BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Sorin Pâslaru, ZF: Când încep să scadă băncile cu 10% într-o zi pe bursă, nu mai e de joacă

    Când bănci mari, cu active de sute de miliarde de euro şi prezenţă globală, scad cu 10% într-o şedinţă, este evident că temerile investitorilor nu mai sunt despre o nouă recesiune, ci despre o posibilă întrerupere a sistemului într-un anumit punct. Întrebarea-cheie este unde va fi acel punct – în Europa sau peste Ocean?

    Ceea ce diferenţiază acest nou val al scăderilor de toamna lui 2008 este că pare că nu există o presiune care se acumulează şi un moment culminant după care pieţele să poată spune: gata, s-a terminat, bine că s-a rezolvat.

    Atunci, totul s-a concentrat pe ideea că statul trebuie să salveze băncile, altfel tot sistemul financiar este în aer. Acum însă este ca un război de gherilă, ca un foc mocnit gata din nou să izbucnească. În săptămâna care a urmat retrogradării SUA s-a înregistrat cea mai mare volatilitate din istoria de 100 de ani a indicelui Standard& Poor’s 500: patru zile la rând de plus sau minus 5%.

    Această stare de incertitudine este provocată de lipsa de perspectivă. Investitorii nu ştiu ce să cumpere, companiile nu ştiu ce să facă cu banii. Între timp, America şi Europa au început să-şi mute între ele responsabilitatea pentru criză. Les Echos, cel mai important ziar francez de business, scria ieri că bursele europene au scăzut din cauza temerilor privind economia americană.

    Pe de altă parte, Wall Street Journal a afirmat într-un articol care a apărut ieri pe prima pagină că Rezervele Federale, banca centrală a SUA, urmăresc cu atenţie poziţia financiară a sucursalelor din SUA ale băncilor europene.

    Ceea ce nu se recunoaşte la nivel oficial devine evident din luările de poziţie ale mass-media de pe cele două maluri ale Atlanticului – cine provoacă cu adevărat destabilizarea finanţelor, deficitul american sau datoriile din Europa?

    Este un război dur şi este evident că americanii sunt mult mai bine organizaţi. Dar şi mai preocupaţi să fie zi de zi conectaţi la pieţe. Mai îngrijoraţi.

    Un exemplu. Când toată Europa este în amorţire în luna august, ce făcea vineri seara pe 5 august la 10 pm un şef al unui fond american de obligaţiuni? Verifica e-mailurile şi dintr-odată a văzut bomba – retrogradarea SUA. Într-un sfert de oră le-a trimis tuturor colaboratorilor un mesaj cu ce este de făcut, ce reacţie să aibă. Ideea era că tot titlurile de trezorerie americane sunt cele mai sigure, după cum scrie New York Times.

    Şi astfel de mesaje chiar au avut efect. În Europa, retrogradarea Greciei sau a Portugaliei de către agenţiile de rating a avut ca efect imediat scumpirea finanţării. În SUA, dimpotrivă. Finanţarea s-a ieftinit pentru Trezoreria SUA.

    Europa are pur şi simplu o problemă tehnică: nu are un lider de la care să se aştepte răspunsuri când pieţele intră în derivă. În plus, nu are un ziar care să îi reprezinte interesele, un Wall Street Journal al Europei, în condiţiile în care Financial Times este, după model britanic, în două luntri.

    Vor avea un răspuns politicienii până la urmă la această criză? Greu de spus. Pe oricine întrebi din business, spune că pieţele nu au în faţă destul lidership politic. “Nu vedeţi că au ieşit numai Sarkozy şi Merkel? Ei spun că şi-au rezolvat problemele, iar pieţele financiare înţeleg că Uniunea Europeană este divizată şi că fiecare îşi vede de propria economie”, a spus ieri unul dintre şefii companiilor de asigurări de pe piaţa românească.

    Dar ce pot face actualii lideri în condiţiile în care menghina este teribilă, pentru că datoriile nu lasă loc pentru cheltuieli care să determine relansarea.

    Sigură este doar incertitudinea. Oricum, loc de scădere mai este. Nu trebuie uitat însă că bursele sunt încă departe de momentul martie 2009, când Dow Jones, acum în jur de 11.000 de puncte, a fost şi la sub 7.000 de puncte.

  • Cristian Hostiuc, ZF: A sosit vremea ca şi ţepele din Piaţa Victoriei să fie privatizate

    Săptămână trecută Guvernul a adoptat strate­gia fiscală 2012-2014: sistarea angajărilor în sistemul public, la şapte plecări doar o angajare, se va bloca majorarea unor pensii, bugetarii nu vor mai primi în următorii ani tichete de masă, prime şi vor creşte taxele pe proprietăţi. Se strânge cureaua cu încă o gaură, suntem în faliment, ne aşteaptă iadul, se va muri cu zilele etc. Asta a reţinut toată lumea, iar înjurăturile au început să curgă. Şi ca să nu se înţeleagă greşit că totul este pentru viitor, premie­rul a ţinut să clarifice strategia: niciun leu nu va fi tăiat din ceea ce este achitat în prezent şi oricum totul se va discuta anual, prin legea bugetului.

    Dacă economia merge bine şi se strâng bani la buget, atunci o parte din aceste măsuri se vor uita. Sau vine actuala opoziţie la putere şi aruncă strate­gia la coş. Oricum această strategie pare floare la ureche pe lângă discuţiile pe marginea deconcen­tratelor, a legii salarizării, a reformei pensiilor (unde deficitul a crescut după reformă) sau Codul muncii. Deci tot ce are legătură cu sistemul public general, ca să-i spunem aşa, s-a discutat, s-a adoptat şi a intrat în vigoare. Restul e discurs.

    Dar atât Băsescu, cât şi Boc au mai discutat despre relansarea economică, despre privatizări pe Bursă, despre parteneriate public-private, despre restructurarea companiilor naţionale de stat şi a regiilor naţionale, de aducerea de management privat sau de reformarea sistemului de sănătate.

    De trei ani încoace nu cred că este discurs public în care atât preşedintele, cât şi premierul să nu vorbească despre aceste subiecte.

    Ştiţi să se fi privatizat ceva? S-au lălăit atât de mult cu acţiunile Petrom din 2010 încoace, când pieţele bursiere erau în creştere, încât au pierdut momentul. Când să bifeze Boc/Băsescu şi ei o realizare în acest domeniu, să-i dea peste nas lui Năstase, au început să scadă bursele şi s-a năruit tot. La fel cu Transelectrica şi Transgaz. Este atât de mult interes din partea chinezilor pentru aceste acţiuni, aşa cum a fost la Petrom.

    Guvernul vrea să scoată companiile de stat pe Bursă, aşa cum guvernatorul BNR vrea să se tranzacţioneze titlurile de stat pe Bursă. Adică de vreo 15 ani, de când am citit şi eu prima dată prevederile unui acord cu FMI. De ce să se vadă preţul de tranzacţionare a titlurilor de stat, de ce să existe o piaţă publică transparentă cu cotaţii la vedere? Aşa cu firmele de stat la Bursă? De ce să fie publice bilanţurile şi contractele încheiate?

    De când a vorbit Băsescu despre băieţii deştepţi din energie parcă şi mai multe contracte s-au acordat. Tot ei sunt la putere. E ceva nou cu baronii companiilor de stat, s-a întâmplat ceva cu ei de când preşedintele i-a adus în discuţie? Tot acolo sunt. Cei care conduc aceste companii sunt ai PDL-ului, UDMR-ului, UNPR-ului, cum să plece? Poate să vină alţii, dar tot pe filieră de partid.

    Aţi auzit de vreo restructurare la vreo companie de stat? Datoriile companiilor de stat şi situaţia lor va exploda în faţa noului Guvern în următorii ani, aşa cum lui Băsescu şi Boc i-au explodat în faţă numărul mare de angajaţi la stat, deficitul de la asigurări sociale şi cel al pensiilor.

    Management privat la companiile de stat? Până se face caietul de sarcini, până se aleg cei care trebuie să-i aleagă pe managerii privaţi, până se dau anunţurile, până se rezolvă contestaţiile, vin şi chiar trec alegerile. Credeţi că opinia publică va mai accepta managementul privat, aşa cum este la Fondul Proprietatea, când firma de administrare adusă din America are un contract de vreo 10-12 mil. euro pe an? Opoziţia nu a făcut scandal pentru că mulţi PSD-işti şi PNL-işti aveau acţiuni, voiau să crească preţul şi apoi să le vândă.

    Preşedintele tot critică sistemul de sănătate şi cere guverrnului să rezolve disputa între minister, ministru şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Ministrul/ministerul ia înjurăturile, el închide spitalele, medicii îi iau gâtul, pacienţilor li se indică vinovatul, iar Casa, cum este denumită curent lumea sacului fără fund al sectorului medical, încasează şi împarte banii: aproape 4 mld. euro pe an. Dar şeful Casei este de la PDL, aşa că nu a picat el. În rest, se cere reformă. Tăierile să le facă alţii, iar Casa şi banii să rămână la PDL.

    Pentru că nu este direct al PDL, ci moştenit, sistemul public este cel mai bun de tăiat, sistat, îngheţat, reformat, restructurat, luaţi-o cum vreţi. Şi chiar au tăiat. În schimb, pentru că este direct al PDL, al guvernării, pentru că acolo sunt oamenii lor, companiile de stat sunt reformate, privatizate şi este adus management privat numai din discurs.

    Cum ar spune preşedintele: eu am atras atenţia. Poate că şi ţeapa din Piaţa Victoriei ar trebui scoasă la privatizare sau adus management privat. Iar astăzi se anunţă ce a făcut economia în trimestrul 2. Cifrele concrete, nu discursuri.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar.

  • Dragos Damian: Mesaj catre noul Ministru al Sanatatii

    In primul rand va urez succes la venirea in turnul de control a
    sistemului sanitar, sistem cunoscut in ultima vreme sub denumirea
    de “devoratorul”, “rasnita” sau “malaxorul de ministri”, asta
    pentru ca sistemul a inghitit un ministru pe an (statistic
    vorbind), fie el politic sau tehnic, cu experienta sau nu,
    permanent sau interimar . Va place sau nu, personal veti valida
    statistica de mai sus, si asta pentru ca mandatul Dumneavoastra
    este doar de circa un an, pana la alegeri. Asa cum analistii au
    vazut deja in bila de cristal aveti in mod evident doua variante
    tactice de lucru, ambele defavorabile in scurtul parcurs al
    carierei Dumneavoastra la Ministerul Sanatatii: sa continuati si sa
    accelerati reforma sistemului sanitar deschizand inca doua-trei
    fronturi in zonele dureroase (veti fi acuzat de succesor ca ati
    prapadit banii unde nu trebuia si ca i-ati transferat un dezastru)
    sau sa parcati reforma in conservare, facand ce se poate face cu o
    eventuala rectificare in octombrie plus un credit de angajament si
    un buget mai important in valoare absoluta pentru 2012 si neuitand
    a oferi cand vine momentul si unde este cazul cateva cadouri
    electorale (veti fi acuzat de succesor ca nu ati facut nimic in
    ultimul an si ca i-ati transferat un dezastru).

    Oricum ar fi, trebuie fiti prevenit si pregatit ca pe biroul
    ministerial zace vraful de documente care descriu cu lux de
    amanunte problemele si multimea de solutii pentru reformarea
    sanatatii: nevoia modernizarii legislatiei, problemele de finantare
    incluzand noi resurse, administrarea si finantarea spitalelor,
    nemultumirea si exodul medicilor, independenta fata de Ministerul
    Sanatatii si modalitatea de administrare a CNASS, SIUI-ul, pachetul
    bazal, cardul de sanatate, asigurarile private, interesele si
    lobby-ul industriei, medicamente inovative vs. generice,
    claw-back-ul, etc., etc., etc. A, si sa nu uit, coruptia, frauda,
    risipa.

    Cred ca am omis in enumerarea de mai sus multe teme care au fost
    pe agenda predecesorilor Dumneavoastra. Dar nu despre asta este
    vorba in demersul meu catre Dumneavoastra. Mai jos imi permit sa
    enumar o serie de solutii de strategie sau de crestere a
    veniturilor si scadere a cheltuielilor care au fost mai putin sau
    deloc discutate la nivel public, un fel de “thinking outside the
    box”, care ar putea sa ajute la unele decizii pe care le veti lua.
    Astfel, puteti avea in vedere si urmatoarele:

    Crearea unei Comisii Nationale de Reforma
    Creati-va o comisie de guvernare a reformei formata din minti
    pragmatice, luminate, nepervertite de analize de televizor,
    declaratii tragice si nevoi urgente. O comisie formata de
    specialisti tehnici care sa va elaboreze un business case al
    reformei, cu tot ceea ce inseamna asta.

    Contributii diferentiate la FNUASS
    Contributia uniforma a angajatului desi echitabila este evident
    ineficienta, de fapt nemultumitoare pentru cei care vor sa
    investeasca mai multi bani prin sistemul public in propria
    sanatate. O solutie ar fi s-o diferentiati optional, dand la schimb
    un sistem de carduri diferentiate (argint, aur, platina) care sa
    acceseze pachete de servicii diferentiate. Dupa modelul “frequent
    flyer” din transporturile aeriene, de exemplu.

    Privatizarea spitalelor prin metoda MEBO
    Oricum extrem de multe spitale sunt “privatizate”, cred ca stiti la
    ce ma refer. Vindeti-le angajatilor asa cum sunt, chiar si pentru
    un leu daca au datorii, si lasiti-i sa le administreze singuri. Va
    veti mira cum noii proprietari vor sti sa isi gestioneze eficient
    noua proprietate iar sistemul sanitar va scapa de o mare bataie de
    cap, de data asta fara victime colaterale.

    “Supra-programul” national de oncologie
    Europa si mapamondul se confrunta cu cresterea nevoilor in
    oncologie, cu atat mai mult cu cat cancerul poate fi depistat din
    ce in ce mai precoce si este din ce in ce mai tratabil; se
    estimeaza ca nevoile de servicii medicale vor creste cu 35% pana in
    2015 pe segmentul oncologie, si asta doar in UE. De aceea, o
    solutie ar fi sa scoateti oncologia din practica pachetului comun
    al administrarii programelor nationale si sa alocati absolut tot
    ceea este necesar pentru a se incepe obtinerea unor rezultate
    masurabile.

    Taxa pe fast-food
    Ideea taxei nu este ceva nou, insa a fost lasata la pastrare, la
    mijloc fiind interese comerciale extraordinar de puternice.
    Introduceti-o cu orice pret, inclusiv al carierei Dumneavoastre
    politice, pentru ca asistam la exterminarea lenta a populatiei (in
    special tinere) prin distructie metabolica. In 10 ani va asigur ca
    manualele de istorie va vor cita ca pe eroul vizionar care a salvat
    Romania de la obezificare.

    Medicamentele
    Aici nu sunt pe departe la fel de bun cat sunt cei care apar la
    televizor si isi dau cu parerea despre gama variata de solutii
    originale sau importate care pot fi aplicate pentru “aprovizionarea
    cu medicamente a populatiei”. Nici nu am sa vorbesc despre teme
    indelung analizate si despre solutiile vehiculate in zona
    arieratelor create de industrie, a listelor generoase de
    compensare, a rolului medicamentului inovativ si a celui generic, a
    paradoxului preturilor mici sau a falsei cresteri (prin neincasare)
    a pietei farmaceutice, a claw-back-ului , a “concubinajului” dintre
    companiile farmaceutice si medici, etc. Dar, daca doriti sa aflati
    si solutii neabordate la problemele legate de “aprovizionarea cu
    medicamente a populatiei” va stau la dispozitie sa discutam despre
    nevoia de strategie nationala a medicamentului (ca sa nu mai avem
    “cazul Cantacuzino”), despre campaniile guvernamentale de educatie
    pro-generice (ca sa nu mai fim victimele manipularii practicate de
    interese comerciale), despre taxa pe reprezentantul medical (in asa
    fel incat “concubinajul” descris mai sus sa aduca bani Ministerului
    Sanatatii), despre incentivul generic (in asa fel incat medicul sa
    fie incurajat sa prescrie medicamentul generic), despre sisteme de
    marje regresive (in asa fel incat farmacia sa fie incurajata sa
    elibereze medicamentul generic), despre modalitati de atragere a
    investitiilor in industrie (si modul in care o fac eficient China,
    India, Rusia, Turcia, unde se concentreaza noile platforme
    tehnologice din domeniu)

    La final insa, nu pot insa decat sa confirm urgenta pe termen
    scurt semnalata de Ministrul Attila Cseke, si anume ca in acest
    moment sistemul sanitar din Romania chiar are nevoie de 4 miliarde
    de Ron pentru a-si plati datoriile si a merge mai departe.

    Vor fi multe nopti nedormite in mandatul Dumneavoastra la
    Ministerul Sanatatii, dupa ce va veti aseza in fotoliul
    ministerial, asa ca sincer, inca o data va urez succes.

    Cu respect,

    Dragos Damian

    Dragos Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy
    si presedintele Asociatiei Producatorilor de Medicamente Generice
    din Romania.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Cum constata Basescu si Boc ca e criza in lume si ca nu trebuie sa ia masuri populiste

    Cu cine vorbea premierul ?

    Formal, in sala, pe ecrane, erau prefectii si secretarele lor.
    Dar pe fond, cui era adresat discursul ?

    La fel ca si presedintele Basescu, liderii nostri politici sunt
    niste constatatori: ca e criza in lume, ca economia noastra este
    fragila, ca trebuie continuate reformele, ca in sanatate nu s-a
    facut nimic, ca avem un sistem de asistenta sociala care nu mai
    poate fi sustinut sau ca nu trebuie sa fim populisti, acum, in
    aceste vremuri de criza, ca altfel avem soarta Greciei !

    Dar toate aceste lucruri, situatii, evenimente, le apartin lor,
    celor care conduc, celor care au puterea in mana. Cresterea
    salariilor sau a asistentei sociale peste cat tine plapuma,
    definite ca masuri populiste, este data de cei aflati la putere, de
    cei care aproba si semneaza hotararile de guvern sau care ratifica
    la presedintie. Contractele cu baietii destepti din energie,
    constructii, transporturi, sanatate, IT, nu vin de nicaieri. La fel
    ca si datoriile. Nu au aparut din neant. Cineva a semnat si
    semneaza pentru contracte. Si cei mai multi, la sume mari, au
    binecuvantarea de sus. La fel ca si in sanatate, unde presedintele
    Basescu descopera lunar ca sunt noi arierate, de sute de milioane
    de euro. Pai sistemul care le genereaza este sustinut an de an de
    cei de la putere. Iar tocmai ei il critica si cer reforma. La fel
    cum premierul Boc cere sa nu se ia vacanta in absorbtia fondurilor
    europene. Adica isi cere siesi sa nu ia vacanta.

    In timpul acesta in afara Romaniei se fac rugaciuni ca lumea
    financiara mondiala sa nu intre in colaps din cauza retrogradarii
    Americii si ca liderii politici, fie ca sunt cei din Europa , fie
    ca sunt cei din SUA, sa se inteleaga si sa vina cu solutii viabile
    care sa rezolve problema datoriilor sau problema asistentei sociale
    care nu mai poate fi sustinuta pe termen lung.

    Investitorii penalizeaza statele si pe politicienii pe care le
    conduc pentru ca nu cred ca pot veni cu solutii pe care sa le si
    aplice. Actualii lideri nu pot veni in fata propriilor cetateni si
    sa ceara austeritate si taierea cheltuielilor atata timp cat ei
    le-au generat.

    Iar politicienii au ajuns sa fie prizonierii investitorilor, ai
    bancherilor, ai marilor fonduri de investitii care au pe mana
    trilioanele de dolari. Atata timp cat politicienii – fie ca sunt
    cei actuali, fie ca sunt cei care vor veni la putere – nu au idee
    cum sa isi aduca tarile la liman si sa convinga pietele financiare
    sa ii imprumute din nou, criza va dura. Politicienii au salvat
    pietele in 2008, dar acum pietele le intorc spatele.

    La noi, cu exceptia catorva masuri rapide luate cu spatele la
    zid, presedintele Basescu si premierul Boc nu s-au facut remarcati
    cu alte masuri active. Ei primesc aplauze de la FMI si de la
    analistii straini pentru masuri le de austeritate luate, nu pentru
    masurile de crestere economica.

    Premierul se lauda ca in sistemul bugetar a disponibilizat
    165.473 de oameni. Dar s-a schimbat ceva in administratie? Merg
    lucrurile mai bine? Iti poti plati acum toate impozitele intr-un
    singur loc, fara sa treci prin “in birouri”?

    Pai asta e reforma statului despre care vorbeste presedintele
    Basescu ca se face acum?

    La fel cum premierul Boc vorbeste despre faptul ca investitiile
    aduc locuri de munca. WOW, nu stiam. Tot el se lauda ca in ultimele
    trei luni s-au inregistrat vreo 600.000 de noi contracte de munca.
    Dar cate i-au apartinut lui? Unde sunt investitiile? Ca de la
    inceputul anului s-au facut economii in acest domeniu.

    Urmeaza 2012, anul electoral de care se sperie toata lumea. Cei
    de la putere pentru ca oamenii nu ii vor mai vota si vor pierde
    puterea daca nu le dau salariile inapoi si investitorii pentru ca
    se gandesc ca Guvernul nu va tine lucrurile in frau.

    Basescu, un politician care a castigat alegerile prin carisma si
    populism, atrage atentia Guvernului, adica oamenilor pe care ii
    sustine, sa nu scape din mana economia pentru ca este foarte
    fragila in contextul crizei globale. Pai el este pus acolo ca sa
    vegheze la acest lucru, nu sa constate post-factum, asa cum face
    acum cu perioada guvernarii Tariceanu. Basescu era la putere cand
    Tariceanu impartea banii in dreapta si stanga si nu spunea nimic.
    Pentru ca unde se imparteau banii erau si votantii lui.

    Acum, atat presedintele Basescu, cat si premierul Boc au ocazia
    sa nu mai constate lucrurile pe care le vedem cu totii- ca e criza,
    ca America are probleme, ca Europa este inglodata in datorii din
    cauza protectiei sociale mari acordate, ca baietii lor destepti fac
    in continuare bani- si sa treaca la masuri active. Nu cum a zis
    ministrul Economiei, Ion Ariton, ca nu este momentul sa vorbim acum
    despre criza.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar.

  • Browserul si IQ-ul

    Am avut intotdeauna probleme cu diversele versiuni ale browserelor Internet Explorer de la Microsoft. Ca proiectant de aplicatii web, trebuie sa ma asigur ca utilizatorii le pot accesa indiferent de browserul pe care-l folosesc, asa ca pe sistemele mele ruleaza cam orice program ce vizualizeaza pagini web pe care l-am gasit, in diverse versiuni si sub diverse platforme. Insa este de notorietate faptul ca versiunile mai vechi ale IE nu s-au prea aliniat standardelor pentru un motiv foarte simplu: avand o cota de piata uriasa (care intr-o vreme trecuse de 95%), browserul de la Microsoft s-a impus ca un standard de facto, care-si permitea sa incalce standardele de jure pentru ca majoritatea proiectantilor dezvoltau situri sau aplicatii anume pentru IE.

    Intre timp insa, situatia s-a schimbat, pentru ca Mozilla Firefox, Google Chrome si Apple Safari au erodat cota de piata detinuta de IE, pana la nivelul la care dezvoltatorii web au ajuns la concluzia ca e mai rentabil sa urmeze standardele oficiale (in special JavaScript), rezultatul firesc fiind ca acum aplicatiile functioneaza in general in browsere non-Microsoft, dar, spre exasperarea dezvoltatorului, necesita diverse “adaptari” pentru IE.

    Microsoft a inteles intr-un tarziu ca nu mai este in pozitia de a impune regulile in materie de browsere web, asa ca a schimbat macazul si a venit cu o noua versiune (IE9), care a imbunatatit semnificativ compatibilitatea cu standardele oficiale. Dar problemele nu s-au terminat, pentru ca toate aceste imbunatatiri nu se vad din perspectiva utilizatorilor, asa ca multi dintre ei nu trec la ultima versiune. Daca mi se semnaleaza ca (de exemplu) un utilizator din cine stie ce primarie scandinava nu poate sa acceseze o functionalitate dintr-o aplicatie dezvoltata de mine, problema este intotdeauna cauzata de o versiune antica de Internet Explorer (uneori chiar IE6, din 2001). Iar depanarea nu este simpla, pentru ca nu mai gasesc prin preajma sisteme cu respectiva versiune IE, asa ca adesea lucrez “in orb”, cu feedback telefonic si alte complicatii. Desigur, in astfel de situatii imi reprim cu greu tentatia de a specula cu privire la IQ-ul utilizatorului respectiv (sau al managerului IT, pentru ca multe institutii au politici stricte cu privire la softul folosit in birouri).

    In acest context, e firesc ca am fost foarte interesat de un raport publicat la sfarsitul lunii iulie de firma canadiana AptiQuant Psychometric Consulting, sub titlul “Intelligence Quotient (IQ) and Browser Usage”. Pe scurt, compania spune ca a corelat rezultatele obtinute de circa 100.000 de utilizatori, care au raspuns testelor de inteligenta publicate pe situl propriu, cu browserele web folosite de acestia. Statisticile indica un IQ mediu cu putin peste 80 in cazul utilizatorilor IE6 si ceva mai mare (dar tot sub 100) pentru utilizatorii celorlalte versiuni de IE, in vreme ce in cazul celorlalte browsere, media este mereu peste 100, ordinea crescatoare fiind: Firefox, Chrome, Safari, IE cu Chrome Frame, Camino si Opera. Trebuie mentionat ca Chrome Frame este un add-on pentru IE care foloseste motorul de randare si interpretorul JavaScript din Chrome pentru paginile ce cuprind un marcaj special.

    Raportul a facut repede valva si a fost imediat preluat de numeroase institutii de presa cu foarte buna reputatie, in frunte cu BBC si CNN. Daca sunteti utilizatori de Internet Explorer nu merita sa va simtiti ofensati, iar daca sunteti impotriva browserelor Microsoft, nu va grabiti sa va umflati in pene: raportul este un fals, o simpla pacaleala, un “hoax”. Firma AptiQuant nu exista, domeniul web a fost inregistrat la 14 iulie 2011, adresa postala indicata nu exista, materialele de pe site (mai putin raportul) sunt preluate de pe situl unei firme franceze numite Central Test (inclusiv fotografiile cercetatorilor), testul invocat (Wechsler) este sub copyright si nu poate fi administrat online. Suficiente indicii ca ceva este in neregula, dar se pare ca jurnalistii n-au avut timp de indoieli, iar BBC s-a trezit luni dimineata intr-o postura jenanta, inlocuind articolul initial cu o dezmintire.

    Autorul farsei este un proiectant de aplicatii web care semneaza Tarandeep Gill, exasperat la randul lui de problemele pe care vechile browsere Microsoft le provoaca. Inspirat de teoria lui Richard Dawkins, s-a hotarat sa lanseze o “mima” (meme) care, daca va avea succes, va atrage atentia multor utilizatori de Internet Explorer ca e cazul sa faca upgrade. Nu pot decat sa-i fiu recunoscator.

  • Sorin Pislaru, ZF: Romanii din Spania, apatrizi pentru guvernul Romaniei

    Pentru ca in momentul cand o tara din Uniunea Europeana intoarce
    spatele libertatii de circulatie a oamenilor pentru un stat membru
    intoarce spatele si libertatii circulatiei capitalului si a
    serviciilor.
    Aderarea la Uniunea Europeana este un tot: libertatea de circulatie
    a marfurilor, a capitalului, a companiilor (prin serviciile lor) si
    a oamenilor, iar orice atingere a unuia din capitole dauneaza
    ansamblului.

    Firmele spaniole au afaceri de sute de milioane de euro in
    Romania din contracte pentru infrastructura cu statul, bancile
    spaniole pot castiga din plasamente locale 7-8% la lei iar daca se
    mai adauga aprecierea leului chiar 10% pe an, iar achizitiile de
    companii romanesti, de active si terenuri se pot face neingradit de
    catre spanioli pentru ca toate aceste libertati sunt garantate, nu
    numai o parte din ele.

    Fiecare vine cu ce poate intr-un parteneriat. Noi nu (mai) avem
    industrie sau capital. Avem resurse primare: teren, energie si
    forta de munca – in cea mai mare parte bruta. Asta avem, dar macar
    sa fim lasati sa le folosim conform intelegerii. Nu putem cumpara
    companii in Spania, terenuri sau sa facem plasamente monetare. Ca
    nu avem de unde. Ei o fac la noi, noi mergem sa muncim acolo. Asa e
    acum. Poate in 20 de ani va fi altfel. Dar sa respecte ceea ce s-au
    angajat sa respecte atunci cand au semnat aderarea la UE. Nu numai
    Romania are obligatii, ci si celelalte 26 de state membre fata de
    Romania.

    Acest argument nu a fost adus pana acum nici in cazul Olandei,
    care a amanat dreptul de munci pentru romani cu inca trei ani, nici
    in alte cazuri cand s-a pus problema unor restrictii pentru
    cetatenii romani. Nu a fost adus pentru ca intre oamenii de la
    varful statului roman si romanii simpli nu mai exista demult
    comunitate de interese sau de preocupari. Sunt alte lumi.
    Reactia guvernului Romaniei la ceea ce au decis spaniolii a fost
    precara, cu toate ca datele sunt stiute foarte bine: cei aproape un
    milion de romani din Spania impreuna cu milionul din Italia tin in
    brate economia romaneasca prin banii trimisi acasa.

    Nicio tara din UE nu si-a abandonat cu atata seninatate mai mult
    de 10% din populatie in economiile straine – iar cei doua milioane
    reprezinta o treime din populatia totala apta de munca intre 20 si
    40 de ani, de circa 6 milioane de persoane, conform Statisticii. Si
    nicio tara nu este atat de timida in a-si apara cetatenii in fata
    deciziilor discriminatorii ale partenerilor nostri din UE.

    Romanii plecati in Spania nu au deocamdata informatii clare
    despre restrictiile care vor fi impuse. Cei aflati deja acolo, in
    bun “spirit romanesc”, spun ca pe undeva este explicabila
    nervozitatea spaniolilor si ca cei “noi”, romanii care abia acum
    isi cauta de lucru, sunt dispusi sa lucreze la negru si strica
    piata.

    Normal, fiecare are grija patratului lui, asta au invatat
    romanii ani lungi inainte de ’89 si dupa cu si mai multa
    certitudine – nu exista cale de atingere in comun a unui scop,
    politica toata este o minciuna.
    Dar cand vrei sa ataci o problema, nu te duci direct in mijloc, o
    iei de la margini. Masurile anuntate de guvernul spaniol de
    restrictionare a accesului romanilor care nu au permise de munca
    pot fi urmate de altele, si mai dure, care ii vor privi si pe cei
    care au deja drept de munca.

    Depinde de reactia partii adverse. De ce nu s-ar putea ca maine
    sau peste o luna sa fie ceruta preschimbarea tuturor permiselor de
    munca ale imigrantilor si introducerea unor alte restrictii cu
    aceasta ocazie?

    Guvernul roman a cedat prea usor. “Ii intelegem pe partenerii
    nostri spanioli.” Nu trebuia pronuntat aici cuvantul intelegere, ci
    trebuia un raspuns dur. Acesti oameni sunt platiti din bani publici
    sa fie la dispozitia cetatenilor romani. De asta exista stat, ca sa
    isi apere cetatenii.

    Peregrinii Romaniei vor intoarce si mai abitir spatele unei tari
    ai carei lideri, desi platiti din bani publici, nu au idee sau nu
    le pasa cum sa le apere interesele.

    Care mai este diferenta dintre un apatrid si un cetatean roman
    in Spania? Luand in considerare modul cum isi apara statul roman
    cetatenii, tinde spre zero. Nu ca cei din tara ar fi considerati
    altfel de “activul” de partid si de stat.

    Sorin Pislaru este redactorul-sef al Ziarului Financiar.

  • Adrian Tone, Mediafax: Multumim, Argentina!

    Ne doream sa vina Messi, am fi vrut si Maradona, dar fuse demis
    intre timp. Natiunea fremata, eram plini de emotie, aveau sa se
    pogoare la noi extraterestrii insisi. I-am fi intampinat cu paine
    si sare in valoare de 200.000 de euro la Marriot, ca asa e datina
    la noi. Trece un strain pe drum, il bagi in casa si-l omenesti. E
    adevarat, in casa n-ai mai dat cu matura, miroase usor a imbacsit,
    prin curte ai gropi, gunoaie, cainii vagabonzi s-au inmultit si-ti
    desfigureaza copiii, dar ai si tu mandrete de stadion. Nu era el
    gata suta la suta, dar putea si Messi sa-si faca un dus ca lumea la
    finalul unui meci la care sigur nu s-ar fi omorat cu firea. N-a
    fost sa fie. Asta e, ce sa faci acum? N-ai cu cine, oameni fara
    cuvant argentinienii astia. Lasa ca le luam banii, ii dam in
    judecata si atunci vor plange ei cu adevarat. Si cu cine jucam noi?
    Pai simplu, procedam cu o natie mica ca aia din Luxemburg, cum au
    procedat argentinienii cu noi. Ce inseamna Luxemburg pe langa noi
    in fotbalul mondial? Nimic. Asa ca incercam sa-i despagubim pentru
    a-si anula partida lor cu Portugalia si sa-l vedem la Bucuresti pe
    Cristiano Ronaldo.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cristian Hostiuc, ZF: Generatia care schimba Romania. Ei au dus economia inainte in ultimii 20 de ani, in timp ce politica a tras-o in jos

    Prin raportarea la liderii nostri politici, de la care asteptam
    zi de zi autostrazi, drumuri fara gropi, profesori si scoli mai
    bune, spitale moderne, taxe si impozite mai mici, Romania este
    repetenta, departe de sperantele noastre.

    Parca nu s-a intamplat nimic, iar romanii s-au saturat de tara
    lor, de aceleasi personaje din generatia “escu” care parca sunt
    batute in cuie la putere. Romanii nu sunt mandri de liderii lor
    politici si nici de urmasii lor la putere. Cred ca nu ii
    reprezinta.

    Si, din acest motiv, interesul pentru politica, pentru cine
    conduce tara s-a transformat intr-o “scarba nationala”.
    Cei mai multi muta canalul, sar peste pagina politica din ziare si
    se duc direct la show-biz si nu se duc la vot.
    Daca liderii politici actuali atata pot, atunci cine duce Romania
    inainte? Avem cu cine?
    Avem, dar nu ii cautati in politica pentru ca nu sunt acolo.

    De trei ani, Ziarul Financiar impreuna cu Universitatea din
    Viena acorda o bursa pentru un Executive MBA unui abonat al
    ziarului. Anul acesta a fost randul meu sa fac parte din juriu
    impreuna cu decanul programului, profesorul Bodo B.
    Schlegelmilch.

    Am cunoscut si discutat cu 27 de candidati: manageri din
    esaloanele doi si trei din multinationale, companii romanesti sau
    antreprenori care sunt mandri de afacerile lor, de cateva milioane
    de euro.
    Ei sunt generatia care are 30-45 de ani, generatia tacuta, care nu
    a iesit in fata. Ei sunt cei care au inceput sa lucreze inca din
    timpul facultatii, care au crescut odata cu companiile, generatia
    care a invatat rigoarea si organizarea multinationalelor si care a
    pus pe picioare afaceri din instinct, fler, energie si
    determinare.

    Ei sunt generatia care a fost trimisa la cursuri, seminarii,
    scoala, adica la pregatire de angajatorii lor, generatia care a
    invatat cum este si la altii, care a extins in tara afacerile
    companiilor pentru care lucreaza, generatia care stie in orice
    moment, pana la ultimul sac, care este cererea de produse si ce vor
    romanii, generatia care se scoala in fiecare dimineata sub
    presiunea targeturilor de vanzari, care se duce la job in fiecare
    zi pentru ca prezenta lor nu este optionala, asa cum se intampla la
    Parlament- unde Crin Antonescu este liderul chiulangiilor,
    generatia care a dat manageri romani pentru alte tari. Ei sunt
    generatia care nu traieste din rente, sinecuri sau comisioane. Ei
    sunt platiti in functie de realizari.

    Eu am stat de vorba cu doar 27 dintre ei, dar sunt mult mai
    multi…mii si zeci de mii.

    De mai bine de trei luni, Ziarul Financiar impreuna cu revista
    BUSINESS Magazin are o rubrica zilnica, “Generatia care trebuie sa
    schimbe Romania”, prin care vrem sa scoatem la lumina macar o parte
    dintre cei care formeaza aceasta generatie, cei ce nu stiu si nu se
    bat cu pumnul in piept ca duc Romania mai departe zi de zi.

    O fata din IT, care candidase pentru acea bursa de Executive
    MBA, povestea la interviu cum este responsabila din Romania si
    pentru alte tari din zona fostei Iugoslavii si cum trebuie sa faca
    lucrurile sa mearga intr-o echipa multinationala. Un candidat in
    varsta de aproximativ 30 de ani din industria auto avea pe mana un
    buget de 50 de milioane de euro pentru mai multe tari. Iar un
    manager din HR, care lucrase la o firma de audit, era responsabil
    de resurse umane pentru noua tari.
    Iar Traian Basescu se chinuia in primavara sa gaseasca un
    premier.

    O alta candidata din industria petroliera, un domeniu despre
    care se spune ca este rezervat barbatilor, spunea, asa ca o
    razvratire personala, ca i se cere de catre seful ei, un expat, sa
    vina cu trei solutii pentru fiecare problema si sa o indice pe cea
    pe care ar alege-o ea. Si aceea era solutia cu care expatul se
    ducea mai departe.

    Acestea sunt doar cateva exemple din generatia tacuta care
    schimba Romania.

    Iar aceasta generatie are o doza de patriotism profesional mult
    mai puternic decat al liderilor politici.

    Ei stiu ca nu sunt mai prejos decat cei pentru care lucreaza,
    decat omologii lor din alte tari si nu inteleg de ce suntem vazuti
    atat de prost la nivel politic. Multi dintre ei si-ar dori ca
    Romania sa fie mai antreprenoriala si sa aiba afacerile ei
    nationale. Iar acest lucru il spun cei care lucreaza de ani buni in
    multinationale.

    Pentru ei politica este un scandal continuu caruia nu ii inteleg
    rostul si de aceea fug de ea. Sunt constienti ca pot schimba
    Romania mult mai repede si mai bine decat cei care conduc aceasta
    tara, dar nu isi gasesc o platforma in care sa se regaseasca. Cei
    care conduc nu sunt din generatia lor, generatia care in ultimii
    douazeci de ani a dus economia inainte in timp ce politica a tras-o
    in jos.
    Una dintre intrebarile mele a fost “Cu cine ar vota, intre
    Ceausescu si Basescu dintr-o perspectiva a realizarilor”. Dupa
    cateva clipe de gandire, toti au spus ca ar vota cu Basescu pentru
    ca tin la libertate si democratie mai mult decat ne-am putea
    inchipui.

  • Mesajul si masajul

    De vreo 12 ani (adica din mileniul trecut) moderez un grup de
    discutii pe teme de politici IT si alte subiecte conexe. La inceput
    era un “mailing list”, adica mesajele circulau prin e-mail si erau
    distribuite tuturor celor inscrisi. Am regasit zilele trecute o
    arhiva de la inceputuri si am fost surprins de stilul mesajelor:
    erau “discursive”, multe erau destul de ample, iar autorii incercau
    sa-si demonstreze ideile intr-o maniera coerenta. In acea vreme am
    fost activ si pe unele forumuri web si, cu exceptia unor
    inevitabili “spargatori de discutii” (trolls), stilul era cam
    acelasi. Cam tot pe atunci au aparut retelele de socializare si
    gaseam in unele comunitati din LiveJournal dezbateri de cea mai
    buna calitate pe tematici interesante, cum ar fi sociologia
    internetului sau ingineria programarii.

    Totul pare foarte indepartat. Astazi, pe grupul de discutii IT
    (mutat pe Google) rar mai posteaza cineva mesaje de mai mult de
    10-15 randuri. Majoritatea contin cateva referinte si scurte
    comentarii, iar raspunsurile sunt laconice si de regula insotite de
    alte link-uri. Forumuri web de discutii serioase sunt putine si
    accesul de multe ori permis pe baza de invitatii (printr-un abuz de
    limbaj termenul “forum” se aplica acum mai degraba comentariilor de
    sub articolele din editiile online ale unor publicatii). Pe
    Facebook rareori am citit replici dincolo de nivelul unei fraze. De
    fapt, totul pare sa convearga spre Twitter, dar nu ca instrument,
    ci ca stil: 140 de caractere sunt suficiente pentru orice. Sau
    mesajele SMS, unde rareori se trece peste o propozitie. N-as fi
    mirat daca ar fi vorba, in mare masura, de aceiasi oameni, doar cu
    zece ani mai in varsta. Ce sa mai zic atunci despre cei care la
    sfarsitul anilor 90 erau prescolari sau incepeau scoala
    primara?

    Unii spun ca limbajul se destructureaza, dar gresesc. In
    realitate, ceea ce se destructureaza este “povestirea”
    (storytelling), naratiunea care a insotit omenirea de la inceputuri
    si pana astazi. Sau, mai precis, pana ieri. Oralitatea primordiala,
    transpusa mai tarziu in text tiparit, evocand fapte reale sau
    imaginare care s-au petrecut intr-un trecut care devine din ce in
    ce mai indepartat, a fost zguduita mai intai de o revolutie in
    televiziune numita “reality show”: actiune care se petrece sub
    ochii tai, care nu trebuie (si nu merita) evocata. Insa lovitura
    cea mai grea i-a fost data de noile medii gazduite de internet: “un
    om se intoarce de la razboi pe calea marii si dupa multe peripetii
    ajunge acasa”. Odiseea in versiunea pentru Twitter, fara
    punctuatie, fara context, fara localizare in timp sau in spatiu,
    fara dramatism, fara detalii, fara nimic. Homer inca are sansa sa
    fie citit in 82 de caractere, dar James Joyce cu al sau Ulise
    pierde orice sansa de a fi trimis prin SMS, asa ca un curios va
    arunca un ochi peste primul paragraf din articolul din Wikipedia si
    ii va fi de ajuns. Sau va cauta pe YouTube si va gasi cateva
    videoclipuri de 5 minute in care cineva citeste un paragraf sau
    doua.

    Privit din acest punct, “dezastrul” de la bacalaureatul de anul
    acesta isi pierde latura senzationala, iar cautarea vinovatilor
    devine irelevanta, pentru ca singurii nevinovati sunt elevii. Ceea
    ce era inevitabil s-a intamplat fara ca societatea sa bage de
    seama: generatia celor de varsta majoratului sunt “nativii
    digitali” de care vorbeam cu cativa ani in urma, complet
    deconectati de la sistemul de referinta al generatiei precedente,
    formata din parintii si profesorii lor. Nu sunt nici mai prosti,
    nici mai lenesi, nici mai impertinenti decat noi, singura lor vina
    fiind ca au fost inregimentati intr-o scoala din alte vremuri, in
    care educatorii si cei educati nu mai comunica. Nu spun neaparat ca
    telefonul mobil, mess-ul sau Facebook-ul i-au format sau i-au
    deformat, spun doar ca noile tehnologii au marit distanta dintre
    generatii pana la ruptura, iar recunoasterea acestei stari ar
    produce un disconfort major intregului sistem. Acum toata
    informatia e la un clic distanta, dar elevii sunt obligati sa
    acumuleze cunostinte in loc sa invete sa le utilizeze. Nostalgia
    “povestirii” inca exista (asa cum Harry Potter a dovedit-o), dar
    elevii sunt manati spre Sadoveanu si “La Medeleni”…

    Sigur ca McLuhan are dreptate: mediul de comunicare iti
    transmite propriul mesaj, iar schimbarea acestuia are efecte majore
    asupra intregului esafodaj social, politic si economic. Traim
    astfel de vremuri si ar fi cazul sa ne adaptam, dar se pare ca n-am
    receptionat mesajul. Sau masajul.

  • Un bis ca o palma

    Pentru cei care se afla in tren, de exemplu, si nu au YouTube la
    indemana, spun ca este vorba de un spectacol al Operei din Roma:
    Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijat de Riccardo Muti (multumesc
    dramaturgului Valentin Nicolau, pe blogul caruia – www.noriimei.ro
    – am gasit relatarea). Reprezentatia, din 12 martie, marca cei 150
    de ani de la formarea statului italian. Inainte de inceperea
    spectacolului, primarul Romei Gianni Alemanno, membru al partidului
    de guvernamant, a denuntat reducerea bugetului alocat culturii; in
    sala se afla si premierul Silvio Berlusconi. Aria “Va’ pensiero” –
    corul sclavilor – a iscat in publicul deja montat reactii care au
    mers de la “Bis” la “Traiasca Italia!”. Iar cand ovatiile s-au
    linistit, cineva a strigat “Viata lunga Italiei!”. Iar Riccardo
    Muti a reactionat: “Da, cu asta sunt de acord. Viata lunga Italiei!
    …. Nu mai am 30 de ani si mi-am trait viata, dar ca italian care
    a calatorit mult prin lume mi-e rusine de ceea ce se intampla in
    tara mea. Asa ca ma supun cererii voastre de bis pentru
    Va’pensiero. N-o fac numai din emotia patriotica pe care o resimt,
    ci pentru ca asta seara, in timp ce dirijam corul care canta “Oh,
    tara mea, frumoasa si pierduta”, m-am gandit ca daca vom continua
    asa, vom ucide cultura pe care s-a cladit istoria Italiei. Si
    intr-un astfel de caz, patria noastra ar fi cu adevarat “frumoasa
    si pierduta”….De cand domneste aici un “climat italian”, eu,
    Muti, am tacut prea multi ani. Acum as vrea… ar trebui sa dam un
    sens acestei arii. Intrucat ne aflam in casa noastra, in teatrul
    capitalei, cu un cor care a cantat magnific si care e acompaniat
    magnific, daca vreti cu adevarat, va propun sa va alaturati noua
    pentru a canta impreuna.” Ce a urmat nu mai are nevoie de
    descriere.

    As vrea sa trecem acum de la opera la subiectul de pe coperta
    acestei reviste – limitele tehnologiei – si la ceea ce colegii mei
    nu au scris acolo, explicit: la relaxarea inteligentei, la blazare,
    la urmatorul pas inapoi care vine dupa caderea tehnologica. Pentru
    exemplificare, sa luam cazul Japoniei, o tara lipsita practic de
    resurse naturale, dar care este a treia economie a lumii. Sa facem
    o paralela cu Nigeria, care are resurse naturale, teren agricol,
    populatie tanara, dar este una dintre cele mai sarace natiuni
    (chiar daca are una dintre cele mai dinamice rate de crestere
    economica din lume, cum mi-ar putea aminti cineva). Ce le
    deosebeste, de ce o natie saraca in resurse este bogata, iar una
    bogata in resurse este saraca? Psihologul Earl Hunt crede ca este
    vorba de ceea ce se cheama “inteligenta nationala”. Intr-o
    comunicare tinuta la o conferinta a asociatiei de stiinte
    psihologice, Hunt apreciaza ca inteligenta nu este ceea ce masoara
    testele IQ, fiind in fapt abilitatea de a rezolva probleme sociale
    folosind artefacte sociale, respectiv calculatoarele, cartile,
    aplicatii stiintifice sau legi.

    Zestrea genetica a omenirii este aceeasi, dar potentialul
    fiecarei natiuni este influentat de o seama de factori ce tin de
    alimentatie, sanatate sau poluare, alaturi de mediul social si
    sistemul de invatamant. Mai este nevoie de o elita cognitiva, de
    oameni care sa creeze si sa asigure functionarea artefactelor
    sociale. Iar natia, in ansamblul ei, trebuie sa dovedeasca ceea ce
    Hunt numeste “dorinta de a asculta”, adica abilitatea de a
    identifica si de a-si insusi elementele care aduc progres. Liderii
    japonezi au decis in secolul 17 sa isi izoleze tara de restul
    lumii, iar inteligenta nationala s-a redus, japonezii respingand
    pur si simplu orice proces de modernizare; 200 de ani mai tarziu,
    frontierele culturale s-au redeschis, iar Japonia a inflorit.

    In acest context as pune ceea ce BUSINESS Magazin a facut in
    numarul trecut si in acest numar, insistand pe ceea ce noi numim
    regres tehnologic. A fost un infografic pe care am decis sa-l
    extindem si sa-l transformam intr-un subiect de coperta. Cine nu
    intelege cat de grav este subiectul si cata nevoie au romanii,
    omenirea in general, de progres, cercetare, cultura, carti,
    computere, informare si instruire este un natarau.

    Inteligenta unei natii se leaga in mod direct de prosperitate,
    de calitatea sistemului legislativ, de eficienta birocratiei sau de
    distributia veniturilor, de acel altruism financiar cu care asociam
    capitalismul in urma cu doua decenii.

    Ar trebui aici sa pomenesc de rezultatele de la bacalaureat sau
    de la concursul de titularizare a profesorilor, recente subiecte
    media; nu o fac decat in trecere, pentru ca relele sunt ingropate
    mult mai adanc: insi isteti au calculat ca inteligenta nationala
    din 1970 influenta bogatia din anii 2000, iar averea din anii ’70
    relationa direct cu gradul de inteligenta din 2000.
    Dirijorul si omul de cultura Riccardo Muti a inteles asta si a
    facut ceea ce stie cel mai bine: i-a dat un bis ca o palma lui
    Silvio Berlusconi, socotind ca a tacut prea multi ani. Gestul sau
    poate ca nu are, singur, prea mare valoare; dar ma gandesc ca
    oamenii care au cantat pe scena, oamenii care au cantat in sala si
    oamenii care au vazut concertul la televizor sau pe internet au
    castigat nu numai un strop de emotie, pentru care au varsat o
    lacrima sincera, ci si impulsul necesar pentru ca patria lor sa nu
    mai fie frumoasa, dar pierduta. Noi?