Ştefan Atârgoviţoaie este elev al Colegiului Naţional de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi, la clasa de pian, iar sâmbătă a câştigat celebrul concurs de canto din Italia “Ti lascio una canzone”, difuzat de postul Rai Uno. Tatăl lui Ştefan Atârgoviţoaie spune că pentru fiul său şcoala şi muzica sunt pe primul plan, băiatul fiind totodată pasionat de matematică, înot şi limba italiană.
Tag: reportaj
-
Reportaj: Thailanda sau cealaltă faţă a Siamului
Aeroportul din Bangkok este cât se poate de aglomerat. Ploile abundente şi avertismentele de inundaţii care, în unele colţuri ale ţării, au dus chiar la izolarea unor oraşe întregi, nu par să-i fi făcut pe turişti să-şi schimbe prea mult planurile pentru vacanţa din Thailanda. Din contră, numărul lor este chiar mai mare şi creşte de la un an la altul, inclusiv din iunie până în octombrie, în plin sezon ploios.
Ce-i drept, Thailanda poate satisface chiar şi cele mai neobişnuite gusturi în materie de vacanţe. Pentru cupluri tinere sau familişti care caută să se relaxeze există nenumărate plaje pe insulele exotice din apropiere. Tinerii aflaţi în căutare de distracţie merg în locuri precum Koh Phangan sau Koh Tao, unde petrecerile se ţin lanţ şi unde toată lumea pare să cunoască pe toată lumea. Pasionaţii de istorie, religie şi cultură au oraşe pline de temple şi şcoli de yoga precum Chiang Mai, iar cei care vor să experimenteze latura mai sălbatică a Thailandei pot merge într-o provincie cum e Mae Hong Son şi petrece o săptămână alături de triburile din zonă.
Epicentrul turismului thailandez rămâne fără îndoială Phuket, o insulă împânzită de resorturi de lux, grădini paradisiace şi plaje tropicale care, în comparaţie cu alte colţuri ale lumii, este o destinaţie exotică de vacanţă ceva mai ieftină. Dar cea mai mare parte a industriei turistice thailandeze, care a însemnat anul trecut aproape 20 de miliarde de dolari, este generată de restul Regatului Thailandei, cum este astăzi denumită oficial ţara cândva cunoscută drept Siam.
Nu Bangkok-ul este însă locul cel mai potrivit pentru a explora şi înţelege cultura thailandeză, deşi este o experienţă în sine. Oraşul este foarte aglomerat, murdar şi aparent sărac, judecând după mahalalele în care ţi-e frică să te aventurezi ca turist şi după locuinţele înghesuite şi sărăcăcioase aflate la tot pasul odată ce părăseşti zonele centrale. Un apartament nu e însă deloc ieftin în Bangkok şi nu e vorba neapărat de locuinţele luxoase ale căror preţuri ajung fără probleme de ordinul milioanelor de dolari, ci de locuinţe obişnuite, cu două sau trei camere, care costă cel puţin 150.000 de dolari.
Viaţa de zi cu zi, în schimb, poate fi chiar foarte ieftină. Oraşul este plin de pieţe cu alimente şi mâncăruri gătite care, chiar dacă pentru turişti propun de multe ori mirosuri departe de a fi îmbietoare, pe thailandezi îi determină chiar să stea la cozi pe stradă pentru o porţie de mâncare. Şi dacă nu ai o problemă cu faptul că se găteşte în condiţii aparent nu foarte igienice, cu ingrediente păstrate în cutii şi pungi chiar pe trotuar, fără să fie neapărat puse la gheaţă, deşi temperaturile sunt destul de ridicate, şi cu ustensile mai rar curăţate de uleiul deja înnegrit, poţi mânca destul de bine cu numai câţiva bănuţi.
-
Reportaj: Andrii Popa în deşertul marocan
In urmă cu mai puţin de opt luni zeci de mii de marocani protestau pe străzile Rabatului, capitala statului, cerând o nouă constituţie şi eliminarea corupţiei de la nivelul autorităţilor centrale. La sfârşitul lunii septembrie zeci de mii de marocani erau pe stradă în Rabat, dar de această dată nu pentru a protesta, ci pentru că se întorceau de la muncă, mergeau la cumpărături sau la moschee. “Maroc? Eşti sigură că vrei să mergi în Maroc? În Maroc sunt atentate şi proteste.” Cuvântul Maroc se repeta sistematic şi niciodată cu alt sens decât peiorativ. Nimeni nu se gândise la Marocul lui Humphrey Bogart şi al lui Ingrid Bergman, la Marocul lui Yves Saint Laurent sau la cel al cumpărăturilor.
După o escală mai lungă în Milano, care ne-a permis să vizităm oraşul în timpul săptămânii modei, primul contact cu Marrakechul a fost dur. Părea parcă rupt dintr-o altă lume. La finalul vacanţei am realizat însă că întreg Marocul nu doar pare, ci este o altă lume. Plecată într-o vacanţă de descoperire, am încercat să “îndes” într-o săptămână tot Marocul. Deşi a fost puţin înghesuit, a meritat, pentru că e păcat să laşi ceva în urmă.
Oraşul roşu, după cum îl numesc localnicii – numele provine de la faptul că toate clădirile au o culoare rozalie – este perla coroanei marocane. “Casablanca este capitala economică, Rabatul este capitala, însă Marrakech este cel mai frumos oraş din Maroc”, spune Othman Khalloufi, şoferul care ne ducea în Casablanca. Othman provenea dintr-un mic sat din munţii Atlas unde trăiesc 63 de familii ale căror principale surse de venit sunt păstoritul şi rudele care lucrează în Spania. “Marrakech este locul unde se întâmplă orice. Ai localnicii tradiţionali, care se roagă şi care încă utilizează portul tradiţional, şi ai marocanii care trăiesc după modelul european. Şi acesta e doar un exemplu.”La ora şapte dimineaţa, în piaţa centrală din Marrakech, Djemaa el Fna, localnicii sunt deja la muncă şi te îmbie cu un pahar de suc de portocale proaspăt stoarse, la “doar 4 dirhami paharul” (circa 30 de eurocenţi). Tot la primele ore ale dimineţii îşi deschid porţile şi primele magazine cu genţi şi pantofi din piele din piaţa centrală. Preţurile sunt mult sub cele cu care suntem noi obişnuiţi, motiv pentru care acest loc a primit denumirea de paradisul cumpărăturilor. Dar e şi un paradis al tehnicilor de negociere. “Niciodată să nu plăteşti cât ţi se cere. Totul se negociază în Maroc, şi preţul pe care îl oferi la început trebuie să fie cam o cincime din ce ţi se cere. În final trebuie să ajungeţi undeva la jumătate”, ne-a învăţat Othman. Timpul a dovedit că avea dreptate, pentru că în Maroc totul se negociază, chiar şi mâncarea la restaurant.
Deşi există numeroase restaurante şi baruri, unde poţi să plăteşti la finalul unei mese doar cinci euro şi să fii sătul, cel mai bun loc de mâncat în Marrakech este tot piaţa centrală. Djemaa el Fna este un fel de Cenuşăreasa: prăfuită ziua şi strălucitoare noaptea. Dacă mergi ziua şi noaptea în piaţa centrală ai senzaţia că nu este acelaşi loc. Seara zeci de tarabe cu mâncare se instalează pentru a servi marocanii şi turişti care îşi fac curaj să intre. Ofertele vin din toate părţile, şi marocanii pot fi intimidanţi la început, însă după o supă de melci (5 dirhami) sau o porţie de calamari (20 de dirhami) prinzi curaj.
Pentru o oază de linişte în Marrakech cel mai potrivit loc este Jardin Majorelle (Grădina Majorelle). Ascunsă de garduri înalte, nimic nu trădează această grădină botanică cumpărată de designerul francez Yves Saint Laurent în 1980 şi populată de turiştii străini care stau la umbră şi citesc romane sau ghiduri despre Maroc.
După ce ai văzut Marrakech, Casablanca poate părea foarte occidentală şi nu seamănă deloc cu Casablanca lui Bogart şi Ingrid Bergman. Filmul cu pricina nu a fost însă filmat în Maroc, ci la Hollywood. După cum îi spune şi numele, Caza (aşa îi spun localnicii) este casa albă, toate clădirile fiind asortate astfel. Deşi frumoase şi armonioase arhitectonic, casele din Casablanca te duc cu gândul mai mult la imobilele din Occident decât la ceva marocan. Traficul aminteşte la rândul său de acelaşi lucru. Oraşul merită însă vizitat chiar şi numai pentru moscheea Hasan al II-lea, a treia cea mai mare din lume, după Mecca şi Medina, potrivit ghidului. Tot el spune că minaretul măsoară 210 metri şi este cel mai înalt din lume.
-
La Marea Neagră bulgărească
Aproximativ 300.000 de români au ales să meargă vara aceasta în concediu pe litoralul bulgăresc. Pe acest exod al românilor la sud de Dunăre mizează şi un om de afaceri bulgar, care a investit până acum circa 60 de milioane de euro într-un complex cu vile, hotel, centru SPA şi teren de golf, situat la 350 de kilometri distanţă de Bucureşti.
Cu 7 kilometri înainte să ajungi în oraşul Balcic, un indicator pe care scrie cu litere de-o şchioapă Lighthouse Spa & Golf House te îndeamnă să părăseşti drumul principal şi să mergi la stânga. Porumbul plantat pe marginea drumului îţi dă senzaţia că ai greşit şoseaua şi că la capătul acesteia în niciun caz nu vei găsi un complex de cinci stele aşa cum fusesei anunţat mai devreme.
Mai departe, după ce intri în complexul propriu-zis, treci la altă impresie, şi anume că te înconjoară un câmp pustiu, însă observi imediat că este de fapt un teren de golf, care de altfel este piesa sa de rezistenţă.
Dacă până acum a investit 60 de milioane de euro în hotelul de la malul mării, omul de afaceri bulgar George Tchouklev spune că mai are de lucru şi că va mai investi cel puţin încă un milion de euro. Acum complexul se întinde pe 1.200 de hectare, pe care se află teren de golf, cartiere cu vile, un hotel de cinci stele cu spa, dar şi plajă privată. Urmează un beach club, teren de baschet şi un club de echitaţie.
La începutul lunii august, Tchouklev a inaugurat un SPA de cinci stele în cadrul complexului Lighthouse, în urma unei investiţii de 20 de milioane de euro. Deocamdată mai e de lucru, iar hotelul a adoptat un design mai degrabă minimalist, de la arhitectură până la device-urile folosite în camere, care nu sunt “de firmă”.
Tchouklev se aşteaptă însă ca până la finalul anului hotelul să aibă venituri de circa 800.000-1 milion de euro, gradul de ocupare mediu vizat fiind de 35-40%.
Preţurile pleacă de la 60 şi 120 de euro pe noapte şi pot ajunge până la 300 de euro pe noapte în vilele situate la câţiva metri de malul mării. De altfel, din cartierul cu vile, care au fost inaugurate încă de acum trei ani, nu lipsesc maşinile cu număr de România, în special cele înmatriculate în Prahova şi Bucureşti. “România este o piaţă foarte importantă pentru noi. Bucureştiul este mai aproape de Lighthouse decât Sofia, astfel că este normal să fie mai mulţi români”, spune Tchouklev. Şi sunt şi destui români pasionaţi de golf, care vin aici să-şi exerseze sportul preferat sau să facă networking.
De ce întreg complexul a fost construit în jurul unui teren de golf? Tchouklev, de profesie inginer constructor, a intrat în business în anii ’90, când a început să construiască clădiri rezidenţiale şi spaţii de birouri în capitala bulgărească Sofia. Ulterior, a vândut o parte dintre acestea şi, începând cu noiembrie 2005, a hotărât să investească într-una dintre pasiunile sale mai vechi, golful. De aici a pornit de altfel şi ideea Lighthouse SPA & Golf House, care, asemenea unui puzzle, este construit în jurul terenului de golf cu 18 cupe, care a costat circa 8 milioane de euro şi al cărui design a fost realizat de faimosul jucător Ian Woosnam.
Aici deja au loc competiţii internaţionale: în august se desfăşoară Academia de Golf Demis Papillion, care se află la a treia ediţie şi care aşteaptă circa 100 de participanţi, dintre care jumătate din România. Papillion este un fost jucător de golf de origine român, care acum este instructor, după ce a fost plecat din România circa 30 de ani. Lighthouse se mândreşte cu el, având în vedere că şi în magazinul cu echipamente specifice acestui sport se află o geantă cu crose semnată cu numele său.
-
Reportaj: Secta producătorilor şi consumatorilor de endorfine
Majoritatea preferă să alerge seara, după serviciu. A devenit aproape un ritual. Te echipezi cu şort şi maiou uşor lipit de burta de care nu ai reuşit încă să scapi. Nu uiţi gleznierele, genuncherele sau faşele elastice, alergatul pe teren dur îţi poate distruge zgârciurile. Apoi masezi frenetic picioarele cu alifii mentolate, nu mai ai timp şi de încălzire. Apoi pui adidaşii cu talpă groasă, luaţi astă-vară din outlet de la reduceri, şi hai să arăţi ce poţi. A, şi nu uita player-ul cu căşti. Nu vrei să-ţi aduci aminte de vremurile când îl considerai un moft văzându-l la alţii şi când te speriai de propriile bubuieli ale inimii care îţi răsunau în timpane.
“I’ve got the power”, da, da, e bine să te mişti, puterea e la tine, ce bine că ai scăpat de biroul ăla şi de scaunul pe care nu mai ştii ce poziţie să găseşti. Te gândeşti zâmbind că toată ziua ai depus “efortul” de a mişca mouse-ul şi degetele pe tastatură. Şi melodia îţi aduce aminte de tinereţe, ce bine ar fi fost dacă n-ai fi fumat. Poate acum îţi era mai uşor să alergi. Şi cu mâncatul ai exagerat, şi cu băutul poate…
-
Reportaj: Nici America nu mai e ce-a fost, dar e mai bine decat oriunde altundeva
Dupa o zi lunga la birou, cu doua sedinte si un proiect de
predat in cadrul unuia dintre cei mai importanti furnizori de
telecomunicati din SUA, Paul isi parcheaza pe alee masina de cateva
zeci de mii de dolari, un BMW 325, si se indreapta spre casa.
Logodnica lui, Cristina, e deja acasa de aproape jumatate de ora si
se ocupa cu pregatirea cinei care va fi servita o ora si ceva mai
tarziu, pe la opt, impreuna cu o sticla de vin. Pentru ei, este o
zi ca oricare alta, iar ritualul pare sa se repete cel putin de
cateva ori pe saptamana, doar cu exceptia serilor cand ies in oras
sau cand Paul lucreaza pana tarziu.
Paul si Cristina sunt cuplul tipic american din clasa mijlocie.
Locuiesc undeva in New Jersey, intr-o casa cu etaj pe care Paul a
cumparat-o pe credit in urma cu vreo cinci ani, cand preturile erau
inca destul de ridicate si care acum nu mai valoreaza decat
jumatate din pretul initial. Lucreaza la cel mult 40 de minute de
condus departare de casa si, desi nu ocupa pozitii de management de
top si nu au salarii foarte mari, duc o viata in mare parte lipsita
de griji.
Amandoi sunt romani. Paul s-a mutat in SUA in urma cu
aproximativ 12 ani, lasand in urma familia din Romania si un loc de
munca la Connex, devenit intre timp Vodafone. Lucreaza inca de
atunci la aceeasi companie, unde a evoluat de-a lungul timpului
pana la pozitia de inginer de retea si unde castiga un salariu net
de peste 70.000 de dolari pe an. Cristina este proaspat stabilita
in America, dupa ce ultimii cativa ani i-a petrecut in Canada. “Am
facut amandoi naveta, sapte ore de mers cu masina, aproape in
fiecare weekend”, spune ardeleanca despre perioada de doi ani in
care a lucrat acolo. S-a angajat acum ca manager de proiect in
departamentul IT al Reuters, in New York, naveta de aproximativ o
ora pe care o face acum cu trenul.
Castiga net aproape 60.000 de dolari pe an, un salariu foarte
bun, in conditiile in care este primul ei loc de munca in
SUA.Pentru doua persoane, 10.000 de dolari pe luna asigura un trai
cat se poate de linistit. O casa cu etaj si cu trei dormitoare
costa in New Jersey in jur de 450.000 de dolari, iar cheltuielile
lunare cu rata la banca, dar si de intretinere sau utilitati, se
ridica la aproximativ 3.500 de dolari. Cel putin atat platesc
Mariana si Mihai, un alt cuplu de romani din New Jersey, statul
american cu una dintre cele mai mari comunitati de romani – cam
4,8% din totalul de cel putin un milion de oameni, conform celor
mai recente date, desi se estimeaza ca numarul romanilor din SUA
este mult mai mare, dar nu poate fi masurat pentru ca multi nu-si
declara originile, nefiind obligati sa faca acest lucru.
Cea mai mare comunitate de romani pare a fi in statul
California, care insumeaza peste 15,5% dintre romanii cu cetatenie
americana. Acolo, in Silicon Valley, lucreaza mii de romani, cu
precadere specialisti IT, in companii precum Microsoft sau Google.
Doar la Microsoft lucreaza cateva sute, primul angajat roman venind
in campusul companiei in urma cu aproape 20 de ani. Urmeaza
comunitatile din New York, unde se estimeaza ca locuiesc 14% din
romanii din SUA, New Jersey, Pennsylvania sau Ohio, zone unde s-au
stabilit primele valuri de imigranti romani, potrivit datelor
disponibile la US Census Bureau.
Cele doua cupluri din New Jersey se intalnesc cel putin de
cateva ori pe luna, de regula impreuna si cu alti romani care
locuiesc in preajma. “Doua treimi din cercul nostru de prieteni,
cunostinte si apropiati sunt romani”, spune Mihai, facand referire
la cele aproximativ 20 de familii de romani cu care tine legatura
cu regularitate. Nici n-ar avea cum sa fie altfel. In complexul de
locuinte unde au casa, vecinii sunt destul de retrasi si prea putin
comunicativi, desi casele nu sunt delimitate de garduri.
Zona rezidentiala a fost de la bun inceput gandita cu o serie de
restrictii, asa incat sa fie mentinuta linistea – proprietarii
trebuie sa aiba cel putin 40 de ani si sa nu aiba copii mai tineri
de 18 ani. Se mai intalnesc cu vecini din jur, dar cu ceilalti din
complex nu pastreaza decat o relatie cordiala in rarele ocazii in
care se intampla sa se intalneasca pe marginea piscinei comune sau
in casa de distractii dotata cu sala de sport, sauna, mese de
biliard sau de ping-pong si o mica sala de cinema cu sapte locuri,
unde fiecare poate veni cu propriul DVD si urmari un film ca la
cinematograf. -
Reportaj: Philadelphia, locul de unde a inceput America
La prima vedere pare un oras ca oricare altul. Destul de
linistit si primitor prin comparatie cu New York, spre exemplu,
desi distanta dintre ele este de numai 130 de kilometri,
Philadelphia are aerul unui oras provincial, cu stradute inguste si
afaceri de familie, unde toata lumea tinde sa cunoasca pe toata
lumea. “Poti sa recunosti un localnic adevarat destul de simplu:
toate rudele de gradul unu si doi locuiesc nu mai departe de cateva
strazi distanta”, spune in gluma Steve, un ghid turistic care
lucreaza in bransa de mai bine de zece ani si care s-a specializat
pe un tur mai putin conventional al orasului, axat pe povestile cu
fantome ale unor persoane cunoscute care au contribuit la
infiintarea si dezvoltarea orasului. El s-a nascut in Philadelphia,
iar din cate povesteste, regula pare sa i se aplice.
Orasul este insa al cincilea cel mai populat si al patrulea cel
mai bogat din SUA. Ce-i drept, cel putin din punctul de vedere al
populatiei, nu s-ar zice. La ora noua dimineata aproape ca nu e
nimeni pe strazi, in special in zona centrala a orasului. Putine
masini, si mai putini pietoni si o liniste aproape de nedescris.
Jumatate de ora mai tarziu, lucrurile arata insa cu totul altfel –
oameni grabiti in drum spre serviciu, turisti dezorientati in
cautarea primului obiectiv turistic de pe lista si ceva trafic,
desi strazile par in continuare aerisite si nimeni nu claxoneaza.
In Philadelphia locuiesc putin peste 1,5 milioane de oameni, la
care se adauga alti 4,6 milioane din ceea ce se numeste zona
metropolitana a orasului, in total aproximativ dublu fata de
Bucuresti.Din punctul de vedere al bogatiei, lucrurile stau cu totul
altfel. Primul semn ar fi barbatii imbracati la patru ace, cu
palarie si baston sau femeile in rochii elegante care se plimba
chiar in mijlocul zilei pe bulevardele principale din Philadelphia.
Al doilea, mai putin evident, e faptul ca acolo au radacini sau
implicatii in mediul de afaceri unele dintre cele mai bogate
familii din SUA. Iar miliardari precum Warren Buffett sau Donald
Trump au urmat studii acolo, in special la Penn’s Warton School of
Business. De fapt, se spune ca multe dintre deciziile majore cu
impact asupra tarii au fost luate din Philadelphia si ca de aici
sunt trase cele mai importante sfori.
Dificultatile economice au fost bineinteles resimtite si de
locuitorii din Philadelphia, insa nu la fel de mult ca in alte
colturi ale SUA. “Orasul a fost dintotdeauna rezonabil din punctul
de vedere al costului vietii, iar criza n-a avut un impact foarte
mare din acest punct de vedere”, spune ghidul turistic Steve, unul
dintre argumente fiind numarul mare al turistilor care viziteaza
Philadelphia in fiecare an, ajuns la nivelul record de 37,4
milioane anul trecut, in crestere fata de 36 de milioane de
vizitatori in 2009, potrivit unui studiu realizat de Greater
Philadelphia Marketing Corp. In fond, nu degeaba sunt investiti
anual 12 milioane de dolari in campanii de marketing pentru
atragerea turistilor care vin nu doar pentru obiectivele turistice
traditionale si monumentele istorice, dar si pentru atractii precum
statuia lui Rocky, personajul principal al filmului cu acelasi nume
interpretat de Sylvester Stalone.In medie, o familie castiga anual in jur de 30.000 de dolari,
adica aproximativ 2.500 de dolari pe luna. “Chiriile au fost mereu
mult mai rezonabile decat in alte orase, asa ca discrepanta nu este
sesizabila”, mai spune ghidul. Un apartament cu patru camere aflat
la 20 de minute departare de centru cu masina poate fi inchiriat cu
aproximativ 1.000 de dolari, in timp ce o locuinta mai rezonabila,
cu doua camere, costa in jur de 400-500 de dolari. -
Reportaj: Cum se vad cetatile antice din cetatea Roma
A fost nevoie doar de cativa pasi in interiorul studiourilor de
la Cinecitta pentru a intra in atmosfera Romei de altadata. Cand
vezi cladirile si decorul, e imposibil sa nu iti amintesti de
luptele din arene din serialul “Rome”, de rolul Maiei Morgerstern
din “Patimile lui Hristos” sau de ochii violeti ai lui Liz Taylor
imbracata in costumul Cleopatrei. Pe de o parte a intrarii
principale se afla o cladire din piatra, in fata careia e o fantana
arteziana si o statuie a Cleopatrei, iar pe de alta sunt multe
coloane, arcade, fantani si statuete. Italienii obisnuiesc sa spuna
ca Cinecitta este locul unde visele se implinesc. S-ar putea sa
aiba dreptate.Create in anul 1937 de catre Benito Mussolini pentru scopuri de
propaganda sub sloganul “cinema e l’arma piu forte” (cinema-ul este
arma cea mai puternica), studiourile au fost bombardate in cel
de-al Doilea Razboi Mondial, iar in 1950 au devenit casa filmelor
americane, cel mai cunoscut de la acea vreme fiind Ben-Hur. Dupa o
perioada in care a fost in prag de faliment, in anii 1980,
Cinecitta au fost privatizate de catre guvernul italian.
De-a lungul timpului, studiourile au gazduit productii
internationale celebre precum “Gangs Of New York” al lui Martin
Scorsese, “The Life Aquatic with Steve Zissou” al lui Wes Andreson,
“Patimile lui Hristos” regizat de Mel Gibson, “La Dolce Vita” sau
“Satyricon”. Productia “Cleopatra” a fost mutata de la Londra la
Cinecitta din cauza problemelor cu bugetul, vremea proasta si
sanatatea precara a lui Elizabeth Taylor. Mai tineti minte patul pe
care statea Cleopatra in film? Si acum, la distanta de 50 de ani,
patul exista si este pus la loc de cinste in studiourile de la
Cinecitta, in fata unei fatade care imita Acropolele.La finalul verii anului 2007, in cadrul studiourilor a izbucnit
un incendiu care a distrus in jur de 3.000 de metri patrati din
studiouri si imprejurimi. Atunci, o mare parte dintre cladirile
originale care au aparut in serialul “Rome”, difuzat pe HBO si BBC,
au fost distruse.Locul care altadata era casa filmelor de succes, care au
castigat Oscaruri si au cucerit milioane de oameni din intreaga
lume, nu mai are aceeasi notorietate. Studiourile adapostesc acum
mai mult emisiuni si reclame si mai putin filme, iar actorii
cunoscuti vin din ce in ce mai rar aici. Spre exemplu, in 2010,
Julia Roberts a venit la Cinecitta pentru a face o reclama la
cafeaua Lavazza si a stat o singura zi.
Potrivit lui Lamberto Mancini, directorul general al Cinecitta,
nu televiziunea este cea care a omorat studiourile: “Este cinema-ul
italian care nu mai exista”. In anii 1950 si 1960 Italia producea
in jur de 300 de filme pe an, acum face mai putin de 100. Si 90%
dintre lungmetrajele de aici nu sunt facute la Cinecitta. “Suntem
aici degeaba. Totul va fi vandut si modificat. Vor face magazine
printre aceste vechi ruine”, a completat acesta.
In prezent studioul este inchis publicului larg, insa se deschide
ocazional pentru tururi, cum a fost si saptamana trecuta. In curand
italienii vor sa faca din Cinecitta un loc turistic, cu un parc
care sa se numeasca Cinecitta World si sa semene cu Disney World.
Proiectul costa 500 de milioane de euro si se va deschide in 2012.
“Vom crea si un hotel de lux si birouri pe 40 de hectare din
suprafata”, a mai adaugat Mancini. -
Reportaj: Povestea locurilor unde s-a nascut Zara
Despre Barcelona a auzit toata lumea, chiar si cei mai putin
pasionati de calatorii sau de arhitectura. Despre La Coruña sunt
sanse sa fi auzit doar cei pasionati de fotbal – datorita echipei
Deportivo La Coruña – sau cei pasionati de moda, pentru ca Inditex,
proprietarul brandurilor Zara si al celorlalte sapte surori ale
sale, isi are sediul aici.
Eu nu sunt o mare microbista, insa moda este o alta poveste.
Despre La Coruña auzisem, iar dupa cateva cautari pe internet am
aflat ca este al doilea oras ca marime din regiunea Galicia,
situata in nord-vestul Spaniei, ca este un port la Oceanul Atlantic
si un pol economic al tarii. Atunci cand vine vorba de turism, La
Coruña nu este prezentat ca o perla a coroanei spaniole, cum este
cazul Barcelonei sau al orasului Santiago de Compostella, capitala
provinciei Galicia.Odata ajunsa acolo, am descoperit ca acest oras de circa 250.000
de locuitori este mai degraba o piatra pretioasa neslefuita. Cu
strazi inguste ca in Amsterdam, cu plaje insorite ca in Brighton si
cu restaurante cu specific maritim ca in Reykjavik, La Coruña are
tot ce ii trebuie pentru a primi turisti, insa acestia intarzie sa
apara.“La noi nu vin foarte multi turisti nici macar vara, cand ar
putea sa stea la soare. Noi suntem, in cel mai bun caz, doar o
destinatie intermediara pentru cei care merg in Santiago de
Compostella”, povestea ghidul care mi-a aratat orasul.
Ce este de vazut in acest oras pe care spaniolii il tin departe
de ochii turistilor? Zona veche a orasului este presarata cu
biserici, iar portul cu barci de agrement pare desprins dintr-un
film francez a carui actiune se desfasoara pe Coasta de Azur. Mai
mult, in La Coruña – sau A Coruña cum il numesc spaniolii – exista
si cel mai vechi far functional din lume. Torre de Hercules sau
Turnul lui Hercule nu seamana cu un far, ci cu turnul unul castel,
asa cum ii spune si numele. Din turn, oceanul pare chiar mai
albastru. Daca nu inspira turistii, orasul a inspirat oamenii de
afaceri. |n 1975, Amancio Ortega, cel mai bogat om din Spania –
potrivit Forbes, care ii evalueaza averea la 25 miliarde de euro -,
deschidea in La Coruña primul magazin Zara din lume. Au trecut 35
de ani de atunci si in prezent imperiul lui Ortega, Inditex, numara
opt branduri – Zara, Bershka, Pull & Bear, Stradivarius,
Massimo Dutti, Uterque, Zara Home si Oysho -, peste 5.000 de
magazine, circa 100.000 de angajati si afaceri de peste 11 miliarde
de euro in 2009.Inditex are sediul central intr-un sat pe coasta
Oceanului Atlantic cu 25.000 de locuitori, la 10 kilometri si multe
serpentine de La Coruña. Satul Arteixo pare mai degraba un parc
industrial, unde sediile de companii se insira unele dupa
celelalte. Numele inscrise pe porti sau cladiri nu sunt insa
sonore. Nici cladirile nu ies in evidenta. Cladirea Inditex este
toata din sticla si numele de pe poarta te avertizeaza ca urmeaza
sa patrunzi in imperiul lui Ortega, care si-a anuntat de cativa ani
retragerea de la conducerea grupului, insa nimic nu s-a oprit in
loc. Magazinele continua sa se deschida, clientii continua sa
cumpere si vanzarile sa mearga.
“Criza nu ne-a afectat”, spun reprezentantii Inditex, care
adauga ca au inchis cateva magazine, insa numarul lor nu este
relevant, pentru ca odata cu inchiderea unora s-au deschis altele,
in numar mult mai mare. Doar in 2010 au fost deschise circa 400 de
magazine. Prioritatea spaniolilor este in prezent Asia, in special
China, unde inaugureaza circa 70-80 de magazine pe an. |n cel mai
populat stat din lume exista in prezent 140 de magazine
Inditex.Cu toate ca toti ochii sunt indreptati spre Asia, motorul
economiei mondiale si in vremuri de criza financiara, pentru
Inditex batranul continent si in special Spania raman principalele
piete. Acasa la ei cei de la Inditex detin magazine la fiecare colt
de strada. Acolo toata lumea ii cunoaste. Nu ca situatia ar fi
diferita in Romania, unde au devenit in nici patru ani cel mai mare
jucator din retailul de moda, cu afaceri de circa 100 de milioane
de euro in 2010 (dupa estimarile BUSINESS Magazin, tinand cont de
ritmul de crestere din anii anteriori). -
Povestea unui IPO de criza
“Dupa Petrom-ul de pe centura Ploiestiului, faceti dreapta,
apoi, cand ajungeti la unitatea militara, faceti stanga, mergeti
pana la bariera din Gageni si o luati iar la dreapta.” Si da,
ajungem in Plopeni. Un oras colorat in gri, de nici zece mii de
suflete care se hraneau, toate, de pe seama Uzinei Mecanice.
Mareata unitate de productie duduia acum 30 de ani, iar mai bine de
20.000 de muncitori ii spuneau “serviciu” inainte de 1989. Astazi,
Plopeniul a devenit, cum i se spune sec, o localitate
monoindustriala.
Acolo l-am gasit pe Ionel Dinu, presedintele Consiliului de
Administratie al Hidraulica Plopeni, afacerea fratelui sau, Danel.
Compania pe care o conduce produce pompe hidraulice pentru cele
150.000 de tractoare romanesti exportate in vremea lui Nicolae
Ceausescu in Iran si Egipt. Dinu a mizat pe legatura dintre
afacerea cu pompe si proiectul de producere a energiei verzi in
preajma uzinei, mai exact o minicentrala cu panouri solare.
Principalul motiv, finantarea. “Practic, in doi ani si ceva, am
fost primul IPO si exista riscul sa fie un boom pe piata sau sa fie
un esec. Din pacate, a fost esec”, incepe Ionel Dinu discutia cu
BUSINESS Magazin. In fapt, putin peste o mie de euro stransi de pe
bursa si un grad de subscriere de 0,04%. Omul de afaceri vorbeste
despre o situatie financiara “mai putin performanta si firava” si
despre investitori care vor ca mult asteptatele castiguri sa vina
“cat mai repede cu putinta”.
Ionel Dinu marturiseste ca el si fratele sau mizau “pe jumatate”
pe succes, iar asteptarile erau mai ridicate din partea SIF-urilor.
Insa tot ei admit ca “societatea nu este mare si super-atractiva”.
“Suntem cu picioarele pe pamant si stim care e realitatea, dar pe
termen mediu si lung eu zic ca ne asteptam ca lucrurile sa mearga
mai bine.” Firma din Plopeni, cel mai mare angajator din oras cu
aproape 200 de muncitori, a avut in 2009 o cifra de afaceri de doua
milioane si jumatate de euro, mai mica cu o treime fata de anul
precedent si un profit de 5.500 de lei. Fratele sau, Danel, mai
produce tractoare la Craiova, de ordinul sutelor anual, fabrica
pompe de apa, benzina si ulei pentru tractor si Dacie la Pulsor
Scornicesti si detine si Islaz Alexandria, unde se ocupa de
echipamente pentru silozuri. Intrebat ce semnal li se da celorlalte
companii carora le trecea prin minte sa incerce capitalizarea pe
bursa, Dinu constata semnalul negativ transmis managerilor, insa,
dupa cum spune chiar el, “desi stiam ca piata e inghetata, am zis
sa incercam”. Iar daca ar da timpul inapoi, ar face exact la fel:
“E o modalitate de cofinantare. Pana la urma ce sa faci? Ramai 100%
actionar si stai si te uiti. Mai bine incerci, dai ceva din partea
ta si ai alte sanse de reusita”.Asadar, ecuatia reducerii consumului de energie a companiei prin
proiectul de energie verde nu si-a gasit solutia, iar Dinu se
gandeste sa apeleze tot la banci. “Problema e si la noi. Trebuie sa
fim foarte atractivi, ceea ce acum nu s-a intamplat.” Si el admite
ca in jocul pe bursa conteaza mult vizibilitatea companiei, dar si
a proprietarului. Insa pe timp de criza, e mai clar ca niciodata ca
toata lumea e extrem de prudenta cand face o investitie.Ne intoarcem putin in timp si ne mutam de la Plopeni pe mai
cunoscuta strada Lipscani, la numarul 25. La aniversarea a 15 ani
de bursa moderna, presedintele Stere Farmache vorbea, in prezenta
guvernatorului Isarescu si a presedintelui Basescu, despre rolul
bursei in economie – consolidarea pietei de capital – si despre cat
de important e ca acest motor al economiei “sa fie pus in miscare
si sa contribuie la dezvoltarea afacerilor in Romania”. Acelasi
Stere Farmache spunea de curand ca listarea reprezinta un act de
curaj pentru companii, cat timp majoritatea indicatorilor
financiari ai societatilor sunt in scadere si ca “ar trebui sa
astepte”.Pana ce seful Bursei se decide, unii au incercat. Si chiar daca
n-a avut prea mult succes, Hidraulica Plopeni a aratat ca pana si
companiile mici pot avea curaj, chiar in mijlocul crizei. “Pana la
urma, s-a facut si publicitate vizavi de bursa asta. Avantaje pot
aparea in piata, vad clientii ca existam si ca producem”,
concluzioneaza Ionel Dinu.