierdut votul de incredere in Senat cu numai 156 de voturi pentru si 161 impotriva, in timp ce majoritatea de care avea nevoie era de 160.

    Detalii pe www.mediafax.ro