Potrivit surselor citate, in locul lui Gabriel Oprea la
conducerea Ministerului Apararii Nationale ar urma sa fie numit
Cristian Diaconescu. Ministrul Administratiei si Internelor, Vasile
Blaga, si-a inaintat demisia de onoare, luni, premierului Emil Boc,
afirma pentru MEDIAFAX surse din minister.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
El a intrat in Palatul Victoria avand in mana mai multe
hartii.
Anterior, surse ministeriale declarau, pentru MEDIAFAX, ca
ministrul Administratiei si Internelor, Vasile Blaga, intentioneaza
sa isi dea demisia de onoare si sa o inainteze, luni, premierului
Emil Boc. Potrivit surselor citate, ministrul Vasile Blaga a luat
deja aceasta decizie, din motive personale.
Ministrul Administratiei si Internelor, Vasile Blaga, i-a
convocat la discutii, luni dimineata, pe sefii structurilor din
MAI, printre cei care au participat la intalnire fiind sefii
Politiei Romane si Jandarmeriei, Petre Toba si Olimpiodor
Antonescu, au precizat sursele citate.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Aflat la volanul autoturismului sau Logan, seful statului trecut
pe langa sediul Guvernului. El a oprit la semafor si, asteptand
culoarea verde, a fumat si a vorbit la telefon.El a refuzat sa faca
declaratii jurnalistilor aflati acolo.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Dupa vara care tocmai a trecut, agentiile de turism au tras
linie si au numarat pachetele vandute anul acesta. De exemplu, la
Prestige Tour, cea mai scumpa vacanta vanduta a costat 43.000 de
euro pentru un sejur in Turcia, suma platita de o familie compusa
din doi parinti, doi bunici si doi copii, alaturi de bona de acasa.
Pentru acesti bani, grupul a petrecut 11 nopti la un hotel de cinci
stele in regim ultra all inclusive si a avut asigurat si
transportul cu avionul, dar si asistenta turistica. “Familia a
inchiriat o vila privata in cadrul hotelului, cu trei dormitoare
principale si doua dormitoare secundare, piscine interioare si
exterioare, avand la dispozitie propriul valet si bucatar”, a
declarat pentru gandul Mircea Vladu, presedintele agentiei.
Cititi mai multe pe www.gandul.info
Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei
bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara.
Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei
economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si
mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se
tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.
Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura –
aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack
Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare – n-o s-o gasiti in
randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in
randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama
ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate,
dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea
sa plateasca impozite putin mai mari.
Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput
mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre
Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in
primavara trecuta un articol cu titlul “Bocetul celor 1%”, vorbea
despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu
fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor
salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor
lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui
Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune
inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de
fonduri ca el.
Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de
impozite lasate de administratia Bush – si daca impozitele vor urca
din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati
a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.
Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal.
E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa
cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care
sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat
sa traga in jos America, in virtutea programului lui
“anticolonialist” si ca “SUA sunt conduse dupa idealurile unui
membru de trib Luo din Kenya in anii ’50”. Cand vine vorba de
aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de
discurs civilizat si rational nu se mai aplica.
In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a
devenit acceptabila, chiar sic.
Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt
interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si
reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in
termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai
mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru
toata lumea.
In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc
cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea
impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le
pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum
ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi
cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa
de venituri – impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele
lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi
trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva
bani si pentru ei.
Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de
“mi-se-cuvine” extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i
pastreze. “Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate
civilizata”, spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa
vreme in urma.
Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi
oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant
daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi
doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru
extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti
republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul
bogatasilor napastuiti.
Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine
sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o
problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune
sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu
acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu
perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor,
politicienii le resimt durerea – o resimt mai acut, asta e clar,
decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca,
casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat –
intr-un fel sau altul – puteti fi siguri ca oamenii care acum apara
veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale
cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru
someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi
toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.
Dar cand ei spun “noi toti”, ei de fapt spun “voi toti”.
Sacrificiile sunt pentru cei mici.
Nu ma dau in vant dupa topuri si clasamente. Pe cele bazate pe
popularitate chiar le detest, cu exceptia celor muzicale, pe care
doar le ignor. Doar pe cele bazate pe opiniile specialistilor le
iau uneori in seama, dar cu precautie. Cele care se refera la
perioade lungi de timp sunt inepte din start. Singurele clasamente
care exprima intr-o masura acceptabila o realitate a momentului
sunt cele sportive sau cele bazate pe o competitie directa, bazata
pe reguli. Ar intra oare in aceasta categorie clasamentul celor mai
bogati 400 de oameni din Statele Unite in anul 2010, publicat
recent de revista Forbes? Poate ca da, cu conditia sa-l parcurgem
pe domenii, pentru ca ziceam mai sus de “competitie directa” si e
greu de vazut asa ceva intre un magnat al petrolului si
proprietarul unui lant de supermarketuri. Daca ne rezumam la
domeniul tehnologiei, topul ne poate oferi un tablou destul de
interesant.
Prima observatie este ca pe primele 20 de pozitii ale topului
general gasim 8 bogati celebri din domeniul tehnologiei, toti
evoluand in domeniul informaticii. Daca mai punem la socoteala
faptul ca media lor de varsta este substantial mai coborata decat
la restul bogatasilor, putem trage concluzia ca zona high-tech este
cea mai dinamica si mai profitabila.
Prima pozitie este rezervata lui Bill Gates, care o ocupa de 17
ani fara intrerupere. Se stie ca nu mai este cel mai bogat din
lume, fiind depasit “la mustata” de magnatul mexican al
telecomului, Carlos Slim Helú. Insa aici trebuie facuta observatia
ca Bill Gates a contribuit pana acum cu peste 28 de miliarde de
dolari la fundatia umanitara pe care o conduce impreuna cu sotia
sa, Melinda. Si, cu toate ca e vorba de o perioada de criza, averea
sa a crescut cu 4 miliarde in ultimul an, ajungand la 54
(coincidenta: 54 este si varsta lui). De fapt, acum Bill Gates nu
prea mai este implicat in tehnologie, actiunile sale la Microsoft
au scazut la 16 miliarde, iar cea mai mare parte din bani ii vin de
la firma de investitii Cascade Investment, pe care o controleaza.
Cu toate acestea, Gates este senator de drept al domeniului
tehnologic, fiind inventatorul comertului cu software. Averea sa
demonstreaza ca produsele muncii intelectuale au devenit cele mai
profitabile.
Trecem repede peste Larry Ellison, seful de la Oracle, care
ocupa pozitia a treia, pentru ca profilul sau este destul de
asemanator cu cel al lui Gates, cu diferenta ca Ellison este inca
foarte implicat in business (desi este cu 12 ani mai in varsta) si
isi dedica intreaga energie companiei. Si iahtingului.
Intentioneaza sa doneze 95% din avere pentru acte de caritate, insa
nici in acest domeniu se pare ca nu va reusi sa-l depaseasca pe
eternul sau rival de pe prima pozitie. Urmatorii doi clasati in
domeniu au aceeasi varsta (37 de ani), aceeasi avere (15 miliarde)
si impart aceeasi pozitie in clasament (11). Sunt Larry Page si
Sergey Brin, cei care au inventat un motor de cautare in internet
si un model de publicitate care sa-l valorifice. Adica Google, o
companie care a devenit pentru multi inima internetului. Insa
povestea lor este abia la inceput si Google are toate sansele sa
reproduca in lumea telefoanelor succesul lui Microsoft, cu
diferenta ca modelul lor de business este cu totul diferit, mizand
pe open source. Page si Brin nu intentioneaza sa faca acte de
caritate, in schimb sunt dedicati ecologiei si investesc in
companii care exploreaza in domeniul energiei solare si geotermale.
Page este implicat in X Prize Foundation, care ofera premii pentru
proiecte in genetica, energie si explorarea spatiului, in vreme ce
Brin finanteaza cercetari pentru vindecarea bolii Parkinson.
La mica distanta in urma lor se afla patru “clasici”. Michael
Dell este cel care a inventat comertul cu computere asamblate la
comanda, mai intai in dormitorul sau dintr-un camin studentesc.
Urmeaza doi microsoftisti: Steve Ballmer, seful actual al
companiei, si Paul Allen, cofondatorul. Cu doar cativa centi in
spatele lor se afla Jeff Bezos, cel despre care se stie mai mult ca
a inventat comertul cu carti pe web decat ca a impus e-book
reader-ul si conduce in lumea cloud computing.
Surpriza vine la sfarsit. Mark Zuckerberg, care a fondat
Facebook acum sase ani, ajunge pe pozitia 35 la doar 26 de ani,
inaintea lui Steve Jobs, cel care a creat computerul personal, fara
de care n-am fi gasit in aceasta lista nici un “techie”. Insa cea
mai mare parte a averii lui Jobs nu vine de la Apple, ci din…
desene animate. Adica de la Disney, careia i-a vandut Pixar.
Exista o legenda urbana, bazata pe o teorie emisa in 1926 de
economistul George Taylor, care stabileste o corelatie intre
lungimea fustelor femeilor si mersul economiei: creste economia,
fustele se scurteaza, iar atunci cand economia scade, fustele se
lungesc. Viziunea lui Taylor a fost periodic invocata, teoriei sale
fiindu-i aplicate, sau nu, ghilimele in functie de seriozitatea
celui care o folosea. In vara acestui an, un profesor si o studenta
de la Erasmus School of Economics, o cat se poate de importanta si
serioasa institutie de invatamant, s-au decis sa verifice teoria,
folosind imaginile publicate pe coperta unei reviste frantuzesti de
moda, publicatie care apare din 1921 si care, ciudat, nu a pierit
in epoca internetului, precum si cronologia crizelor emisa de
americanii de la National Bureau of Economic Research – NBER, un
soi de arbitru al crizelor economice.
Cei doi cercetatori au folosit o metodologie destul de
complicata si formulele de rigoare (ce inseamna de fapt o fusta
scurta? Si cand avem de-a face cu crestere sau cu scadere
economica?) si au obtinut un rezultat interesant: Taylor a avut
dreptate si lungimea fustelor creste atunci cand valoarea
actiunilor scade la bursa sau PIB se pravale. Dar exista un mic
amanunt: exista un decalaj de trei ani, in sensul ca daca masculii
speciei umane se mai bucura acum de oarece privelisti este pentru
ca in urma cu doi ani economia crestea. De la anul insa, gata.
Invoc teoriile lui Taylor numai pentru ca saptamana trecuta acelasi
NBER a anuntat ca recesiunea din Statele Unite, inceputa la finele
lui 2007, s-a incheiat oficial in vara anului trecut. Anuntul a
fost salutat, in general, de un val de neincredere si de ironii si
chiar presedintele Barack Obama s-a simtit indemnat sa pomeneasca
de diferentele dintre cifrele oficiale si seci si milioanele de
oameni ramasi fara slujbe, averi si case. Ba chiar si Warren
Buffett a iesit la televizor si a tinut sa precizeze ca el
defineste recesiunea altfel decat NBER si ca pentru a iesi din
recesiune trebuie ca PIB pe cap de locuitor sa revina la nivelul
anterior crizei.
Personal, cred ca economistii de la NBER au citit rezultatele
studiului Taylor, s-au inspaimantat, au scos calendarele, au
socotit si au decis: fie ce-o fi, dar recesiunea s-a incheiat si
tivul fustei nu trebuie sa coboare sub genunchi.
Exista o natie in lumea asta care nu tine cont de lungimea
fustelor nici in gluma nici in serios. Daca e sa o privim sub
anumite aspecte, e jale: un sfert din populatie sub limita saraciei
si 40% analfabetism, precum si coruptie si birocratie. Cu toate
acestea, economic vorbind, India, pentru ca despre ea este vorba,
creste cu rate de opt procente pe an. De ce? Cum pot inflori
afacerile in saracie, analfabetism, coruptie si birocratie?
Pentru ca exista o elita educata si infrastructura de
comunicatii dinamica. Si nu numai atat: profesorul universitar
Arvind Subramanian crede ca deceniile de crestere economica au
facut antreprenoriatul respectabil in India si multi dintre indieni
s-au transformat, cautand permanent oportunitati de castig. In al
treilea rand, statele indiene au ince-put sa se concureze intre
ele, si cel mai recent exemplu este automobilul ieftin al celor de
la Tata Motors, Nano; proiectul fabricii producatoare, initial
amplasata in Bengalul de Vest, a fost mutat in mai deschis si
primitorul Gujarat, dupa o serie de amanari tipic birocratice.
Sa nu ne amagim: exista mai multe asemanari intre Romania de
astazi si India asa cum am descris-o initial, analfabeta si
corupta, decat intre noi si India cea dinamica si concurentiala.
Elita educata exista in Romania, dar implicarea acesteia in viata
societatii este destul de redusa. La noi antreprenoriatul nu este
respectat, iar oportunitatea de castig este mica invarteala.
Sa credem ca suntem o natie europeana si cultivata este o
iluzie, un mod de a trisa, tot asa cum NBER a luat niste numere,
le-a invartit si a decis ca recesiunea s-a terminat. Argumentele
logice, corecte, bine-intentionate nu mai au nicio valoare nici in
fata Guvernului, nici in fata romanilor simpli. In lipsa unui
miracol economic, fara investitii straine, fara atractivitate, fara
initiativa si antreprenoriat, fara creditare si fara relansarea
consumului, noul credit de la FMI inseamna doar ceva timp castigat
pana la marea noua taiere de cheltuieli si pensii.
Nu trisez deloc cand spun: fratilor, puneti osul la treaba daca
vreti fuste scurte.
“Pacientul se duce la spitalul public, dimineata, i se fac analizele si este rechemat la clinica privata de catre acelasi medic, dupa-masa, unde mai este de multe ori si taxat.” Ministrul sanatatii, Cseke Attila, reclama recent ca pacientul care plateste contributie de sanatate plateste si taxa pentru un serviciu efectuat de spitalul public, pe banii spitalului public, de catre acelasi medic care lucreaza si in public, si in privat. Ministrul are in vedere ingradirea legala a posibilitatii medicilor de a lucra in ambele sisteme, iar proiectul de lege se afla in dezbatere publica.
“E un proiect de lege exceptional. Trebuia facut de 20 de ani”, sustine Mihail Marcu, presedintele consiliului de administratie al MedLife, pornind de la principiul ca fiecare medic ar trebui sa aiba un loc caruia ii apartine, unde “are dulapul in care isi tine halatul”. Marcu spune ca MedLife are putini medici ce lucreaza in ambele sisteme, dar exista anumite zone de activitate unde se completeaza garzile si specialitati pentru care e greu sa aiba medic permanent intr-o clinica. “Cand ai chiar medici pentru specialitatile de baza care vin si pleaca, atunci e cam mult. Migratia medicilor intre sisteme ne-ar aduce si noua deservicii”, marturiseste Marcu.
BUSINESS Magazin scria la finele lunii mai, dupa ce presedintele Traian Basescu anunta reducerea cu 25% a fondului de salarii pentru aparatul bugetar, ca medicilor le raman doua variante pentru a se descurca cu banii pe care ii castiga: sa colaboreze cu sectorul privat sau sa plece din tara.
A doua varianta a fost si ramane cea mai mediatizata, avand in vedere ca exista suficienta cerere: la nivelul Europei de Vest, ca si in Romania, exista o lipsa acuta de medici si, potrivit Colegiului Medicilor, ar fi nevoie de circa 150.000 de doctori pentru ca sistemul de sanatate occidental – tarile din UE10 – sa functioneze la parametri corespunzatori. Medicii din Romania nu ezita sa ia in calcul o eventuala emigrare: din 2007 si pana in iulie 2010, peste 8.000 de medici, dentisti si farmacisti au primit certificate de conformitate ca sa lucreze in strainatate, iar 2.000 au depus cereri, potrivit unei statistici a Ministerului Sanatatii.
“Sunt dispusi sa plece chiar si cei de 50 de ani. E pacat de acestia, pentru ca au si experienta considerabila, iar statul cheltuieste bani pentru formarea lor”, comenteaza Cristian Hotoboc, presedintele Aliantei pentru Sanatate din Romania. Medicii pleaca din orasele mici inspre cele mari, iar din cele mari in afara tarii, unde isi gasesc imediat loc de munca. “Un medic care a plecat de curand in Marea Britanie imi spunea ca n-a castigat in viata lui cat castiga acum.”
Mai potrivita pentru multi doctori este insa varianta de rezerva, aceea de a profesa in mediul privat din tara. Cu toate ca nici clinicile particulare nu puteau prelua pana acum un numar foarte mare de medici, posibilitatea de a interzice prin lege colaborarea cu cele doua sectoare simultan ii pune din nou pe medici sa aleaga, atata vreme cat dupa taierile de leafa din vara, cei angajati la stat vor ramane cu 2-3.000 de lei salariu si e greu de estimat cati dintre ei se vor descurca cu acesti bani. Cum spune presedintele Colegiului Medicilor din Romania, profesorul Vasile Astarastoae, atata vreme cat aproape 20% din medici lucreaza atat in sistemul public, cat si in cel privat, obligarea lor sa aleaga intre cele doua va aduce mari prejudicii, pentru ca doctorii cu notorietate vor pleca acolo unde sunt mai bine platiti, adica in privat.
Acum trei ani, pe piata de asigurari incepea o serie de
achizitii interesante, in conditiile in care jucatorii
internationali voiau sa se extinda in Romania, iar actionarii
locali primeau oferte de nerefuzat. Era plin de oportunitati si de
o parte, si de cealalta. Nu banii erau problema, ci cat de
convingatori puteau fi unii si cat de usor de convins altii. Acum,
cei care cumpara sunt singurii avantajati, pentru ca tranzactiile
se fac la preturi la care nici nu ar fi visat in perioada exploziva
a pietei. Mai mult chiar, marii investitori sunt bombardati zilnic
de antreprenorii care cauta sa-si vanda afacerea.
Majoritatea celor ce cauta cumparatori au nevoie urgenta de
lichiditati, iar altii sunt nevoiti sa vanda pentru ca altfel nu le
ramane decat perspectiva falimentului. Un exemplu este tranzactia
de la inceputul acestui an intre omul de afaceri Ioan Soloman si
operatorul grec de outleturi Vismoto Trading.
Soloman a vandut atunci afacerea pe care o infiintase cu multi
ani in urma alaturi de sotia sa – lantul de supermarketuri Ethos.
Se intampla intr-un moment cand avea nevoie disperata de
lichiditati, dupa ce primise in anii trecuti oferte mult mai
generoase, dar le-a refuzat. A spus pas fiecarei oferte, in
asteptarea uneia si mai bune, pana cand a fost nevoit, in cele din
urma, sa vanda singurului investitor dispus sa cumpere.
Sunt insa si companii pentru care, la o prima vedere, problemele
financiare nu sunt atat de mari incat sa justifice o astfel de
decizie. Si totusi, nu au mai asteptat, abandonand logica dinainte
de criza, dupa care inca un an sau doi ar fi adus neaparat inca un
zero sau poate chiar doua la oferta investitorilor. Cea mai recenta
tranzactie de pe piata asigurarilor a avut loc saptamana trecuta,
atunci cand Eureko, liderul pietei de asigurari de sanatate, a
vandut catre Centrul Medical Unirea spitalul privat Euroclinic.
Evenimentul era asteptat de ceva vreme, in piata se vorbea inca
de anul trecut ca olandezii de la Eureko ar vrea sa vanda, iar CMU
era cu ochii pe toate clinicile private prin achizitia carora putea
sa-si extinda reteaua. Ba, mai mult, oficialii celor doua companii
spun ca discutiile erau chiar mai vechi de atat.
“De patru-cinci ani discutam, dar negocierile au devenit mult
mai aprinse in ultimele sase luni. Nopti intregi am negociat si am
lucrat la incheierea acestei tranzactii, alaturi de echipe de
avocati si auditori”, spune Wargha Enayati, directorul general de
la CMU si cel care in urma acestei achizitii a ajuns sa conduca un
lant de 126 de policlinici in toata tara, pentru care lucreaza
peste 1.000 de medici.
Despre pretul platit de cei de la Centrul Medical Unirea pentru
Euroclinic nu a vrut sa vorbeasca niciuna dintre partile implicate.
Doar Wargha Enayati a trasat doua limite care lasa enorm de mult
loc imaginatiei – “intre zece si 50 de milioane de euro”, insa in
piata se vorbeste ca pretul real este mai aproape de 10 milioane de
euro decat de 50.
Avand in vedere ca inaugurarea Euroclinic, acum cinci ani, s-a
facut dupa investitii de circa 14 milioane de euro, se poate spune
ca CMU a facut o afacere buna. In plus, portofoliul de clienti care
vin de la Eureko nu este deloc de neglijat. Cei 8.000 de asigurati
ai companiei sunt, in cele din urma, 8.000 de clienti care aduc
venituri lantului condus de Enayati.
Iata doar cateva dintre fetele nestiute, mizerabile, marunt
umane sau absurde, ale lui Saddam Hussein, asa cum au fost ele
percepute de amanta sa europeana, grecoaica Parisoula Lampsos.
Cunoscuta printre valetii sau apropiatii lui Saddam Hussein drept
Shakrra, adica Blonda, grecoaica noastra pusa pe confesiuni l-a
intalnit prima oara pe “Rais” pe cand ea avea 16 ani, iar el 30 (si
inca nu ajunsese la putere). Nu era frumoasa, ci doar, dupa cum ea
insasi marturiseste, pufoasa, rotunjoara si blonzie, avand, adica,
toate atributele menite sa puna pe jar simturile unor orientali.
Fantasmele de seducator ale lui Saddam au luat-o razna, asa incat a
hotarat sa faca din Parisoula exclusiva sa proprietate.
Amantlacul lor a durat o buna bucata de vreme, a avut suisuri si
prabusiri pasionale, dar a fost tot timpul intretinut de paranoia
puterii, pe care liderul irakian o manifesta pana si in materie de
amor. “De fiecare data cand ne reintalneam, Saddam imi confirma ca
totul in viata mea fusese aranjat in functie de dorintele lui. Era
obsedat sa posede si sa domine: <Esti numai si numai a mea.
Propria mea zeita a dragostei. Esti plina de iubire care-mi
apartine, Pari.>.” Pana sa fuga din Irak, in 2001, si sa ajunga
in Thailanda (unde a obtinut protectie americana), doamna Lampsos a
avut, fara sa traiasca intr-un harem, o viata de papusa erotica,
fara posibilitatea de a-si construi o viata personala. Pentru ca,
la un moment dat, s-a casatorit, Saddam i-a trimis sotul in bejenie
si i-a confiscat toata averea.
Povestea incredibila a acestei relatii de aproape 30 de ani
(scrisa de jurnalista Lena Katarina Swanberg in urma discutiilor cu
Parisoula, incepute in 2002), dezvaluie nu doar aspecte inedite ale
personalitatii lui Saddam, ci si un intreg cortegiu de cutume si
blocaje comportamentale ale societatii din jurul acestuia,
uluitoare pentru cititorul occidental.
PARISOULA LAMPSOS,
LENA KATARINA SWANBERG
“VIATA MEA CU SADDAM”,
EDITURA PANDORA M, BUCURESTI, 2010
Dupa “Sexus”, “Plexus” si “Nexus”, cele
trei tablouri romanesti din “The Rosy Crucifixion”, editura Polirom
continua seria Henry Miller cu unul dintre cele mai intunecate
volume ale autorului. Publicat in 1936, la doi ani dupa
aparitia “Tropicului cancerului”, insa nu in America (unde a fost
interzis), ci in mai libertinul Paris interbelic, romanul
desfasoara amintirile de tinerete ale autorului intr-o maniera
intempestiva, dezacordata, anticronologica. Scenele se insiruie
parca sub dicteu automat, iar textul se deformeaza si se
construieste simultan, intr-un soi de delir controlat, in care
“inseminarile” culturale seduc la fel de mult ca propriile panseuri
si verdicte ale autorului: “Trebuie sa fiu atent sa-mi pastrez
trupul intr-o forma buna de dragul viermilor. Si sufletul, de dragul lui
Dumnezeu”.
HENRY MILLER
“PRIMAVARA NEAGRA”,
EDITURA POLIROM, IASI, 2010
Ne aflam in Anglia anului 1938, cand o epidemie de ciuma se
napusteste asupra populatiei. Disperarea si frica zilnica fac sa
prolifereze o intreaga serie de ritualuri pagane si de sacrificii
rituale. In mijlocul angoasei generale, un grup de noua persoane,
reunite sub imperiul hazardului, incearca sa scape de contagiere,
fugind spre nordul tarii. Printre ei: un negustor de moaste, un
magician, o tanara clarvazatoare, un povestitor, doi muzicanti
italieni, un pictor si sotia lui insarcinata. Cei noua ciudati par
insa ca vor sa lase in urma nu doar cumplita boala, ci si un trecut
neguros. Nu dupa multa vreme, unul dintre ei este gasit spanzurat,
un altul cu membrele taiate, iar un al treilea – injunghiat.
Potrivit aparentelor, sunt urmariti de un ucigas mai nemilos inca
decat molima. Ne aflam in miezul unei intrigi politiste, care
aminteste, prin cromatica medievala si prin descriptiile de un
realism tulburator, de Umberto Eco sau de Ian Pears. Autenticitatea
istorica a relatarii si finetea intrigii au facut ca New York Times
sa considere “Calatoria mincinosilor” drept cel mai bun thriller
istoric al anului 2008.
KAREN MAITLAND
“CALATORIA MINCINOSILOR”,
EDITURA LEDA, BUCURESTI, 2010