CEB, Banca de Export din Cehia, detinuta in proportie de 73% de guvernul ceh, va imprumuta un miliard de dolari Bancii de Investitii si Dezvoltare din Vietnam (BIDV) pentru punerea in practica a opt mari proiecte industriale, transmite Dow Jones.
Valoarea totala a acestora este de 1,7 mld. euro. 60% din bani provin din imprumutul acordat de banca ceha, 20% de la banca vietnameza, iar 20% de la developeri. Proiectele vizeaza constructia in
Compania japoneza
Incepand cu a doua jumatate a anului viitor, aici vor fi produse atat unitati cu plasma, cat si cu cristale lichide. Noua fabrica, unde vor lucra 1.500 de persoane, va fi amplasata in regiunea Usti, la 80 de kilometri vest de Praga. Pentru inceput, productia lunara va ajunge la 80.000 de televizoare si 100.000 de monitoare. Dupa 2008, compania japoneza spera sa produca aici lunar 140.000 de televizoare si 200.000 de monitoare.
Guvernul de la Londra a promis restrictii pentru potentialii imigranti din Romania si
STATISTICA PROBABILITATILOR: Din luna mai 2004 si pana in iunie 2006, un numar de 600.000 de cetateni din cele opt state ex-comuniste integrate in Uniunea Europeana la 1 mai 2004 (UE8) au intrat sa lucreze in Marea Britanie, din care peste 260.000, respectiv cel mai numeros grup, au fost polonezi. Pentru comparatie, numarul romanilor si al bulgarilor care au solicitat de munca in Marea Britanie in perioada 2004-2006 a fost de peste 7.000, din care circa 1.000 au fost acceptati. Acum, estimarile autoritatilor romane si bulgare vorbesc de circa 5.000-13.000 de lucratori care ar urma sa intre in Marea Britanie in 2007, desi organizatii ostile imigratiei, ca MigrationWatch UK din Londra, estimeaza ca in primele 20 de luni dupa aderarea Romaniei si a Bulgariei, pe piata britanica vor intra 300.000 de lucratori din cele doua tari.
SA NU EXAGERAM: Premierul Tony Blair a castigat un al treilea mandat in mai 2005, in principal gratie modului cum a reusit sa conduca economia. Blair s-a aflat in fruntea guvernului timp de 36 de trimestre de crestere economica neintrerupta, care au permis ca ocuparea fortei de munca sa ajunga la numarul record de 28,97 milioane de persoane (in trimestrul incheiat in iunie curent). Cu toate acestea, criticii i-au reprosat premierului ca numarul de persoane care solicita ajutor de somaj a tot crescut, mai ales pe parcursul ultimului an, fapt pus de analisti mai ales pe seama influxului de imigranti din Europa de Est. In luna iunie, cererile de ajutor de somaj au crescut la cel mai inalt nivel in mai mult de patru ani. Totusi, saptamanile trecute au aparut datele pe august, care releva ca in august cererile de ajutor de somaj au scazut cu 3.900, peste asteptarile analistilor, ceea ce inseamna un total de 950.000, echivalent cu o rata a somajului de 3%, extrem de confortabila pentru o tara UE.
INSTALATORUL POLONEZ: In sprijinul politicii sale de deschidere a granitelor, Londra a invocat faptul ca imigrantii din Est vin sa presteze de obicei munci de jos, in sectoarele imposibil de acoperit de catre forta de munca locala. Conform unei recente statistici a Home Office referitoare la ultimii doi ani, strainii ajung in majoritate sa lucreze ca muncitori in uzine (37%), ambalare si depozitare de marfuri (9% si 10%), catering si curatenie (cate 9%). Totusi, criticii politicii de deschidere a granitelor acuza faptul ca multi iau deja de la stat ajutoare: alocatie pentru copii (27.000 de beneficiari pana acum) sau facilitati fiscale pentru cei cu venituri mici (14.000 de beneficiari pana acum). Numarul celor care locuiesc in Marea Britanie cu copii cu tot s-a dublat de la 1 mai 2004 pana anul acesta, ajungand la 5.000.
La momentul precedentei extinderi a UE, din 1 mai 2004, o parte din vechile state membre ale Uniunii au impus restrictii in privinta liberei circulatii a fortei de munca provenind din opt dintre tarile proaspat integrate – UE8 (Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia si Slovenia).
Tratatul de aderare incheiat cu aceste tari a introdus masuri tranzitorii, cunoscute drept aranjamentul 2A3A2 ani, in virtutea caruia eventualele restrictii la accesul fortei de munca (accesul strainilor pe baza de permise de munca, acordate in unele cazuri in contingent limitat anual) trebuie reconsiderate dupa o perioada de 2 ani (la 1 mai 2006), apoi dupa inca trei, respectiv doi ani, urmand sa dispara total la 1 mai 2011.
In cazul Romaniei si al Bulgariei, care adera la 1 ianuarie 2007, aranjamentul va fi de gen 2A3 ani, ceea ce inseamna ca o parte din restrictii e posibil sa dispara inca din 2009.
BELGIA: Fata de restrictiile impuse initial, anul acesta a fost liberalizat accesul in anumite zone ale pietei muncii (pentru zona Bruxelles, de exemplu, pentru asistente medicale, instalatori, electricieni, constructori, arhitecti, contabili, ingineri, specialisti IT).
DANEMARCA: Initial, Danemarca a permis accesul imigrantilor din UE8 pe piata muncii pe o perioada limitata, de sase luni. Daca pretendentii isi gasesc loc de munca in acest interval, atunci capata drept de sedere in
FINLANDA: La 1 ianuarie 2006, Finlanda a ridicat toate restrictiile pe piata muncii (anterior, strainii din UE8 puteau obtine o slujba fara permis de munca doar daca oficiul de plasare a fortei de munca decidea ca nu exista nici o cerere disponibila pentru acea slujba din partea unui solicitant autohton).
FRANTA: Franta e in curs de ridicare partiala a unor restrictii, urmand sa acorde mai usor permise de munca acolo unde recrutarea ramane o problema (hoteluri si restaurante, constructii, industrie, lucrari publice, asistenta medicala).
GRECIA: Atena a renuntat la orice fel de restrictii de la 1 mai 2006.
IRLANDA: De la bun inceput, Irlanda si-a deschis complet granitele pentru tarile nou-venite in UE. Totusi, imigrantii din toate tarile UE (cu exceptia celor din Marea Britanie) sunt neeligibili pentru ajutoare de la stat pe timp de doi ani.
ITALIA: La 1 mai 2006 a crescut contingentul de permise de munca alocat pentru lucratorii din UE8, de la 20.000 la 170.000 pe an. In iulie, dupa venirea la putere a guvernului Prodi, Italia a abolit toate restrictiile, oferind in plus drept de sedere legala pentru 517.000 de imigranti care nu reusisera sa-l obtina din cauza regimului de contingente impuse de precedentul guvern.
LUXEMBURG: Restrictiile raman aici in vigoare, cu exceptia anumitor sectoare economice unde permisele de munca sunt acordate mai usor de la 1 mai 2006.
OLANDA: Dupa ce initial Olanda anuntase ca toate restrictiile vor fi ridicate la 1 ianuarie 2007, parlamentul a decis altfel, astfel incat o reevaluare a regimului de restrictii va fi facuta la sfarsitul lui 2006. Exista insa posibilitatea de a obtine mai usor permise de munca in anumite sectoare, iar din 17 septembrie a fost liberalizat accesul lucratorilor din UE8 in 16 din sectoarele economice ale tarii, in speta cele unde forta de munca lipseste sau unde exista o abundenta de lucratori la negru.
PORTUGALIA: La 1 mai 2006, Portugalia a renuntat la toate restrictiile. Intre 2004 si 2006, Lisabona avusese un contingent anual foarte mic, de 6.500 de lucratori straini.
SPANIA: Madridul a renuntat la toate restrictiile incepand de la 1 mai 2006.
SUEDIA: Alaturi de Irlanda si Marea Britanie, Suedia a fost una din cele trei tari comunitare care de la bun inceput n-a aplicat nici un fel de restrictie fata de UE8.
MAREA BRITANIE: Desi n-a impus restrictii la 1 mai 2004, Londra cere lucratorilor straini sa se inregistreze si ii considera eligibili pentru ajutoare de la stat doar dupa ce au lucrat continuu in tara timp de cel putin un an.
Amanarea anuntarii datelor privind adoptarea euro de catre economiile din Europa Centrala este contrara angajamentelor asumate de aceste state la momentul aderarii, a apreciat Klaus Liebscher, membru in Consiliul Guvernatorilor al Bancii Centrale Europene (BCE), citat de Reuters.
Pe de alta parte, oficialul BCE a solicitat Romaniei si Bulgariei sa mentina ritmul actual al reformelor. Cele zece state care au aderat la UE in anul 2004 au stabilit ca obiectiv, la momentul respectiv, adoptarea euro pana in anul 2010. Pana in prezent, Slovenia este singura tara care si-a asigurat aderarea la zona euro, programata pentru anul 2007, in vreme ce o serie de guverne au recunoscut, in ultimele saptamani, ca vor pastra monedele nationale cel putin pana la sfarsitul acestui deceniu. Ungaria, care consemneaza cel mai mare deficit bugetar din UE, raportat la marimea economiei, a abandonat obiectivul privind adoptarea euro in anul 2010 si nu a stabilit o data tinta pentru aderarea la zona euro. O serie de oficiali guvernamentali au declarat recent ca Ungaria ar putea renunta la forint in 2013.
Totodata, adjunctul ministrului finantelor din Polonia a declarat ca aceasta tara ar putea inceplini criteriile de adoptare a euro in 2009, astfel ca aderarea la uniunea monetara s-ar putea produce in anul 2012. Oficialii de la Praga apreciaza, de asemenea, ca adoptarea euro in 2010 este putin probabila, pe fondul cresterii deficitului bugetar si a inflexibilitatii pietei muncii.
Pe de alta parte, cererea Lituaniei privind aderarea la uniunea monetara in anul 2007 a fost respinsa, nivelul inflatiei fiind considerat de oficialii europeni prea ridicat.
Noua state risca sa fie amendate de Comisia Europeana cu o suma totala de 377 de milioane de euro pentru depasirea cotei de lapte in perioada aprilie 2005 – martie 2006. Spre comparatie, suma de anul trecut a ajuns la 355 de milioane de euro.
Efectele valului de extindere a UE spre est din 2004, dificultatile economiilor occidentale si problema nerezolvata a integrarii culturale a imigrantilor de pe alte continente au creat in vechea Europa o conjunctura destul de ostila fata de ideea de imigratie. Conjunctura pe care discursurile despre beneficiile economice ale fortei de munca ieftine si docile venite din estul Europei cu greu o pot contracara.
Suntem teribil de dezamagiti. Si am fost deja dezamagiti cand am negociat capitolul despre libera circulatie a persoanelor, fiindca am fost absolut siguri ca nu exista nici un motiv si nici o justificare economica pentru asteptarea asta ca milioane de oameni sa va invadeze piata muncii. Nu sunt cuvintele vreunui ministru roman sau bulgar, ci ale Danutei Hubner, comisarul european pentru politici regionale, rostite dupa 1 mai 2004, cand Polonia, tara sa de origine, a aderat la UE.
Povestea se repeta acum intocmai cu
Problema nu sunt insa perioadele de tranzitie, ci faptul ca si cu ele, si fara ele, integrarea Romaniei si a Bulgariei are loc intr-un moment cum nu se poate mai prost pentru ceea ce se numeste procesul de constructie europeana. Am mai vorbit in editii anterioare ale revistei despre feluritele acceptii ale Uniunii Europene, de la ideea de simpla piata, cu o moneda unica si un spatiu vamal comun, pana la cea de spatiu cultural comun, construit pe afinitati si pe schimburi de bunuri simbolice (nu altul este sensul birocratiei asa de ridiculizate a unui Bruxelles care angajeaza mii de translatori sa traduca toate documentele comunitare in toate limbile tarilor membre). Aceasta a fost esenta disputei din jurul Constitutiei Europene, cand statele UE au constatat ca pot cadea de acord asupra principiilor unei piete comune, dar nu si asupra principiilor unei entitati culturale comune; si aceasta a fost esenta disputei din jurul directiei de dezvoltare economica a Europei, vazuta de Bruxelles ca diferentiindu-se de modelul american printr-o preocupare sociala mult mai accentuata.
Acum, testul aderarii Romaniei si Bulgariei pune in evidenta tocmai punctul in care ceea ce ar trebui sa fie o piata comuna intra in contradictie cu instinctul de conservare culturala al vechii
Acum insa e vorba de altceva decat de protectionism pur economic. De la momentul 1 mai 2004, cand UE a mai crescut cu zece state, si pana acum, Europa a ajuns nu numai sa-si amelioreze situatia economica (ultimele estimari oficiale vorbesc de o crestere a PIB de 2,6% in 2006 numai pentru zona euro, cel mai bun rezultat din 2000 incoace), dar si sa se obisnuiasca treptat cu ideea ca imigrantii, mai ales atunci cand e vorba de imigranti est-europeni, calificati si disciplinati, nu arunca in somaj forta de munca locala (ceea ce si explica de ce la 1 mai anul acesta, dupa primii doi ani de tranzitie din punctul de vedere al deschiderii pietelor de munca, o parte din tarile occidentale au decis deja sa nu mai restrictioneze accesul lucratorilor est-europeni). Modelul anglo-saxon al liberalizarii complete a pietei muncii, promovat de Marea Britanie, Irlanda si Suedia, s-a dovedit suficient de benefic pentru tarile in cauza pentru ca ideea de deschidere a pietei muncii sa nu mai fie o sperietoare pentru restul Europei Occidentale.
In schimb insa, tot dupa 1 mai 2004, vechea Europa a intrat aproape pe nesimtite intr-un impas de ordin cultural, unde evenimente de importanta altfel cu totul inegala s-au aglomerat intr-unul si acelasi peisaj al unei nelinisti mai greu de depasit decat cea provocata de o perioada de recesiune. Respingerea Constitutiei in Franta si Olanda, certurile din Franta din jurul dreptului de a purta val musulman in scoli si rebeliunile de strada de vara trecuta din suburbii, cersetorii romani agresivi din capitalele europene, uciderea regizorului olandez Theo van Gogh si caderea guvernului olandez din cauza unui scandal legat de o musulmana intrata in tara ilegal, criza caricaturilor lui Mahomed, huliganii polonezi de care se temeau organizatorii Campionatului Mondial de Fotbal din Germania si bandele de mafioti est-europeni descrise de presa italiana sunt, din punctul de vedere de care vorbim aici, tot atatea elemente ale impasului cultural din societatea occidentala. Sa fi ajuns insa chestiunea imigratiei sa determine chiar un impas cultural, unde orice imigrant sa ajunga sa fie privit ca o amenintare la adresa identitatii europene?
Presa romaneasca obisnuieste sa scrie, de pilda, ca vesticii ii percep net diferit pe est-europeni in raport cu imigrantii musulmani, din ratiuni de compatibilitate culturala si uneori chiar lingvistica. Iar reprezentantii autoritatilor occidentali, in general promotori ai corectitudinii politice, rar se refera la religia sau la etnia imigrantilor care provoaca probleme in tarile lor. Dincolo de faptul ca atitudinea fata de chestiunea imigratiei in general tinde sa capete tot mai multa importanta pentru departajarea electorala a politicienilor, numai partidele de extrema dreapta indraznesc sa aduca in discutie rasa si religia atunci cand promit sa-i scape pe conationalii lor de afluxul de imigranti, iar discursurile despre imigratie sunt de obicei axate pe aspectele pur economice (ajutoarele de la stat pe care le capata strainii sau faptul ca banii castigati de straini in Occident servesc in fond tot la cresterea economica a tarilor lor de origine).
Totusi, cand e vorba de imigranti incomozi sau periculosi, in ochii cetateanului occidental obisnuit nu e loc de diferenta intre un fundamentalist islamic si un roman venit in Vest pentru talharii. Cresterea economica adusa in plus de imigranti, faptul ca un polonez sau un marocan accepta muncile refuzate de vestici sau povestile de groaza de genul celor relatate la inceputul lui septembrie de ziarul italian LEspresso (Am fost sclav in Puglia, despre est-europenii exploatati ca sclavi pe plantatiile de rosii ale italienilor) tind sa cantareasca mai putin in ochii unor occidentali speriati de valurile succesive de venetici pe care trebuie sa le inghita. Faptul ca partidele din Spania ii curteaza pe capsunarii romani vazuti deja ca o forta electorala, prudenta accentuata a politicienilor germani fata de electoratul musulman sau faptul ca londonezii vad in orasul lor panouri cu reclame scrise in poloneza la serviciile cutarei banci occidentale pot fi distractive pe termen scurt, dar nu si cand astfel de fenomene dau impresia ca societatile vestice decad la stadiul unor mozaicuri culturale atomizate si incoerente.
Aceasta explica de ce acum
La sfarsitul lui septembrie, la reuniunea de la Madrid a ministrilor de interne din opt tari comunitare, Sarkozy a propus un pact european asupra imigratiei, care sa instituie o politica comuna pe ansamblul UE in privinta imigratiei, astfel incat nou-venitii in fiecare tara sa fie supusi acelorasi standarde in materie de admisie. Nu putem sa continuam sa avem politici separate in chestiunea imigratiei, atata vreme cat e clar ca ne confruntam cu aceleasi probleme, a spus francezul, propunand intarirea granitelor externe ale UE si crearea unei forte speciale de patrulare a granitelor. Tinta criticilor lui Sarkozy era premierul socialist spaniol José Rodriguez Zapatero, care anul trecut a legalizat situatia a peste 700.000 de imigranti ilegali din Spania, cu motive altfel solid fundamentate economic: penuria de forta de munca din constructii si servicii si nevoia de a fiscaliza milioane bune de euro din economia subterana. Conform statisticilor spaniole, de amnistia respectiva au profitat in principal trei categorii de imigranti ilegali: ecuadorienii, romanii si marocanii.
Mai nou, Zapatero ar dori ca exemplul sau sa fie urmat si de alte state europene, care ar avea exact aceleasi motive economice sa procedeze astfel. Sarkozy si criticii lui Zapatero invoca exemplul Frantei, care a legalizat in 1997 situatia a 80.000 de imigranti, doar pentru ca in anul urmator sa cunoasca o crestere de patru ori a cererilor de azil; la aceeasi reuniune de la Madrid, Germania, Olanda si Austria chiar au dat vina pe Spania pentru afluxul de clandestini inregistrat anul trecut in tarile lor. Contraargumentul premierului spaniol e ca, dupa o crestere initiala a afluxului de imigranti ilegali, in special al celor care vin din nordul Africii si intra in Europa prin Insulele Canare, lucrurile deja s-au mai potolit, iar bilantul economic pentru Spania e pozitiv. Totusi, 8% din populatia Spaniei e formata din imigranti, iar sondajele spun ca 50% din cetateni sunt ingrijorati de efectele negative ale imigratiei in exces. Si este foarte putin probabil ca alte state europene sa urmeze exemplul Spaniei, avand in vedere inclusiv ca valurile de extindere a UE reprezinta in primul rand, la nivel practic, tot un fel de amnistii acordate unor imigranti ilegali deja aflatori pe teritoriul occidental, chiar daca in acest caz e vorba de oameni veniti din Est si nu de africani sau asiatici. Sunt, in schimb, sanse ca propunerea lui Nicolas Sarkozy de administrare centralizata a imigratiei sa aiba mai mult succes? Ar fi vorba, deci, de o agentie europeana unica de administrare a imigrarilor, cu tot cu cererile de azil si de acordare a statutului de refugiat, ceea ce ar simplifica enorm sarcina guvernelor nationale, confruntate in fata propriilor cetateni cu critici pe motiv ca sunt fie prea ingaduitoare, fie prea aspre fata de cererile de imigrare. Agentia respectiva ar putea actiona eventual si ca un soi de birou de plasare a fortei de munca, urmand pur si simplu sa repartizeze oferta de mana de lucru in tarile Uniunii Europene in functie de cerere, de marimea populatiei din statele respective si de capacitatea acestora de a-i plati pe acesti lucratori. S-ar crea astfel inca o institutie suprastatala europeana, care ar degreva (sau ar priva, depinde de interpretare) guvernele nationale de inca un atribut traditional al suveranitatii lor, acela de a-si controla dupa bunul plac granitele.
Deocamdata, unitatea europeana in fata asaltului veneticilor s-a manifestat prin faptul ca Spania a acceptat o finantare de 30 de milioane de euro de la Bruxelles ca sa consolideze securitatea in cele mai sensibile puncte de granita, enclavele
Andrew Green, seful organizatiei britanice MigrationWatch, care promoveaza limitarea accesului strainilor pe piata muncii din UE, sustine ca, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o libera circulatie a persoanelor asa cum se vorbeste despre libera circulatie a marfurilor. Oamenii nu sunt cutii de ambalaj. Au nevoi continue in domeniul sanatatii, al educatiei, al locuintei si al transportului, spune Green. Afirmatia sa altfel neutra trimite insa imediat la dificultatile angajatorilor sau ale autoritatilor publice din UE confruntate cu specificul cultural insolit al variilor categorii de imigranti, de la omorurile pentru onoare intre rude sau poligamia din familiile musulmane (un mod bun, acesta din urma, de a obtine bani mai multi pentru ajutoarele sociale) si pana la altfel nevinovatele manele date la maximum de romanii infierati de ziarele italiene.
Iar aici nuantele tind sa se piarda, pentru ca un roman sau un bulgar care intampina restrictii la angajarea in Vest suporta efectele aversiunii occidentalilor nu numai fata de compatriotii lui de acolo care dau manelele mai tare, ci si fata de omorurile pentru onoare faptuite de albanezii sau nord-africanii imposibil de disciplinat in democratiile europene. Imigrantul redevine o imagine generica, aceea a strainului amenintator, acelasi peste tot, al carui scop nu e decat sa traga pe sfoara statele care il primesc si sa distruga traditiile locale. Asa cum legalizarea clandestinilor din Spania are efecte pana in Olanda, la fel si violurile in grup care ne sporesc PIB-ul (o expresie ironica folosita de un ziar suedez pentru a desemna manierele imigrantilor nord-africani) au corespondenta cu rasa aflata mereu in topul rubricii de infractiuni (cum se referea Il Tempo la romanii din Italia). Si nu-l mai crede nimeni pe premierul Stanisev cand spune ca bulgarii lui sunt prea obisnuiti cu soarele si cerul senin ca sa aleaga viata intr-o tara ploioasa, atata vreme cat toate tarile africane si asiatice de unde vin imigrantii aceia ciudati si cu obiceiuri asa de rele sunt de atatea ori mai insorite decat Occidentul european.
Pro si contra
Ideea de deschidere a granitelor pentru lucratorii straini, ceruta de companiile multinationale si de globalizarea economiei, intampina opozitia celor ce se tem de o metisare suficient de accentuata a populatiilor incat sa faca inoperant conceptul de natiune si sa dizolve identitatea culturala a statelor – e vorba de statele dezvoltate, tinta predilecta a imigrantilor. BBC a reprodus cateva din cele mai transante opinii pro si contra deschiderii complete a granitelor pentru forta de munca straina.
PRO
Tendinta companiilor de a muta fabricile si locurile de munca in tarile mai sarace pentru a face profit contrazice ideea granitelor clar definite intre tari. Posibilitatile de optiune sunt clare: fie companiilor li se cere sa-si mentina afacerile in interiorul tarilor lor de origine (sau in cateva tari vecine) si li se impun taxe mai mari pentru bunurile produse in strainatate, ca sa fie descurajata productia in strainatate, fie practicile comertului liber permit companiilor sa angajeze lucratori din Bangladesh care vor munci pe cativa penny pe zi, in loc de lucratori americani, care cer cel putin 5 dolari pe ora de munca, plus asigurari de sanatate.
Matthew, utilizator al forumului BBC
Libertatea de miscare a persoanelor este o libertate fundamentala garantata de legislatia UE si o marca distinctiva a civilizatiei europene. Procesul de aderare la UE a celor 10 state, de la 1 mai anul acesta (punctul de vedere de fata a fost exprimat inainte de 1 mai 2004, n.red.) permite o perioada de adaptare de pana la cinci ani, iar in anumite cazuri perioada in cauza poate fi prelungita cu inca doi ani, dar numai cu aprobarea Comisiei Europene. Dar este important ca restrictiile respective sa nu submineze libertatea fundamentala a persoanelor care se muta dintr-un stat in altul.
Mary Harney, vicepremierul Irlandei
CONTRA
Ne indreptam catre libera circulatie a bunurilor industriale intre anumite grupuri de tari. Dar nu se poate vorbi despre o libera circulatie a bunurilor agricole (ori a textilelor). Motivul e clar: tarile industrializate ale Europei vor sa-si pastreze elemente-cheie ale economiilor lor, de mare importanta pentru structurile lor sociale. Iar acest considerent se aplica si mai puternic la migratia fortei de munca. Deschiderea granitelor ar duce la influxuri masive de oameni din lumea a treia spre tarile industrializate, iar aceasta ar fi o cale spre haos, complet inacceptabila pentru locuitorii lumii industrializate.
Andrew Green, MigrationWatch
Granitele sunt esentiale pentru conceptul de natiune. Ele ne delimiteaza pe «noi» de «ei». Fara «ei» nu exista «noi» si deci nici solidaritate sociala. Aristotel a scris ca fiecare virtute are doua vicii corespunzatoare, unul constand intr-un exces al caracteristicii legate de acea virtute, celalalt de o insuficienta a acesteia. Denuntarea xenofobiei si a sovinismului este corecta, dar o politica a granitelor deschise este o functie a celuilalt viciu, insuficienta sentimentului national. Analogia cu proprietatea comuna a bunurilor este aproape obligatorie: experienta statelor socialiste ne arata cum e atunci cand nimeni nu e responsabil pentru nimic.
Mark Krikorian, Centrul pentru Studii in domeniul
In primele noua luni din acest an, Cehia a inregistrat un surplus bugetar de doar 53,1 mil. euro, spre deosebire de 861,7 mil. euro, excedent realizat in aceeasi perioada a anului trecut.
Veniturile totale au fost de 23,87 mld. euro, in timp ce cheltuielile au ajuns la 23,82 mld. euro, relateaza CTK. Cheltuielile fata de anul trecut au crescut cu 10,5%, in timp ce veniturile cu doar 6,2%. Cauzele avansate de analisti pentru diminuarea excedentului bugetar sunt colectarea mai slaba a taxelor si cresterea mai multor categorii de subventii. In lunile urmatoare, se asteapta ca bugetul sa treaca pe rosu, deoarece spre sfarsitul anului, de regula, se inregistreaza o majorare a cheltuielilor publice. Bugetul pentru acest an a fost planificat cu un deficit de 2,63 mld. euro, la venituri de 31,53 mld. euro.
Jurnalistul Bob Woodward de la Washington Post dezvaluie, in ultimul sau volum, premisele esecului din Irak: o administratie divizata, cu consilieri-cheie care aproape nu-si vorbeau, avertismente ignorate, informatii esentiale tratate cu superficialitate si subestimarea permanenta a adversarului. Casa Alba a ignorat, in septembrie 2003, un avertisment urgent de la un inalt consilier in problema irakiana, care ii spunea ca e nevoie disperata de alte cateva mii de soldati americani pentru a potoli insurgenta din Irak. Asta reiese din ultima carte a lui Bob Woodward, unul dintre jurnalistii veterani ai Washington Post – care, impreuna cu Carl Bernstein, a scris seria de articole care au declansat scandalul Watergate, soldat cu demisia presedintelui Richard Nixon. In ultima sa carte, Woodward infatiseaza o Casa Alba sfasiata de disfunctionalitati si diviziuni in privinta razboiului. Avertismentul este descris in Etapa negarii (State of Denial), publicata pe 1 octombrie de editura Simon & Schuster. Bob Woodward sustine ca unii dintre consilierii de frunte ai presedintelui Bush au fost adesea la cutite; uneori, abia isi vorbeau si avea cu totii tendinta de a califica drept prea pesimiste relatarile comandantilor militari americani – si ale altora – despre situatia din Irak.
Chiar si in noiembrie 2003, Bush este citat spunand despre situatia din Irak: Nu mai vreau ca nimeni din membrii guvernului sa spuna ca e o insurgenta. Nu cred ca am ajuns inca acolo.
Din carte reiese ca secretarul apararii, Donald H. Rumsfeld, a fost prea putin conectat cu detaliile practice al ocuparii si reconstructiei Irakului si atat de ostil fata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate nationala, incat Bush trebuia sa-i ceara sa-i raspunda acesteia la telefoane. Iar comandantul american al trupelor din Orientul Mijlociu, generalul John P. Abizaid, este citat ca marturisindu-le apropiatilor ca Rumsfeld nu mai are credibilitatea sa militeze public pentru o strategie a victoriei.
Cartea este a treia pe care Woodward a consacrat-o dezbaterilor interne din Casa Alba dupa 11 septembrie, invadarea Afganistanului si ulterioara decizie de invadare a Irakului. Ca si precedentele titluri ale lui Woodward, cartea include citate lungi din conversatii – si descrie cum gandeau oficialii administratiei in anumite momente, desi nu identifica intotdeauna sursele de informatie. Unii dintre cei intervievati, inclusiv Rumsfeld, sunt citati – dar nici presedintele Bush si nici vicepresedintele Dick Cheney nu au fost de acord sa dea interviuri, se mai spune in carte. Despre Robert D. Blackwill, pe atunci consilierul-sef pe dosarul irakian la Consiliul de Securitate Nationala, se spune ca si-a expus avertismentul privitor la nevoia de mai multe trupe intr-un memoriu cuprinzator trimis Condoleezzei Rice. Memoriul conchidea ca era nevoie disperata de 40.000 de soldati. Se mai dezvaluie ca Blackwill si Paul Bremer III, pe atunci cel mai inalt oficial american in Irak, i-au informat atat pe Rice, cat si pe Stephen J. Hadley, adjunctul ei, despre nevoia presanta de mai multi oameni in timpul unei teleconferinte din Irak. Casa Alba nu a facut nimic in schimb, spune Woodward.
Etapa negarii mai descrie prapastia dintre Colin Powell, primul secretar de stat al lui Bush, si Rumsfeld: cand Powell a fost scos din functie dupa alegerile din 2004, i-ar fi spus lui Andrew H. Card jr., seful administratiei de la Casa Alba, referindu-se la Rumsfeld: Daca eu plec, si Don ar trebui sa plece. Card a facut apoi tot ce i-a stat in putere ca sa-l elimine pe Rumsfeld la sfarsitul lui 2005, potrivit cartii, dar a fost oprit de Bush, care se temea ca asta ar tulbura apropiatele alegeri din Irak si operatiunile de la Pentagon. Cheney, la randul lui, e infatisat drept un om atat de hotarat sa gaseasca dovezi ca acuzatiile lui privind armele de distrugere in masa din Irak au fost corecte incat, in vara lui 2003, trimitea sefului echipei de inspectori, David Kay, coordonate obtinute prin satelit privind posibilele locatii – dupa cum se stie, nu s-a descoperit nimic.
Doi membri ai cercului de apropiati ai lui Bush, Powell si ai directorului CIA, George J. Tenet, au fost, reiese din carte, ambivalenti in privinta deciziei de a invada Irakul. Cand Powell a consimtit, fara tragere de inima, in ianuarie 2003, Bush i-ar fi spus intr-o intrevedere in Biroul Oval ca e timpul sa-ti pui uniforma de razboi – facand referire la cariera lui de militar. Tenet, omul care i-a spus la un moment dat lui Bush ca mai mult ca sigur exista arme de distrugere in masa in Irak, nu a impartasit direct cu presedintele indoielile in privinta invadarii Irakului, potrivit marturiei lui Woodward. Primele doua carti ale lui Woodward despre administratia americana, Bush in razboi si Plan de atac, infatisau un presedinte ferm si o echipa loiala, bine condusa, raspunzand unui atac. Dupa cum arata si titlul, Etapa negarii urmareste o linie narativa cu totul diferita, a unei administratii care pare sa fi avut doar o vaga idee ca succesul militar timpuriu in Irak lasase loc resentimentelor armatei de ocupatie. Volumul de 537 de pagini descrie tensiuni intre oficialii de rang inalt inca de la inceputurile administratiei. Woodward scrie ca in saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie, Tenet credea ca Rumsfeld frana efortul de elaborare a unei strategii coerente de capturare si ucidere a lui bin Laden. La randul lui, Rumsfeld punea la indoiala semnalele electronice de la suspectii de terorism pe care le interceptase Agentia Nationala de Securitate, intrebandu-se daca nu cumva sunt parte a unui plan de intoxicare al Al-Qaida.
Pe 10 iulie 2001, se spune in carte, Tenet si seful diviziei antiteroriste a CIA, J. Coffer Black, s-au intalnit la Casa Alba cu Rice pentru a-i semnala gravitatea informatiilor pe care agentia le culesese cu privire la un iminent atac. Ambii au plecat de la intalnire cu sentimentul ca Rice nu a luat prea in serios avertismentele. Pe langa asta, in saptamanile dinainte ca razboiul din Irak sa inceapa, parintii lui Bush nu impartaseau increderea fiului lor ca invazia Irakului era decizia cea mai potrivita, se sustine in carte.
Woodward scrie despre o intalnire privata in ianuarie 2003 intre mama lui Bush, Barbara Bush, si David L. Boren, un fost presedinte al comitetului pentru servicii secrete al Senatului si un prieten al familiei Bush. Barbara Bush l-a intrebat pe Boren daca trebuia sa fie ingrijorata despre o posibila invazie a Irakului, destainuind apoi ca tatal presedintelui, fostul presedinte George H.W. Bush, e ingrijorat si nu mai doarme din cauza asta. Volumul descrie o intalnire la inceputul lui 2003 intre generalul locotenent Jay Garner, ofiterul in retragere numit de Bush sa administreze Irakul dupa razboi, Bush si altii intr-un birou din Casa Alba – reiese ca principalii planificatori ai razboiului ar fi fost complet dezinteresati de detaliile misiunii post-conflict. Dupa ce Garner si-a terminat prezentarea in PowerPoint – in care si-a inclus planurile de a folosi pana la 300.000 de soldati din armata irakiana pentru a ajuta la securizarea Irakului dupa incheierea razboiului, spune cartea – nu au fost puse nici un fel de intrebari de nici unul dintre cei prezenti; iar presedintele l-a aprobat cu entuziasm.
Dar Garner avea sa fie curand indepartat si inlocuit cu Bremer. Cartea mai sugereaza ca inalti oficiali din serviciile secrete au fost luati prin surprindere in primele zile ale razboiului, cand luptatorii civili irakieni erau angrenati in atacuri sinucigase impotriva blindatelor americane. Intr-o intalnire cu Tenet de la CIA, cativa oficiali de la Pentagon au vorbit despre atacuri, iar Tenet ar fi recunoscut ca nu stie ce sa creada despre ele. Cautarile zadarnice pentru descoperirea arsenalului neconventional au starnit tensiuni intre Cheney, CIA si oficialii din Irak. Seful inspectorilor din Irak, Kay, le-a trimis e-mailuri principalilor responsabili din CIA; a avertizat ca e posibil ca irakienii sa fi avut capacitatea de a produce asemenea arme, dar sa nu le fi produs, asteptand in schimb pana in momentul in care ar fi fost nevoie de ele.
Cartea sustine ca John McLaughlin, directorul adjunct al CIA, i-ar fi spus lui Kay: Nu mai spune nimanui asta. Ar putea fi suparator. Fii foarte atent. Nu putem sa-i dam drumul pana nu suntem siguri.
Deocamdata, Casa Alba se straduieste sa dezminta imaginea pe care cartea o creeaza, cea a unei administratii macinate de discordie, sugerand ca informatiile ar fi fost oferite de fosti consilieri suparati ca sfaturile lor cu privire la numarul de trupe si alte probleme de strategie ar fi fost ignorate. Uitati ce e, avem de-a face cu un razboi si o sa gasiti o gramada de oameni cu adevarat destepti cu pareri complet diferite, a spus purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow.
Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica
Amaranth, un fond american de hedging, a pierdut circa sase miliarde de dolari in pariul pe cotatia gazelor naturale cu o iuteala care a naucit piata. Cu mai putin de o saptamana inainte ca fondul de hedging Amaranth Advisers sa le spuna investitorilor ca a pierdut miliarde de dolari, Charles H. Winkler, directorul de operatiuni (chief operating officer) al fondului, degusta un pahar de vin australian la o cina in restaurantul Four Seasons din New York cu o mana de manageri ai altor importante fonduri de hedging. Parand relaxat si afabil in acea seara de 12 septembrie, Charles H. Winkler a spus ca Amaranth, un fond de 9,2 miliarde de dolari, inregistra randamente de peste 25% pe an, potrivit unui participant.
Doua zile mai tarziu, Charles H. Winkler era la Pierre, unul dintre cele mai elegante hoteluri din Manhattan, vorbind despre Amaranth cu potentiali investitori la conferinta de toamna a fondurilor de hedging si forumul educational organizate de Goldman Sachs. Un fel de speed-dating* pentru capitalisti, in cadrul evenimentului mici grupuri de investitori treceau de la o masa la alta, ascultandu-i pe managerii care-si descriau cu iuteala strategiile, raspundeau la cateva intrebari dupa care se mutau la urmatorul set de investitori. Iar Charles H. Winkler s-a numarat printre acei manageri si transmitea cam acelasi mesaj pe care-l formulase si la inceputul saptamanii, dupa cum a relatat un martor: Amaranth crescuse cu 25%.
Chiar in acea zi, Amaranth pierdea 560 de milioane de dolari pe gazele naturale, accelerand pierderile pe care firma le suferise toata saptamana, a spus pe 22 septembrie intr-o teleconferinta Nicholas Maounis, fondatorul Amaranth Advisers.
Pe 14 septembrie, fondul isi vindea parti din portofoliu – actiuni, imprumuturi si obligatiuni – pentru a indeplini cererile bancilor de a returna banii pe care-i imprumutase pentru anumite tranzactii. In ziua urmatoare, Amaranth convoca reprezentantii catorva banci de top de pe Wall Street si ii invita in weeekend la birourile sale din Greenwich, Connecticut. Portofoliul energetic si alte plasamente erau scoase la vanzare, firma cautand probabil un imprumut pe termen scurt sau eventual o infuzie de capital.
Amaranth, unul dintre cele mai fierbinti fonduri de hedging din ultimii ani, incepuse sa se topeasca. Ce a urmat a fost atat descurajant, cat si implacabil: investitorii au urmarit exasperati cum sase miliarde de dolari s-au evaporat, in vreme ce piata a clipit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Intr-adevar, ce a fost extraordinar in prabusirea Amaranth a fost cat de putine valuri a facut, spre deosebire de cvasi-colapsul unui alt fond de hedging, Long-Term Capital Management, in 1998. Povestea lui Amaranth este cea a unei firme care s-a mandrit cu managementul superior al riscului, dupa care a riscat totul in piete pe care toata lumea le stia volatile. Fondul nu a ingenuncheat piata, cum a facut-o prabusirea Long-Term Capital; piata a fost cea care a ingenuncheat Amaranth.
Cateodata si «foarte-improbabilul» se intampla, le-a spus investitorilor Maounis in teleconferinta. Asta s-a intamplat in septembrie. Prabusirea confirma ceea ce multi din industria fondurilor de hedging stiu, dar ignora poate prea des: sa-ti risti casa la pariu e un lucru care poate sa-ti aduca randamente de invidiat; dar poti la fel de bine si sa ramai fara casa. La teleconferinta, Maounis a promis o revenire, spunand ca Amaranth ramane in continuare in carti.
Am pierdut o gramada din banii nostri luna asta, a spus el. Am pierdut inca si mai multi din ai vostri. Ne pare rau ca ne-am pierdut banii. Ne pare si mai rau ca v-am pierdut si voua banii. Maounis a promis ca va incerca sa castige din nou adeziunea si increderea investitorilor.
E posibil ca Charles Winkler de la Amaranth, un fost avocat foarte respectat, sa fi facut cel mai bun lucru pentru investitori: mentinerea unei aparente cool, tocmai pentru a nu declansa acel gen de panica ce poate cu usurinta dobori orice institutie financiara. Prin intermediul unui purtator de cuvant, Winkler a refuzat sa comenteze. Dar investitorii, incapabili sa isi recupereze banii si zguduiti de evenimentele lunii, se gandesc deja daca pariul cu energia a fost prea mare si se intreaba in ce masura promisiunile fondului cu privire la managementul eficient al riscului au fost nefondate.
Cand un fond de hedging se prabuseste, cauti reprezentarile eronate facute de manager in fata investitorilor, reprezentari care pot lua forma evaluarilor gresite, cauti reprezentarile gresite privind strategiile, modelele sau concentrarile, spune Scott M. Berman, avocat la Friedman Kaplan Seiler & Adelman, care reprezinta doi investitori care nu exclud posibilitatea de a cere daune de la Amaranth.
Comisia care reglementeaza piata de capital in Statele Unite (Securities Exchange Comission – SEC) a inceput deja o investigatie pentru a determina in ce masura Amaranth Investors a indus in eroare investitorii sau institutiile financiare.
Nu e exclus ca Amaranth sa aiba o oarecare protectie in fata acuzatiilor ca nu s-a tinut de propria strategie: este un multi-strategy fund, asta insemnand ca avea multiple strategii de a face bani, dar si libertatea de a transfera capitalul in zonele cu cel mai mare potential de castig. Diversificarea strategiilor a fost, in sine, o metoda de protectie: cand o piata se ducea in jos, altele puteau amortiza socul. Cand Amaranth a vazut in gazele naturale o oportunitate, a aruncat bani in piata.
I-a mers o perioada, dar fondul nu a reusit sa iasa cand ar fi trebuit. S-a dovedit Amaranth oportunist – cum ar trebui sa fie fondurile cu strategii multiple – sau s-a dovedit incapatanat, nediversificandu-si portofoliul?
Curajul fondului a fost testat pe piata in scadere din 2002. Cand indicii importanti au scazut cu 17% sau chiar mai mult in acel an, Amaranth Partners, unul dintre fondurile de top ale companiei, a adus un randament de 11,33%, potrivit materialelor de marketing – lasand in urma majoritatea fondurilor de hedging, care au cazut cu 1,5%, potrivit Hedge Fund Research din Chicago.
In cei doi ani care au urmat, Amaranth a produs profituri consistente, daca nu chiar spectaculoase, aratand ca face ceea ce fondurile de hedging ar trebui sa faca: se protejeaza pe ele insele de fluctuatiile pietei. Anul 2005 a fost unul dificil pentru multe fonduri de hedging. Dar Amaranth a oferit rentabilitati de peste 18%, surclasand de departe avansul de 4,91% (inclusiv dividende) al indicelui Standard & Poors si majoritatea fondurilor de hedging, care au castigat in medie 6,16%. Amaranth a avut o arma secreta in panoplie: un trader de 32 de ani pe nume Brian Hunter. Hunter venea de la Deutsche Bank, unde condusese departamentul de tranzactii cu gaze naturale. Potrivit unui proces pe care l-a intentat mai tarziu bancii, Hunter a adus de unul singur 52 de milioane de dolari bancii in 2002 si 40 de milioane de dolari in 2003. Dar preturile de pe piata de gaze naturale s-au prabusit in decembrie, stergand multe din castigurile bancii, iar Deutsche Bank nu i-a mai dat nici un bonus. Hunter a fost retrogradat si a dat in judecata banca pentru a-si primi bonusul. Deutsche Bank a trimis un raspuns in care neaga majoritatea acuzatiilor; un purtator de cuvant al bancii a refuzat sa comenteze subiectul.
Hunter a fost el insusi un activ fierbinte. SAC Capital, un alt hedge fund renumit pentru profiturile sale de exceptie, a incercat sa-l atraga pe Hunter in aprilie 2005. Nicholas Maounis l-a convins sa ramana, iar investitorii au fost asigurati ca Hunter va juca un rol semnificativ in cadrul firmei.
Nu e nici un secret ca profiturile fondului veneau in special din energie. Pana pe 30 iunie, fondurile Amaranth crescusera cu 20% si chiar peste, iar castigurile din energie insemnau 78% din randamentul total.
Potrivit lui Maounis, profiturile din tranzactiile cu bunuri si cu energie au adus 1,26 de miliarde de dolari in 2005 si din ianuarie si pana in august adusesera 2,17 miliarde de dolari – aproape jumatate din suma fiind obtinuta din iunie pana in august.
In vreme ce cifrele din iunie aratau bine, investitorii ar fi trebuit totusi sa se ingrijoreze: fondul cazuse cu peste 10% in mai din cauza volatilitatii din pietele de energie. Rezultatele spectaculoase din aprilie si iunie acopereau scaderea, dar mesajul era clar: fondul Amaranth facea pariuri mari.
In iulie, Amaranth a abordat acele ingrijorari in mesajul lunar catre investitori, promitand ce le spusese in fata multor investitori: ca va reduce riscul. In timp ce tintim pentru o mai mica concentrare pe gazul natural in viitor, credem ca oportunitatile din piata gazelor naturale raman atractive si continuam sa pastram plasamente unde credem ca valorile de baza sunt deconectate de preturile din viitor, scria fondul. Un numar de investitori afirma ca li s-ar fi spus ca pariurile pe energie au fost diminuate.
Pe 22 septembrie, Maounis a readus in discutie acele ingrijorari, spunand la teleconferinta ca Amaranth a fost de acord sa-si reduca riscurile in functie de oportunitati, in loc sa vanda doar de dragul de a vinde, asta insemnand ca niciodata nu a avut de gand sa iasa repede de pe piata.
Problema lui Amaranth s-a dovedit a fi una prea familiara institutiilor financiare: lichiditatea. Hunter a pariat ca diferenta dintre cotatiile futures ale gazelor naturale pentru martie 2007 si aprilie 2007 va creste. De fapt, a scazut dramatic. Hunter nu a putut sa-si vanda plasamentele. Altii din piata au vazut ca pariul lui era gresit, ca pierdea bani si au continuat sa parieze impotriva pietei, impingand preturile in jos. Nu am fost in stare sa acoperim expunerea pe pietele publice, a spus Maounis.
Odata ce cursul a devenit potrivnic, Amaranth a fost prins la mijloc: vanzand intr-o piata in scadere, zbatandu-se sa rezolve cererile creditorilor nervosi de a-si suplimenta depozitele**, blocat intr-o pozitie din piata unde – ca sa folosim o expresie uzuala de pe Wall Street – esti sfasiat in bucati. Daca oamenii vad teama in piata, ei forteaza mana celui care fuge din piata, spune Charles Sanchez, vicepresedinte pentru piete de energie la Gelber & Associates, o firma de consultanta in energie din Houston.
Intr-un efort de a atenua efectele tranzactiilor, Amaranth a convocat cateva banci in urma cu doua weekend-uri. Fondul trebuia sa obtina bani pentru a-si suplimenta depozitele – imprumuturi de la banci – si trebuia sa vanda plasamentele in energie pentru a preveni alte sangerari. Intr-un weekend glorios, parcarea de la biroul Amaranth era plina de SUV-uri, Mercedes-uri si un Ferrari rosu cu Wall Street pe placutele de inmatriculare. Camara Amaranth era saraca: oaspetilor li s-au servit Mountain Dew dietetic si biscuiti cu crema Pop Tarts. Amaranth aproape ca vanduse plasamentele catre doi ofertanti, dar intelegerile au picat. Pana pe 19 septembrie, bancile i-au dat lui Amaranth ultimatumul: ori vinde portofoliul din energie, ori ii taie liniile de credit. Asta, spune Maounis, ar fi dus la o crestere substantiala, daca nu totala, a pierderilor investitorilor.
Pe 20 septembrie dimineata, portofoliul a fost vandut catre J.P. Morgan si Citadel Investment Group, un alt mare fond de hedging, si investitorii au fost informati ca valoarea Amaranth a scazut cu 65-70% pentru luna in curs si cu 55-60% – adica 6,4 miliarde de dolari – pentru anul in curs. Confuzia in randul investitorilor a persistat insa si dupa teleconferinta de pe 22 septembrie.
Ne-a lasat o gramada de intrebari fara raspuns, a spus un investitor. S-a vorbit despre ce s-a intamplat. Dar ce-o sa se intample de-acum inainte? Cu alte cuvinte, isi vor mai recupera investitorii banii? Amaranth are restrictii dure pentru investitorii care-si cer banii inapoi: poate bloca orice cerere de rascumparare intr-o incercare aparent alambicata de a pastra capitalul fondului.
Nicholas Maounis parea hotarat sa continue sa lupte. Stim ca v-am zdruncinat adeziunea si increderea in noi si suntem hotarati sa facem tot ce putem sa le recastigam pe amandoua, a spus Maounis pe 22 septembrie. La nici doua saptamani, insa, Amaranth a anuntat, pe 2 octombrie, ca a angajat pe cei de la Fortress Investment Group ca sa-l ajute sa-si lichideze portofoliul. Cu trei zile inainte, fondul anuntase ca suspenda cererile de rascumparare ale clientilor pentru a vinde plasamente in valoare de circa 3 miliarde de dolari care i-au mai ramas dupa prabusirea de la inceputul lunii septembrie. Din banii care urmeaza sa fie obtinuti, ar trebui sa fie despagubiti si investitorii, insa nu se stie in ce proportie isi vor mai recupera investitiile.
Intr-o noua scrisoare trimisa investitorilor pe 29 septembrie, Maounis i-a anuntat ca fondul se preda ca urmare a numeroaselor cereri de rascumparare.
*JOC MATRIMONIAL DE SOCIETATE IN CARE PARTICIPANTII SUNT PUSI SA CUNOASCA CaT MAI MULTI POSIBILI PARTENERI INTR-UN TIMP SCURT, DE ORDINUL MINUTELOR
**MARGIN CALL – CERERE DIN PARTEA BROKERULUI CA UN INVESTITOR SA-SI SUPLIMENTEZE DEPOZITUL PENTRU A SE INCADRA IN MARJA MINIMA NEGOCIATA IN CAZUL TRANZACTIILOR IN MARJA (CUMPARAREA DE ACTIVE, IN CARE O PARTE DIN VALOAREA DE CUMPARARE ESTE ACOPERITA DIN FONDURI IMPRUMUTATE DE LA BROKERI. IN ACEST CAZ, RENTABILITATEA – DAR SI PIERDERILE – VOR FI MAI MARI DECaT IN CAZUL TRANZACTIILOR CASH).
Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica