BusinessMagazin

Blog

  • PIETE PENTRU PETROLISTI

    Companiile petroliere din Romania privesc deja peste granita pentru investitii. Miza ar fi o piata de 125 de milioane de consumatori, de cinci ori mai mare decat cea romaneasca.

    Petrom: Compania vrea sa-si extinda activitatea in Bulgaria, Serbia si Turcia, dar sa-si consolideze si pozitia in Kazahstan. 

    Rompetrol: Grupul are o subsidiara in Bulgaria, una in Albania si una in Republica Moldova. O alta piata vizata pentru extindere este Turcia. 

    Lukoil: Compania rusa livreaza, in Ungaria, carburantii produsi in Romania de rafinaria Petrotel-LUKoil.  

    MOL: Grupul ungar s-a extins, deja, in Romania, unde are 130 de benzinarii, in Slovacia, unde are o rafinarie si in Croatia.

  • Sfaraiala din bucatarie

    De la micii traditionali sau bal friptura la carpaccio de ton sau muschi de vita australian. De la sprit la bauturi rafinate. In doar 15 ani, industria hoteliera romaneasca a facut mari progrese in ceea ce priveste gastronomia. Partea de bautura si mancare aduce anual hotelurilor peste 30% din venituri.

    Bucatarul-sef al unui hotel de patru sau cinci stele face orice, dar nu sta cu „lingura in tigaie“. Mare parte din activitatea lui este munca administrativa. Bucatarul-sef de la hotelul Howard Johnson Grand Plaza din Bucuresti, de exemplu, este un canadian care, asa cum spune directorul hotelului, este practic un manager ce conduce 45 de oameni si administreaza un rulaj de marfa de cateva miliarde de lei vechi in fiecare zi. Tocmai de aceea, un bucatar-sef dintr-un hotel poate castiga lunar de la 1.500 pana la peste 7-8.000 de euro. Oricum, spun hotelierii, ca nivel de salarizare, bucatarul-sef este in primele 5-6 pozitii dintr-un hotel. Investitiile in bucatariile hotelurilor de categorie superioara incep sa atinga sume care acum cativa ani ar fi parut incredibile. In cazul hotelului Howard Johnson, de exemplu, investitia in bucatarie s-a ridicat la circa 1,5 milioane de euro. Suma luata in calcul nu inseamna investitia in constructia efectiva a bucatariei, care intra in pretul constructiei hotelului, ci dotarile si echipamentele specifice.

    Bucataria de la Howard Johnson are trei nivele si o suprafata totala de 1.600 de metri patrati. Dar totusi, 1,5 milioane de euro! Nu e prea mult? Tinu Sebesanu, directorul general al hotelului, spune ca investitia este rentabila, tinand cont ca partea de alimentatie – consumul de bautura si mancare – au reprezentat 42% din cifra de afaceri a Howard Johnson de anul trecut. 

    „In acest an, estimam ca hotelul va avea o cifra de afaceri de 12 milioane de euro, din care cam 5 milioane de euro va insemna consumul de mancare si bautura“, argumenteaza Sebesanu. Potentialul acestui segment in cifra de afaceri a unui hotel a fost intuit si de catre omul de afaceri George Copos, care a declarat pentru BUSINESS Magazin ca, in urmatorul an,  partea de bucatarie a hotelului Crowne Plaza va beneficia de o infuzie de capital de peste un milion de euro pentru modernizare. 

    Bucataria de la Crowne Plaza are o suprafata de aproximativ 300 de metri patrati. Utilajele si echipamentele au costat, la deschidere, echivalentul a aproximativ 160.000 – 170.000 de euro, dar, in momentul actual, spun reprezentantii hotelului, aceasta investitie depaseste 400.000 de euro.

    Si bucatarul-sef de la Crowne Plaza este strain, din Croatia. „Am ales un bucatar strain pentru experienta mare in bucataria internationala, lucrul cu lanturi hoteliere de renume, profesionalismul si calitatea preparatelor servite si pentru originalitatea si creativitatea pregatirii si prezentarii preparatelor culinare“, spune Alina Pescaru, director de vanzari si marketing la Ana Hotels, compania care detine Crowne Plaza. 

    La fel de importanta este si pentru hotelul Marriott partea de bucatarie, in care cei din conducere au decis sa investeasca in retehnologizare. „Suntem aproape de final in acest moment, iar investitia s-a ridicat la 750.000 de euro, la care se vor mai adauga 300.000 de euro, suma folosita pentru amenajarea si echiparea spatiilor de depozitare si a camerelor frigorifice“, spune Ioan Maties, Food & Beverage Manager la JW Marriott Bucharest Grand Hotel. 

    Maties apreciaza ca in Romania creste de la an la an numarul celor care obisnuiesc sa mearga la restaurante sau baruri nu doar cu ocazii speciale, ci in zilele obisnuite. Si investitiile in bucataria de la Marriott sunt justificate, tinand cont ca, anul trecut, consumul de mancare in hotel a fost de aproximativ 7,65 milioane de dolari, iar cel de bautura – putin sub 3 milioane de dolari. In general, in cazul hotelurilor de cinci stele din Bucuresti, nota de plata medie pentru o consumatie se invarte in jurul sumei de 25 de euro.

    Ca si in cazul celorlalte hoteluri de cinci stele din Bucuresti, si bucatarul-sef sau „executive chef“, cum este denumit acest post in industria hoteliera, de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel nu este roman, ci englez – Nick Hawkes. „Nick este un foarte bun profesionist, cu experienta vasta in domeniu si un foarte bun manager“, spune Maties, care adauga ca in bucatariile de la Marriott, care insumeaza aproape 300 de metri patrati, lucreaza 104 persoane. 

    De asemenea, la hotelul Athénée Palace Hilton din Bucuresti, consumul de bautura si mancare acopera cam 26% din totalul cifrei de afaceri. Bucatarul-sef de la Hilton, englezul Martin White, a fost adus, spun cei din conducerea hotelului, pentru a beneficia de „know-how-ul“ si experienta lui. 

    Dar ce face, concret, un bucatar-sef?  Nick Hawkes, bucatarul-sef de la hotelul Marriott din Bucuresti, a venit in Romania in august 2000, cu cateva luni inainte de deschiderea hotelului. Lucrase pana atunci pe aceeasi functie intr-unul din hotelurile Marriott din Londra si, spune el, „provocarea necunoscutului“ l-a facut sa accepte postul din Romania.

    O zi normala de lucru a lui Hawkes incepe cu o sedinta de planificare a activitatii, urmata de un control al tuturor departamentelor bucatariei. Are in subordine 80 de bucatari, a caror activitate trebuie „supervizata“ in fiecare zi. Apoi, o alta responsabilitate este sa se asigure ca alimentele sunt de calitate. Dupa aceasta, urmeaza conceperea meniurilor, care de multe ori sunt personalizate. „De exemplu, cineva vrea sa organizezi o degustare de vinuri si trebuie pregatite chiar si zece tipuri de meniuri, pentru ca fiecare mancare complementeaza un anumit tip de vin“, explica executive chef de la Marriott. Aceste meniuri, continua el, pot contine mancaruri dintre cele mai variate, de la ficat de gasca cu sirop balsamic pana la pere la cuptor cu inghetata de scortisoara.

    Rolul unui executive chef, povesteste Hawkes, s-a schimbat foarte mult in ultimii ani, pentru ca era o vreme cand acesta statea in bucatarie si „fierbea oase“. Acum, adauga el, bucatarul-sef este bunica, designer, arhitect, contabil si, din cand in cand, trebuie sa mai si gateasca. Cu toate acestea, nu se mai gasesc, oare, bucatari romani de valoare pe piata? Aducerea unui bucatar strain este o chestiune de imagine sau chiar este nevoie de el?  Acum 10-15 ani, povesteste Sebesanu de la Howard Johnson, majoritatea celor care intrau intr-un restaurant de hotel, voiau un „gratar si o baterie de vin“. Apoi, clientii au inceput sa devina din ce in ce mai sofisticati. Consumatorul, spun hotelierii, se educa mult mai repede decat progreseaza industria gastronomica. Daca nu ai o bucatarie performanta, poti pierde clienti. 

    Mai ales ca, in afara celor care sunt cazati in hotel si iau masa acolo, vin si clienti din afara hotelului, cum ar fi cei care organizeaza petreceri, conferinte, congrese si seminarii sau, din ce in ce mai mult, persoane care vor efectiv sa ia masa la restaurantul unuia sau altuia din hoteluri. 

    La Marriott, de exemplu, din cele 625.000 de persoane care au consumat, anul trecut, mancare si bautura in hotel, doar 30% au fost cazati acolo, restul provenind din afara hotelului. Si la Howard Johnson, majoritatea consumatorilor din restaurante, adica peste 60%, nu sunt cazati in hotel. 

    Tendintele in industrie se schimba in fiecare an. Daca imediat dupa ‘90, spune directorul de la Howard Johnson, a fost o cerere masiva de fructe de mare, banane si portocale, acum restaurantele incep sa se specializeze. Gusturile si cerintele clientilor sunt tot mai diversificate. 

    La Marriott, de exemplu, aproape fiecare restaurant are bucataria lui. „Am adoptat aceasta solutie administrativa in primul rand datorita varietatii mari de specifice culinare existente in hotel: de la autenticele preparate italienesti, mancarea cu specific mexican si pana la canape-urile sofisticate“, explica Ioan Maties. Mai sunt cautate preparatele mexicane, meniul italian autentic, delicatese – Foie Gras, stridii, homar, miel si vita din Australia, pana la prajituri austriece. 

    La bauturi, preferintele variaza tot de la un restaurant la altul: cocktailuri, vinuri sau tarii fine.  Nick Hawkes spune ca la Marriott se prepara zilnic cateva sute de tipuri diferite de mancaruri. „Avem o selectie foarte diversa de feluri de mancare. Foarte cerute devin scoicile, care se mananca vii. Au inceput si romanii sa se deprinda cu ele“, spune el. La Marriott, scoicile se servesc la „duzina“, iar o portie de 12 scoici costa 125 de lei noi (1,25 milioane de lei vechi).

    O alta moda este gatitul in fata clientului. Clientul comanda mancarea, dupa care vin la el cel putin doi chelneri, cu o masa care are si o plita, si gatesc mancarea acolo. „Omul vede cum i se prepara mancarea si acest lucru ii da acesteia o alta savoare decat daca ar primi-o pe tava, gata facuta“, explica Hawkes ultima moda din lumea gastronomiei. In opinia bucatarului-sef de la Marriott, un meniu deosebit poate incepe cu o salata „remaine“ clasica cu sos „season“ cu parmezan, ansoa, oua pasteurizate si ulei de masline. Apoi, o vrabioara de vita la gratar, cu sos pernez clasic si piure de cartofi cu usturoi, urmata la desert de pudding de ciocolata topita cu sos proaspat de vanilie din Madagascar. Hawkes crede ca o masa la hotelul la care lucreaza ar trebui sa se incheie cu o cafea „diablo“ – un preparat cu cafea si lichior de portocale flambat. 

    Oricum, pentru a lucra la un astfel de nivel, este nevoie de exeperienta. „Pentru a prepara homari, de exemplu, iti trebuie arta. Orice greseala, cat de mica, te poate face sa ratezi“, explica Martin White, bucatarul-sef de la Hilton. 

    De unde concluzia ca nu homarii, ci bucatarii fac diferenta.

  • INDUSTRIE: Rugina imperiului

    Lui Chares din Lindos i-a trebuit noua ani pentru a turna Colosul din Rodos, pana in 281 inainte de Hristos. In anul 225 colosul s-a daramat, in urma unui cutremur. In anul 653 musulmanii au cucerit Rodosul. Au triat ramasitele colosului, au trimis bronzul in Siria si l-au vandut unui negustor de fier vechi din orasul Emsea. A fost nevoie de o caravana de 300 de dromaderi.

    Povestea minunii antice din Rodos consemneaza una din primele tranzactii importante cu fier vechi (chiar daca statuia a fost realizata din bronz) din istoria lumii. In timp, oamenii au inventat economia si capitalismul pentru a-si complica existenta, iar tranzactiile cu fier vechi au ajuns sa fie numai o parte din actiunile de recuperare si de reconversie a companiilor. Mai mult, restructurarea, reconversia si recuperarea au ajuns sa constituie atat discipline separate in manualele de economie, cat si afaceri de sine statatoare, rentabile. Iar fostele companii socialiste pot fi lesne asociate minunilor antice, daca ne aducem aminte de intrecerile stahanoviste si de cincinalele in patru ani si jumatate. Este greu de spus cate din cele 6.000 de companii care au reprezentat zestrea initiala a Fondului Proprietatii de Stat din Romania mai exista in ziua de astazi, pentru ca au suferit procese ample de restructurare. Restructurare nu in intelesul comun, adica disponibilizari de personal si inchideri de activitati, ci separari, reconversii de productie, asocieri, fuziuni si altele asemenea. Aceste situatii au generat o crestere a numarului de societati comerciale din patrimoniul statului in timp, chiar pe masura ce privatizarea avansa. Asa ca in 1999, de exemplu, in plin elan privatizator, portofoliul FPS inregistra o crestere a patrimoniului la peste 9.000 de societati comerciale. 

    Extrapoland experienta companiilor de consultanta, se poate totusi presupune ca in jur de o treime din companiile ce reprezentau mostenirea regimului comunist mai fiinteaza inca, chiar daca putine mai produc ceea ce faceau initial si mai au dimensiuni comparabile cu cele initiale. Unde au clacat aceste companii si ce s-a intamplat cu ele? „Imediat dupa revolutie, societatile de stat au avut de suferit din doua cauze majore: prima este lipsa de experienta a managementului, neobisnuit cu economia de piata, iar a doua a fost lipsa compartimentului de achizitii si a celui de marketing si vanzari“, explica Speranta Munteanu, directoare la PricewaterhouseCoopers.  Nu exista economie de piata functionala fara un mod de iesire de pe piata a societatilor aflate in stare de insolvabilitate, si legea 64/1995 reglementeaza acest proces, spune Arin Stanescu, presedintele Uniunii Nationale a Practicienilor in Reorganizare si Lichidare din Romania. 

    „Ea nu a prea functionat. A fost aplicata pompieristic, la cererea Bancii Mondiale si a Uniunii Europene. Exista doua variante pentru societatile aflate in lichidare: redresarea sau falimentul si scoaterea la vanzare a bunurilor pentru acoperirea creantelor“, adauga Stanescu.

    Termenul „pompieristic“ este intr-adevar cel mai potrivit pentru ce s-a petrecut, daca este sa ne amintim numai de emotiile periodice furnizate societatii romanesti de celebrele liste de lichidare, de zece, de 17 sau de 20 de societati, pe care au figurat nume celebre, cele mai multe iesite astazi din atentia publicului – Petromidia, Laminorul Focsani, Rafinaria Darmanesti, Promex Braila sau UMEB Bucuresti.

    La ce s-a ajuns? „In prezent, se afla in procedura de lichidare judiciara un numar de 345 de societati comerciale la care Agentia de Valorificare a Activelor Statului are calitatea de actionar – creditor si un numar de circa 7.000 de companii la care este creditor prin preluarea creantelor in temeiul unor acte normative speciale“, spune Mioara Iordache, director in cadrul AVAS.

    Initial directorii din vechea garda nu au acceptat nici reorganizarea si cu atat mai putin consultanta in reorganizare. Contabilitatea romaneasca punea valoarea unui activ inaintea oricarui calcul de eficienta economica, iar presiunile sindicale se dovedeau mult mai de impact decat argumentele unui expert in eficientizarea activitatii. „Se poate face o analogie simpla cu pretul caselor. Romanii au descoperit tarziu ca valoarea structurii reprezinta numai 30% din pret, nu recunosteau valoarea finisajului“, spune Speranta Munteanu.

    Reorganizarea activitatii unei societati este cea mai de dorit rezolvare a situatiei. „La valoarea de fier vechi si la vanzarea unei societati in acest mod se ajunge atunci cand este prea tarziu pentru a mai repara ceva. Dar si in Germania s-au vazut megahale industriale transformate in discoteci…“, adauga Speranta Munteanu.

    Prin fata directoarei de la PricewaterhouseCoopers (o curiozitate, este printre putinii romani care au numarul de mobil publicat in… Monitorul Oficial) au trecut dosare grele, cu nume rasunatoare: Comtim, Navrom, Laminorul Focsani, Avicola Ploiesti (fosta cea mai mare crescatorie de gaini din Romania). Cele mai multe lucreaza si astazi, cu alti proprietari si la dimensiuni mai mici, iar activele care au prisosit adapostesc alte tipuri de afaceri, ale altor companii. „Produsele celor de la Avicola le vad in magazine si le cumpar“, surade directoarea, care precizeaza ca Avicola s-a „redus“ la o treime din ce era, iar in halele fostelor ferme de pasari se produc acum pantofi („…erau halele de la strada, mai poluate, nepotrivite pentru pasari…“), ciocolata sau confectii. Laminorul Focsani, societate care a facut parte din prima lista de societati propusa pentru lichidare de cabinetul Ciorbea, cea „de zece“, a ajuns in final in proprietatea unei companii de comert exterior din Romania. „Initial avea 1.000 de angajati, pe perioada lichidarii numarul acestora scazuse la 300, iar acum lucreaza 700 de persoane“, precizeaza Speranta Munteanu.

    In cazul in care restructurarea nu reuseste sau cumparatorul nu este interesat, apar taietorii. Cei mai multi sunt discreti, evita sa vorbeasca despre afacerile lor. Nu toti. Introduceti pe google.ro termenii „fier vechi“ si in primele doua pagini va veti intalni cu oferta craiovenilor de la Nekk SRL. Compania este condusa de un absolvent de Drept, de 27 de ani, iar adjunctul acestuia are numai 22 de ani. „A fost prima afacere de care ne-am apropiat in momentul terminarii facultatii. La inceput nu ne iesea nimic, parca erau toate impotriva. Daca am fi reusit in alt tip de afacere sau daca am fi stiut cum sa ocolim legea, poate ca acum nu am mai fi facut fier vechi“, isi aminteste Mihai Oreviceanu, proprietarul Nekk. 

    Taierea unei fabrici de zahar a fost actiunea care le-a deschis apetitul, iar ulterior, dupa un an, au deschis primul depozit de fier vechi in Craiova. „Urma sa concuram cu alte sapte depozite din Craiova, conduse de oameni cu cel putin zece ani de experienta in domeniu si care au prins epoca marii haiducii din perioada 1990  – 2001“, isi aminteste Oreviceanu.

    Taierea unei fabrici sau a partilor dintr-o fabrica o poate face atat proprietarul, cat si lichidatorul, din diverse motive – recuperarea unor datorii, obtinerea de lichiditati pentri plati restante, eliberarea halelor si casarea utilajelor uzate moral sau fizic. „Companiile specializate in taieri au invatat sa se adapteze la aspectele specifice, pentru ca nu este usor sa demontezi o instalatie chimica, de exemplu, care necesita respectarea unor conditii de mediu. Pentru ca de obicei creditorii nu asteapta, se vinde instalatia «pe picior», iar contractul prevede si detaliile privitoare la mediu, situatia terenului“, explica Speranta Munteanu de la PricewaterhouseCoopers.

    Viziunea lui Mihai Oreviceanu este nuantata de pragmatism si lucrul efectiv in mediul de afaceri romanesc: „Se face oferta la un agent economic, se stabilesc concret obiectivele care trebuie dezmembrate, se plateste si un avans pentru a certifica seriozitatea cumparatorilor («…ca nu stii dom’ne cu cine  te-ncurci», spun unii contabili pentru care economia de piata e o sursa de dureri de cap si infinite probleme) si incepe treaba: se dezmembreaza ce s-a stabilit. Cam jumatate din ceea ce a rezultat vin si-l iau diversi directori si sefi ai institutiei, ca una e de folos la unul, alta la altul, « ca sunt piese bune si mai sunt de folos unitatii, lasa, dom’ne ca va completam cu altceva…». De unde altceva, ca nu mai vezi nimic. Noaptea, paznicii isi recupereaza si ei salariile platite cu intarziere sau deloc. Dupa una-doua saptamani iti dai seama ca ajungi la costuri duble“, spune Mihai Oreviceanu. 

    Una peste alta, afacerile cu fier vechi sunt profitabile. „Centrele de colectare platesc aproximativ 25 de dolari pe tona de fier. Apoi, mai cheltuie circa 25 de dolari pentru curatarea deseurilor si le vand la export cu 140-150 de dolari tona“, calculeaza Paolo Bassetti, director general al Silcotub Zalau. Directorul crede ca exportul de deseuri metalice ar trebui calmat, intr-un fel sau altul. „Noi trebuie sa importam materia prima. O solutie ar fi gasirea unor modalitati de oprire a exporturilor. Cum, insa, cresterea taxelor nu este o masura agreata nici de UE, s-ar putea recurge la alte variante: cresterea taxelor de depozitare in porturi, a celor legate de transport etc. In felul acesta, fierul ar ajunge la producatorii interni. Noi, spre exemplu, facem din fier vechi produse finite care valoreaza circa 1.000 de dolari tona. Acestea sunt exportate, iar autoritatile au de castigat taxe mult mai mari“, spune Basetti.

    Nici Combinatul Siderurgic Resita (CSR) nu a scapat de taietorii de fier, aici fiind vorba de un program de modernizare. Utilajele depasite ale companiei au fost dezmembrate si transformate in materie prima. Planurile de restructurare gandite in perioada 1994-1995 nu au salvat utilajele pentru ca „nu au existat surse de finantare in acea perioada“, explica Adrian Popescu, reprezentantul companiei ruse TMK in Romania, companie care a preluat, in 2003, CSR.

    Asa se face ca, acum mai bine de doi ani, unul din cele doua furnale ale combinatului a fost demolat si transformat in fier vechi. Cel de al doilea furnal cu care era dotat CSR este, inca, in picioare. „Cele doua utilaje faceau parte dintr-un complex, legat de alte instalatii, care acum nu mai exista“, spune Popescu. 

     Pe furnale „pusese ochii“ si Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National Caras-Severin. Institutia sustinea ca furnalele si alte utilaje ale combinatului ar fi protejate prin legea patrimoniului national. Daca furnalul are mai bine de 150 de ani vechime, alte doua instalatii ale CSR pot fi considerate piese de muzeu. „Doua din cele patru laminoare la cald ale combinatului au fost facute in 1903 si 1907“, explica reprezentantul TMK. Acestea au fost oprite. Dintre cele patru laminoare, doar unul singur mai este in functiune.

    „Restructurarea a insemnat eliminarea capacitatilor fizice, dar si investitii in combinat“, mai spune Popescu. Dezmembrarea utilajelor a fost acompaniata de investitii care numai anul acesta ajung la 26 de milioane de dolari, pentru productie, si la 12 milioane de dolari pentru protectia mediului.  Si uzina Republica si-a vazut, de-a lungul ultimilor ani, utilajele vandute, pentru recuperarea datoriilor. Mai intai, fostii angajati ai fabricii au dat active ale societatii pe 38 de miliarde de lei. Asa si-au recuperat salariile restante din perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003. Apoi, patronul companiei, firma Tehnologika, ar fi vandut o parte din active la fier vechi. Cel putin asa sustine Constantin Dobre, liderul sindicatului „Nicolae Malaxa“, din societate. Tehnologika, ai carei reprezentanti nu au putut fi contactati, este cel din urma proprietar al fabricii. Republica a ajuns la aceasta firma dupa ce a fost vanduta de compania rusa Moody Rom Trading, cea care a preluat fabrica de la fosta Autoritate pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului (APAPS) in urma cu aproximativ trei ani.

    Singura sansa a societatii a ramas, se pare, declansarea procedurii de faliment si inceperea demersurilor „catre organele de cercetare penala pentru solicitarea instituirii sechestrului penal asupra activelor instrainate“, dupa cum precizeaza Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. O economie in transformare va genera tot timpul si afaceri pentru consultantii in restructurare, pentru lichidatori si pentru taietorii de fier vechi. Care sunt in prezent zonele amenintate? „In primul rand candidate la restructurare sunt companiile ce lucreaza acum in lohn, amenintate de apropierea integrarii in UE. Trebuie sa faca ceva, pentru ca au dat faliment chiar si companiile din Vest care au lucrat cu romanii“, spune Speranta Munteanu de la PricewaterhouseCoopers. 

    Mihai Oreviceanu crede ca aparatele de sudura ale taietorilor se vor indrepta spre zonele miniere si spre unele capacitati din productia de energie electrica. Mineritul a atras deja, pentru ca „in Gorj si in Valea Jiului exista deja armate de depozite de fier vechi. Pe traseul Petrosani – Uricani cea mai influenta firma de valorificare apartine unor veri ai celebrului manelist Nicolae Guta. Chestiunea cu firmele de rromi este deja un flagel, ei avand o politica bine stabilita: amplaseaza depozite de fier vechi fie in cartiere de rromi, cum este Meteor in Targu Jiu, dar si in Galati, in Mehedinti sau Moldova, unde au ocupat sate intregi, cum sunt Grajduri si Motca“, spune Oreviceanu.

  • CAZUL SIDERCA

    Siderca a intrat in faliment la 10 august 2000. Datoriile totale ale combinatului erau de circa 1.000 de miliarde de lei (39 de milioane de dolari).

    LICHIDARE: Siderca a intrat in lichidare in august 2000. De atunci, la combinat au fost patru companii care s-au ocupat de acest proces. 

    REVENIRE: In februarie 2001, guvernul a suspendat falimentul, iar Siderca a intrat in supraveghere financiara.

    DONASID: In 2001, partea viabila din Siderca este separata, luand nastere Donasid.

    PRELUNGIRE: In 2004, termenul de exercitare a procedurii speciale de supraveghere financiara a fost prelungit cu un an.

    LICHIDARE: Siderca a reintrat in procedura de lichidare la 13 februarie 2005.

  • DANS PE SARMA LA SIDERCA

    In 1998, Radu Vasile – seful Guvernului la acea data – aprecia ca, dintre combinatele siderurgice, Sidex si Siderca „vor supravietui“, dar cele de la Hunedoara si Resita „ridica mari semne de intrebare“. Ceea ce nu a spus atunci Vasile a fost demonstrat in decursul anilor de catre piata libera. Ce s-a privatizat „a supravietuit“. Ce nu, nu.


    IN PARAGINA Trei ani dupa pronosticul lui Radu Vasile, PricewaterhouseCoopers – numit vremelnic lichidator al Siderca – propunea „vanzarea cat mai rapida a activelor“. Specialistii PwC remarcau „disparitia unei mari cantitati de echipamente si materiale“ din combinat. Suprafata foarte mare de teren pe care se intinde facea combinatul „aproape imposibil de pazit si conservat corespunzator“.

    Anul 2005: cele 600 de hectare sunt in continuare imposibil de pazit. De altfel, nici nu mai sunt prea multe lucrurile care ar trebui pazite. Cincisprezece ani de furturi si-au lasat amprenta asupra conglomeratului ridicat pe malul Dunarii.

    Practic, intre 1990 si 2005, o afacere in care statul roman a bagat circa 2,5 miliarde de dolari s-a volatilizat. Nu numai din cauza furturilor de fier vechi, dar si a incompetentelor manageriale, a investitiilor intamplatoare, in timp ce luarea unei decizii radicale privind viitorul combinatului a fost mult prea mult amanata – totul din cauza jocurilor de interese din spatele Siderca.

    UNDE S-AU DUS MILIARDELE Dar cum nimic nu se pierde, totul se transforma, miliardele investite in Siderca au ajuns in buzunarele afaceristilor cu fier vechi. Deoarece combinatul mai mult a stat decat a produs, iar administratorii nu au putut asigura paza activelor, in decursul anilor la Calarasi s-a dezvoltat o adevarata mafie a fierului vechi. Pe masura ce combinatul isi dadea duhul, in jurul sau infloreau centre de colectare a materialelor feroase.

    Situatia nu este nemaiintalnita. Practic, o parte dintre cei 8.000 de angajati pe platforma combinatului si-au „pastrat“ domeniul de activitate. Numai ca din producatori de otel au devenit taietori de fier.  In prezent, din fostul combinat au ramas mai multe hale care nu au fost inca dezmembrate de taietorii de fier vechi, dar si doua unitati care au sanse sa redevina productive. Toate in mijlocul unui camp plin de buruieni, impanzite cu resturi metalice, printre care se plimba linistite turme de oi si cirezi de vaci.

    INCEPE CURATENIA De mai bine de doua luni, activitatea taietorilor de fier si a ciobanilor care au inlocuit siderurgistii a fost oarecum tulburata de cativa muncitori. Ei s-au apucat de imprejmuit si curatat parcelele care apartin firmei Donasid, desprinsa acum 4 ani din Siderca si privatizata in 2002.  De ce a inceput abia acum „curatenia“? 

    Ce-i drept, vanzarea singurelor active viabile ale combinatului a avut loc in urma cu trei ani. Dar problemele nou-infiintatei Donasid Calarasi n-au incetat o data cu privatizarea. Cumparatorul, firma italiana Beltrame, nu a reusit sa transforme Donasid intr-o companie profitabila si a ales varianta cea mai simpla: a vandut afacerea catre grupul international Tenaris, la inceputul lunii mai. Tenaris este cel mai important producator mondial de tevi fara sudura si mai detine in Romania doua fabrici de tevi – Silcotub Zalau si Tubinox Bucuresti. 

    PRIMA VICTIMA. Pana la repornirea instalatiilor, cei 280 de muncitori par sa-si caute o ocupatie. Pentru a diminua furturile de la Donasid, prima decizie luata de noul proprietar a fost imprejmuirea parcelelor pe care le detine. Evenimentul nu a trecut neobservat. Inca din prima zi, seful echipei de paza care asigura protectia celor care ridicau gardurile de sarma a ajuns in coma la spital, batut zdravan de hotii de fier, povesteste Paolo Bassetti, director al Tenaris pentru CSI si Europa de Est.

    Donasid este compusa dintr-o otelarie electrica si un laminor, care erau pe vremuri unite de o cale ferata. Intre timp, din calea ferata au ramas doar traversele, iar halele nu mai au nici pe departe structura initiala. O parte din utilaje si instalatii au disparut, de ele amintind doar structurile de beton pe care erau montate.

    Bassetti i-a reprofilat pe muncitori pana la repornirea otelariei. In incintele delimitate de garduri si bariere – care duc cu gandul la un lagar de munca – lucratorii, imbracati in noi uniforme cu sigla Tenaris Silcotub, au trecut la igienizare. Gardurile au fost vopsite, iar o hala imensa s-a transformat in depozit de fier vechi. „Cea mai mare parte a deseurilor au fost adunate de prin Donasid“, spune Bassetti. Sunt doar o parte din urmele lasate de taietorii de fier pe platforma de la Calarasi. O scurta plimbare prin ruinele combinatului e comparata de directorul Tenaris cu o vizita intr-un sit arheologic. „Siderca este un bun exemplu de arheologie industriala“, spune Bassetti, cu o umbra de zambet in coltul gurii.  O teava galbena trece pe deasupra capetelor. Ea atrage privirile nu numai datorita culorii aprinse, ci si pentru ca este singura intacta. Este teava de gaz, ceea ce a „scapat-o“ de atacurile taietorilor de fier. 

    In schimb, din loc in loc, pot fi vazute ramasitele altor instalatii, intre timp disparute. Dupa estimarile lui Bassetti, din combinat se fura zilnic fier in valoare de 50.000 de dolari. Cum combinatul de la Calarasi a fost proiectat pentru a deveni un adevarat centru al siderurgiei romanesti, infrastructura a fost foarte dezvoltata. Cei 15 ani de uzura si furturi au afectat puternic atat instalatiile, cat si cladirile.

    CERBERII LUI BASSETTI Pentru a proteja ceea ce a mai ramas in incinta Donasid, Bassetti a adoptat masuri extreme de securitate, iar paznicii sunt adevarati cerberi. Autobuzul care ii aduna pe muncitori se opreste la bariera. Oamenii coboara, sunt controlati in sacose si se urca in vehicul dupa postul de control. In cabina portarului, un pui de catel cu ochii verzi „supravegheaza“ intreaga operatiune. Nici chiar portbagajul masinii patronului nu scapa neverificat.

    Bassetti a inteles ca trebuie sa ia masuri poate exagerate pentru a-si proteja afacerile, insa in restul combinatului expresia „bun public“ se aplica chiar ad litteram. Siderca este, teoretic, in lichidare. Practic, lichidatorul nu va avea prea mult de furca. Daca dezmembrarea halelor si utilitatilor combinatului va continua ca pana acum, singurele active care vor mai putea fi vandute vor ramane terenurile si resturile de beton. De altfel, principala amaraciune a lui Bassetti este ca Siderca se desface in bucati chiar sub ochii lui, in timp ce Donasid este obligata sa cumpere fier vechi de la mari distante. „Tenaris este o corporatie listata la burse internationale si nu ne putem permite sa luam materie prima la negru“, explica el.

    PLANUL LUI BASSETTI Mai intai, Tenaris Silcotub – umbrela sub care sunt gestionate toate afacerile din Romania ale grupului – intentioneaza sa devina si recuperator de fier vechi, conform legislatiei in vigoare. In paralel, el face lobby pe langa autoritati sa transforme Siderca in parc industrial, la care Tenaris sa aiba o contributie importanta, alaturi de autoritati locale si Guvern.

    Argumentul forte este ca nu mai exista sanse pentru revitalizarea activitatii fostului combinat. Pe de alta parte, o asemenea asociere ar putea transforma Tenaris in principalul beneficiar al fierului vechi de pe platforma. Adica Donasid va avea la dispozitie materie prima in abundenta, pentru a pune in practica si planul de dezvoltare al companiei. Desi la nivel mondial Tenaris nu se orienteaza spre productia de otel, grupul a luat decizia de a cumpara o otelarie pentru a asigura materia prima pentru activitatea de baza – productia de tevi la Silcotub Zalau. Silcotub este nevoita sa importe otel de 90 de milioane de euro anual, pentru ca in Romania nu au gasit profilele de care au nevoie. Ca urmare, Tenaris va investi 25 de milioane de euro pentru inceperea productiei de semifabricate din otel.

    Pana la materializarea acestor planuri, basculantele cu deseuri metalice continua sa iasa netulburate din combinat. Iar oamenii din Calarasi au invatat cum se poate supravietui pe ruinele companiilor de stat.

  • TRATAT DE LICHIDARE

    ADMINISTRATOR JUDICIAR: Analizeaza motivele pentru care societatea a ajuns în încetare de plati si daca planul de reorganizare este viabil. Planul de reorganizare poate fi propus chiar de actionarii societatii. El contine un business plan care se întinde pe doi ani.

    FALIMENT: Activele societatii sunt valorificate fie prin licitatie publica, fie prin negociere directa. Banii sunt directionati astfel: cheltuielile lichidatorului, credite pentru materii prime, luate în timpul procedurilor de lichidare, salarii, datorii bugetare, credite cu garantii. Banii din bunurile ipotecate ajung la bancile creditoare. 

    ONORARIILE LICHIDATORILOR: Onorariu de succes (3-10% din sumele obtinute). În general, nu se recupereaza mai mult de 20-30% din valoarea creantelor. Lichidatorii nu aleg niciodata varianta vânzarii bucata cu bucata, ci în bloc, pentru a câstiga mai multi bani.

  • Atentie, drum fara anvergura!

    Pedestras prin Bucuresti, nu se poate sa nu observi ca exista la noi un soi de obicei, nu atat ciudat cat enervant: unde e locul mai ingust, acolo se ingramadesc cat mai multi. Sau mai multe.

    Un bun exemplu este unul din capetele podului de peste Dambovita din fata fostei Banci a Religiilor, unde pe trotuar se afla un suport mare, cilindric, pentru afise si o adancitura in asfalt unde se formeaza o balta nu numai la cea mai mica ploaie, ci si cand trece vreuna din masinile ce stropesc strazile. Inevitabil, exact in locul respectiv, se gaseste si cate un destept (altul in fiecare zi, am contabilizat atent) care isi parcheaza masina. Asa incat trecatorului nu-i ramane decat sa-si ude pantofii prin balta sau sa se aventureze direct pe sosea, unde soferii numai amabili nu sunt.

    Aceeasi situatie o puteti regasi usor si la usa companiei la care lucrati (cel mai potrivit loc pentru schimbat numere de telefon, amintiri din concediu sau retete de bucatarie), pe cele mai multe coridoare, la intrarea in lift sau in zona trecerii dintre vagoane la metrou. Sansele de a nimeri o astfel de aglomerare cresc, ca intr-o lege noua, nescrisa, a lui Murphy, cu cat esti mai grabit. 

    O situatie asemanatoare descoperim si in economie, unde de ani de zile ne aglomeram in stramtoare. Sa luam micile afaceri. X a constatat ca Y o duce considerabil mai bine de cand si-a incropit un mic chiosc cu tigari si bautura ieftina. L-a imitat si a amplasat noul chiosc langa X. Au venit apoi si Q, W, A, G si H, fara sa se gandeasca la ce vor sa faca si ce perspectiva vor sa capete. Si atunci cand s-a terminat alfabetul, s-a terminat si cu bunastarea, in conditiile in care clientii sunt aceiasi si nu reactioneaza entuziast la un alfabet intreg de chioscuri, ei vor numai tigari si gata.

    Daca situatia s-ar fi pastrat numai la chioscuri, n-ar fi fost nimic, dar o regasim si la niveluri mai inalte. Exista afaceristi importanti, persoane pentru care extinderea a insemnat un talmes-balmes de societati, companii, hoteluri sau participatii aiurea, luate cu toptanul, totul intr-o Romanie care o fi cea de-a doua tara din est, dar tot mica este.  Sigur, unii ar spune ca aceasta e concurenta, esenta capitalismului care va sa zica. As spune ca este intr-adevar concurenta, dar o concurenta cu ochelari de cal, adica fara anvergura.

    Anvergura, adica acea capacitate de a crea si de a impune pietei un produs, o idee sau un concept nou, trainic, de viitor, fara a fi limitat de autoimpuse bariere zonale, financiare sau de mentalitate, este ceea ce lipseste celor mai multi intreprinzatori. 

    Si atunci se prefera „tunul“ rapid, in detrimentul castigurilor mici din afaceri de reala anvergura, imitatia ieftina, balaceala in apa statuta la marginea Oceanului. Litoralul este pustiu nu numai din cauza vremii, ci si a patronilor care nu si-au propus nici o secunda sa se bata nu cu grecii, dar nici cu bulgarii; de aici lehamitea si dezinteresul. Lipsa de anvergura face ca orice intreprinzator local sa fi lipsit de un partener esential, cel cu finantarea, bancile preferand orice alt tip de afaceri in detrimentul investitiei intr-o idee, oricat de buna ar fi aceasta.

    La nivel de administratie, cel mai la indemana exemplu de ratare din lipsa de anvergura este chiar cota unica de impozitare, o masura cat se poate de corecta dar singulara, lipsita de ansamblul care sa o sustina viabil. Exista voci din mediul de afaceri care sustin ideea ca Romania sa devina un centru de afaceri zonal, din considerente dragi tuturor si des pomenite – dimensiunile pietei, capabilitati, talente, considerente ramase la stadiul de folclor. 

    Un important industrias a enuntat ideea, recent, la un talk-show iar moderatorul a replicat rapid, (ce altceva?): „..bine, dar cum e posibil asa ceva?… traim in Romania, unde stiti cum stau lucrurile…“. 

    Chiar daca a trai in Romania nu este foarte comod (daca e sa ma iau in calcul numai pe mine, care am zilnic intre trei si zece iesiri de tot felul, de la furie la neputinta, generate de numita stare), nu este nici chiar asa de rau; depinde cum privesti lucrurile. Dupa 15 ani de capitalism, asa cum l-au inteles romanii, si la a doua generatie de afaceri, putem constata ca nu mai este timp pentru resemnare mioritica si nici pentru acceptarea neconditionata a starilor de fapt. Cei mai importanti si mai rezistenti afaceristi, la noi sau la altii, au fost si sunt vizionarii, cei cu anvergura, care au incercat si au crezut ca pot reusi. 
    Sa ne propunem atunci sa devenim noul El Dorado, Wall Streetul Estului si sa facem din strada Covaci o Champs-Elysées.  

    O perioada vor urma zambetele neincrezatoare, analizele taioase care sa explice de ce nu se poate, dar pe urma… cine stie? In orice caz, nu m-as simti deloc confortabil sa aplicam la nesfarsit zicerea lui Marin Sorescu: „Locul unde cerul se imbina cu pamantul se numeste rapa, si acolo este orizontul nostru larg“.

  • Inundatiile, un dezastru convenabil

    Tactica abaterii atentiei adversarului de la problemele reale a fost folosita in mod intens de-a lungul istoriei de politicieni, strategi, sportivi si guvernanti de toate calificarile si culorile. In fapt, abaterea atentiei este la origine o tehnica de vanatoare pe care animalele o folosesc pentru a-si prinde prada, respectiv ca sa scape de urmaritor – asadar, o metoda clasica de lupta si supravietuire. 

    Este indoielnic faptul ca actualii guvernanti se „lupta“ cu poporul roman, acesta din urma fiind mai mult o „victima colaterala“ a razboiului pentru putere, dar in mod sigur in ultimii 15 ani au fost folosite toate armele cu putinta pentru obtinerea efectului dorit: capitalul politic si supravietuirea in ciuda lipsei de performanta demonstrata. Romania a fost lovita de inundatii intr-un moment in care instabilitatea politica si economica (monetara si fiscala) ameninta puternic perspectiva integrarii in Uniunea Europeana in 2007. 

    In ultimele saptamani am fost pregatiti moral pentru o amanare de un an, ba chiar a aparut in discutie varianta „2008 sau 2009“ – desi nu exista nici o baza reala pentru amanarea integrarii in anul 2009, ci mai degraba pentru o data viitoare nedefinita.  Mai mult, au fost mediatizate dezbateri in care ni s-a explicat ca nu suntem suficient de pregatiti pentru aderare, ca exista costuri uriase si, pana la urma, e chiar mai bine sa mai asteptam un an pentru ca iata, ungurii, cehii si polonezii isi plang acum in pumni pentru ca au fost primiti in Uniunea Europeana… 

    Sa fie clar, personal sunt un eurosceptic convins, si nu am incredere ca sistemele birocratice si semi-socialiste din Europa Occidentala pot da nastere unei Uniuni progresiste, adaptabila la mediul economic si politic international actual. Dar, cu siguranta pentru Romania este mult mai bine sa devina membru al acestei uniuni decat sa ramana in afara ei, macar si pentru ca aderarea la Uniunea Europeana ar pune presiune pentru adoptarea unor masuri economice coerente in scopul integrarii totale. Inundatiile au distrus deopotriva vieti, case, infrastructura si productie agricola. Pagubele produse pot fi estimate doar cu mare aproximatie, iar efectele se vor resimti in indicatorii economici cel putin pana in semestrul doi din anul 2006. 

    Totusi, cred ca in mod exagerat acest eveniment nefericit este folosit pentru abaterea atentiei de la neputinta oficialitatilor de a gestiona o economie care creste pe baze nesanatoase. Gandirea strategica in domeniul economic a fost abandonata de mult, iar masurile fiscale sau monetare sunt luate reactiv, pentru a repara pe termen scurt dezechilibrele constatate cel mai recent. 

    Astfel, urmarile unei decizii a oficialilor (cota unica este exemplul perfect din punct de vedere al politicii fiscale, in timp ce masurile de restrictionare a creditului sunt reprezentative pentru politica monetara) apar parca in mod nebanuit in economie, ca si cum nimeni nu ar fi realizat un studiu de impact al acestora… si trebuie reparate prin alte masuri, luate din nou in graba si cautand sa vindece un aspect punctual, fara a tine cont de ansamblu. 

    In aceste conditii, nu avem motive sa dam vina pe reprezentantii Fondului Monetar International pentru incorsetarea economiei noastre: ei doar constata lipsa de consistenta in politica economica a Romaniei (care dateaza de 15 ani) si impun masuri restrictive, singurele care le dau un oarecare confort asupra mentinerii unui echilibru macroeconomic – si acela fortat.Era evident pentru oricine ca tintele macroeconomice stabilite cu Fondul Monetar International urmau sa fie ratate, iar raspunderea pentru esec era deja aruncata intre putere si opozitie, prin generarea de conflicte artificiale si tehnica abaterii atentiei (jocul anticipatelor, asumarea raspunderii etc.).

    Socotelile au fost rasturnate de inundatii, care au oferit o scuza excelenta pentru viitoarele depasiri ale deficitelor bugetare, inflatie, crestere economica mai mica si orice altceva este nevoie. In acest context, drama umana este speculata la maximum, iar oficialitatile mizeaza pe bunavointa Uniunii Europene, care ar putea trece cu vederea nerealizarile economice si politice ale Romaniei, ba chiar sa ne integreze in 2007 din compasiune. Investitii in infrastructura, care nu aveau sanse de indeplinire in conditiile limitarii drastice a cheltuielilor bugetare, au acum posibilitati de realizare si nu oricum, ci cu bani de la organismele internationale… Ca de obicei, jucam o carte periculoasa: ne felicitam ca „iarasi i-am pacalit“, dar uitam ca situatia economiei nu s-a imbunatatit cu nimic, ba dimpotriva. Si asa, masurile simple dar decise care trebuie luate pentru eradicarea coruptiei si nepotismului cronic, liberalizarea totala si reala a economiei, reformarea sistemului de sanatate si asigurari sociale, a sistemului de pensii sunt puse iarasi in eterna coada de asteptare. 

    O asteptare care produce bani gri, cu conditia ca atentia populatiei sa fie abatuta catre stirile zilei, telenovele sau fotbal – la alegere.  Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la UniCredit

  • Cu o Musca pe caciula

    O femeie la conducerea PNL ar reprezenta nu doar o premiera pentru Romania, ci si o posibila solutie pentru iesirea liberalilor din criza


    Mea culpa. Am gresit saptamana trecuta, scriind un text ce pornea de la premiza certitudinii alegerilor anticipate. Mi-am imaginat, ca un naiv, ca, dupa atatea balbaieli si reveniri, anuntata „hotarare irevocabila“ a premierului Tariceanu chiar asa si este – irevocabila. N-a fost sa fie. Ma mai linisteste gandul ca – vorba aceluiasi premier – „cine n-ar fi procedat la fel in locul meu sa arunce primul piatra“. Daca m-am simtit frustrat si umilit, macar stiu ca n-am fost singurul. Un intreg segment electoral a simtit, probabil, acelasi lucru. Indiferent daca ati fost pentru sau impotriva alegerilor anticipate, gluma cu „asta are, asta n-are, asta e castigatoare“ s-a intins peste limitele suportabilitatii.

    Vreme de cateva zile am incercat sa descifrez motivatiile din spatele acestui joc de-a demisia. Am elaborat scenarii peste scenarii, care mai de care mai nastrusnice sau mai roccambolesti, doar pentru a sfarsi prin a ma declara invins. Nu pricep si pace! Or „pace“, in aceasta expresie, reprezinta tocmai un indemn la liniste, la acceptarea faptului ca exista lucruri, gesturi, situatii, pe care nu are rost sa incerci a le dibui vreun rost: printre ele se numara umblatul prin magazine fara un scop precis, ploile de vara, femeile cu toane si premierul Tariceanu. Adevaratele motivatii nu le vom afla, foarte probabil, niciodata. Importante, insa, acum, sunt consecintele.

    Din acest punct de vedere, concluzia textului de saptamana trecuta ramane in picioare – ba chiar se ridica putintel pe varfuri: PNL si PD trebuie sa se pregateasca de un divort civilizat, pentru a nu repeta experienta CDR. Din aceasta perspectiva, decizia premierului de a renunta la anticipate (si sper din tot sufletul ca, de data aceasta, pana ajunge textul la tipar, sa nu se mai razgandeasca inca o data) nu este de prea mult ajutor. Pentru ca, desi pentru moment pozeaza in postura nemultumitului civilizat, PD este un partid care are toate motivele sa-si frece mainile de bucurie. Daca pana acum, in raport cu PNL, pedistii se aflau pe cai mari, de-acum inainte zboara calare pe pegasi. Mingea se afla in terenul lor. Oricand vor simti ca actul de guvernare le dauneaza prea mult scorului electoral, PD va putea face pasul in spate, retragandu-si ministrii sub pretextul imposibilitatii de comunicare cu un premier vesnic oscilant. 

    Conditia esentiala, insa, chiar daca nu si suficienta, a oricarui divort civilizat consta in echilibrul de forte dintre parti. Daca, la momentul ruperii Aliantei, balanta va inclina prea tare in favoarea PD, ne vom putea astepta la farfurii sparte, poale date peste cap – si, implicit, la voturi directionate in favoarea PSD si PRM. Trendul deja se manifesta. Pentru a preveni un asemenea scenariu, PNL trebuie sa gaseasca rapid o solutie. Iar cand zic solutie – ati ghicit – nu ma refer la solutia propusa de Valeriu Stoica, de care ma feresc si cand imi face daruri. Prea s-au potrivit toate. Liberalul dizident considera, pe buna dreptate, ca se impune schimbarea sefiei PNL, tragand in acelasi timp cu ochiul spre Theodor Stolojan. Ca prin farmec, consilierul prezidential iese din umbra in care intrase de la retragerea din cursa prezidentiala si isi declara deschis disponibilitatea de a pune umarul la refacerea staturii publice a PNL. Ba chiar si presedintele Basescu, consiliatul, iese la rampa, aratandu-i lui Tariceanu cartonasul galben.

    Mai sa fie! Sa le luam babeste. Pentru a nu se lasa surprins descoperit de catre PD, PNL e nevoit sa preia, intr-un fel sau altul, initiativa. Una dintre cai ar fi schimbarea presedintelui. Nu a premierului, nu pentru moment, ci „doar“ a presedintelui. Pana aici toate bune si frumoase, desi oricine a incercat vreodata sa-si smulga vreun fir de par din nas stie ca e preferabil s-o faci dintr-o smucitura, decat sa executi operatia cu delicatete. Ce ar putea, insa, Stolojan sa ofere, din ceea ce actualul presedinte al PNL nu a oferit deja? Mai multa hotarare? Haideti sa fim seriosi! Nu e suficient sa ai o figura de om ferm, pentru a te si purta ca atare. De la nationalizarea valutei, la respectul si sprijinul acordat lui Ion Iliescu, pana la retragerea din cursa prezidentiala pe motive de boala sau de santaj (ca tot veni vorba, unde ne sunt lamuririle mult promise?) exista putine indicii ca Stolojan ar fi ceea ce figura sa publica pare sa spuna ca este. Pentru liberalii dornici de schimbare, a-l inlocui pe Tariceanu cu Stolojan, poate reprezenta o miscare fatala, de genul „din lac in put“. 

    Primul a zis ca-si da demisia – si nu si-a mai dat-o. Al doilea a promis ca poate conduce o tara – si-apoi a zis ca nu mai poate, din motive ramase necunoscute pana-n ziua de astazi. Intr-o asemenea situatie ingrata, PNL are nevoie de masuri radicale. Or, o femeie la sefia unui partid reprezinta – zica cine ce-o zice – o masura radicala in actualul peisaj politic, si cine altul daca nu PNL este partidul cel mai nimerit, ca promotor al noului, sa o faca? Ultimul sondaj CURS ne face cu ochiul. Mona Musca este singurul ministru al actualului cabinet care se bucura de simpatiile a mai mult de 50% dintre populatie. Singurul! In conditiile in care PNL pare a fi intrat intr-un cerc vicios din care nu mai poate iesi, unde factiunile se surpa reciproc, la temelie, cu o indarjire demna de o cauza mai buna, ce factor de echilibru mai bun decat o femeie? 

    Eu, unul, cand nu mai stiu incotro s-o apuc si lumea pare sa mi se pravaleasca deasupra capului, ma-ntorc la Ancuta, nevasta-mea. Ea n-are dileme. Are solutii. Iar daca acest argument vi se pare prea subiectiv, va mai pot oferi cateva, mai pragmatice: Mona Musca se afla, de bine de rau, de-asupra jocurilor de interese din PNL; decizia de a alege o femeie la sefia partidului ar readuce PNL in lumina reflectoarelor intr-o lumina pozitiva – electoratul feminin ar fi incantat, iar celui masculin (mai educat, se presupune, la PNL) nu i-ar mai ramane decat sa scrasneasca din dinti si sa zambeasca frumos; acelasi lucru l-ar face si presedintele Basescu, pentru ca poti fi mitocan cu oricine, dar nu si cu o femeie s.a.m.d. Nu cred ca e nevoie sa va fac, vorba francezilor, un desen. Sau e? Ptiu, ca m-am molipsit!

  • Tichete consolidate

    Pe piata tichetelor de masa se fac primii pasi catre consolidare. Numarul emitentilor – noua – este considerat mult prea mare, daca ne comparam cu alte piete, mai dezvoltate, unde activeaza doar trei sau patru competitori.

    Dupa un inceput nu foarte agitat, piata tichetelor de masa s-a incins in acest an. Daca in perioada 1998-1999, cand s-au pus bazele sistemului de tichete de masa, pe piata erau prezenti doar doi competitori, acum numarul lor a ajuns la noua. 

    Este insa de asteptat ca numarul acestora sa scada in curand. Piata a fost formata de doi mari jucatori internationali in domeniul alimentatiei publice si a emiterii de vouchere, Accor Services si SodexhoPass. Abia in 2000, a aparut primul competitor local – Hungastro. Doi ani mai tarziu, compania cu actionariat turc International Financial Services (IFS) lansa bonurile de masa sub marca Bon Appetit. 2003 a consemnat o avalansa de noi lansari, nu mai putin de patru companii intrand pe piata tichetelor de masa. Printre acestia se numara si un alt grup international, Cheque Dejeuner. Spre sfarsitul anului 2004 si grupul de firme GFS (care detine printre altele si lantul de supermarketuri Univers’All) lanseaza propriile tichete de masa.

    Dupa perioada de dezvoltare, in care piata tichetelor a ajuns de la zero la 750-800 de milioane de euro, in 2005 au aparut primele semne de consolidare. Grupul francez Accor a cumparat 51% din actiunile Hungastro. Astfel, al treilea actor pe piata tichetelor de masa din Romania va fi controlat de grupul care detine si Accor Services, unul dintre primii doi emitenti de tichete.

    Accor Services isi disputa prima pozitie pe piata romaneasca cu divizia locala a SodexhoPass. Si acesta este, potrivit unor surse din piata, in tratative pentru preluarea unor jucatori mai mici. Aceleasi surse apreciaza ca actorii situati la sfarsitul anului trecut pe locurile patru si cinci si-au unit portofoliile. Astfel, divizia din Romania a Cheque Dejeuner ar fi cumparat de la IFS partea care se ocupa de tichetele Bon Appetit. Aceste miscari survin dupa ce, la sfarsitul anului trecut, Ministerul Finantelor a decis sa liberalizeze piata tichetelor de masa. 

    Pana atunci, ministerul stabilea trimestrial un numar maxim de angajati care puteau primi tichete, precum si cotele din acest numar care erau alocate emitentilor. Acum, emitentii nu mai sunt conditionati practic decat de numarul total de angajati din economie. Pentru a-si creste afacerile pe piata romaneasca, pasul evident pentru jucatorii mari este preluarea competitorilor mai mici. Nu numai pentru cota de piata pe care o detin acestia, cat mai ales pentru zonele de activitate.

    Astfel, Hungastro – care are sediul in Sfantu Gheorghe – are un portofoliu important de clienti in Ardeal. Situatia se poate regasi si in cazul BluTicket din Timisoara, Proserv din Galati sau Cuget Liber din Constanta.

    Pentru moment, inca nu se discuta de o diminuare a numarului de emitenti. Desi Accor a preluat controlul unic asupra Hungastro, oficialii celor doua companii spun ca nu se pune problema fuziunii. Grupul francez a preluat pachetul de actiuni prin intermediul mai multor companii inregistrate in strainatate. De altfel, Accor detinea inca din 2003 un pachet de 35% din titlurile Hungastro si a cumparat luna trecuta inca 16% de la omul de afaceri si senatorul UDMR Verestoy Atilla. 

    Omul de afaceri ramane actionar al Hungastro, cu o treime din capitalul firmei si spune ca cei doi emitenti vor continua sa opereze independent, pe o piata concurentiala. Pe viitor, este greu de presupus totusi ca cele doua companii nu-si vor reuni afacerile. Pe de alta parte, emitentilor mici le va fi foarte greu sa lupte cu marile companii care vor deveni in urmatoarea perioada si mai mari, inclusiv prin achizitii.

    De aceea, reprezentantii emitentilor considera ca numarul de companii care vor ramane pe piata va fi de trei-patru, situatie similara celei de pe pietele dezvoltate. Acestea sunt in general dominate de companii internationale. Ramane de vazut daca, pe piata romaneasca, vor ramane doar jucatorii internationali sau vor supravietui si companii autohtone.