BusinessMagazin

Blog

  • Fisa postului

    Alternate Reality Games (ARG) este un tip de joc care integreaza lumea jocului in cea reala.

     

    CANALE: Computer, internet, televiziune, filme publicitare, e-mail, telefonul, ziare.

    MIZA: Rezolvarea unor enigme, in baza indiciilor furnizate de creatori.

    MIZA ASCUNSA: Promovarea de produse.

    PUBLIC: Urban, educat, cu acces la internet, dispus sa participe.

  • Scurta istorie

    „Dungeons & Dragons“, parintele jocurilor de tip role-playing, din care au evoluat ARG a aparut in 1974.

     

    1996 Publisherul Wizards of the Coast dezvolta primele ARG pentru a promova jocul „Netrunner“.

    1997 Filmul „The Game“, cu Michael Douglas, aduce pe ecrane ideea unui ARG .

    1999 Primul joc Nokia, desfasurat in Olanda.

    2001 Microsoft recurge la „The Beast“, joc ce promoveaza filmul „A.I.“.

    2002 Studiourile ABC promoveaza serialul „Push Nevada“.

    2003 Apare „Metacortechs“, ARG bazat pe universul Matrix.

    2004 „I love bees“ asigura succesul jocului „Halo2“, produs de Microsoft.

    2005 In ianuarie apare cartea „This Is Not a Game: A Guide to Alternate Reality Gaming“, de Dave Szulborski.

    2005 In martie este lansat, de catre Audi, „The Art of The Heist“, pentru promovarea modelului A3.

    2006 In ianuarie, revista braziliana Superinteressante ilustreaza un articol despre ARG cu un… ARG desfasurat pana in februarie.

  • Pelerini si marinari congelati

    Toamna. Pelerinaj la moastele unui sfant. Un cordon lat, nesfarsit, de oameni inconjoara dealul Mitropoliei. Ii vad o zi, doua, trei, la un moment dat mi se parea ca sunt aceiasi, lipiti de caldaram, ca nu s-au miscat deloc. Ce-i mana sa stea asa, inghesuiti, apasati nu numai de cele lumesti ci si fizic?

     

    Nu rezist, intr-o seara cobor din tramvai si ma plimb, agale, cale de-o statie, de-a lungul multimii. Multime pestrita, haine de firma lipite de pulovere second hand, jachete de motociclist langa broboade, machiaje pronuntate langa fete aspre, nebarbierite. Batrani si tineri, cateva fete „din acelea“ si multi prinsi de regula la capitolul „…si altii“. „Altii“, destul de eleganti si distanti incat sa para putin nefiresti in ambianta aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toti respecta cu sfintenie gardurile metalice insirate de jandarmi, identific chiar si un soi de lideri de grup, care ordona deplasarea anevoioasa. Ici-colo mai este ingaduita cate o tigara, dar destul de discret, palmata.

     

    Ce-i mana? Nu m-am prins, erau prea diversi ca sa-i categorisesti numai in oameni necajiti care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea nelinistiti ca sa fie numai credinciosi, altii cu personalitati prea evidente, prea laice ca sa para pelerini.

     

    Si am intuit ca, mai mult decat credinta, reala sau mimata, ce i-a adunat si i-a obligat sa accepte trecutul osului prin os, la viteza de melc, e dorinta de a-si insela soarta. Aveau nevoie de un element care sa para ca sta la baza unui eventual „mai bine“: o vindecare, un castig, o reusita. Daca va fi sa vina. Daca va vrea sfantul. Acolo, pe o mica suprafata de teren era o Romanie mai mica dar mai vie decat cea a sondajelor de opinie: nu numai pelerinii ci si ceilalti, soferii din sirurile de masini nerabdatoare, cele mai multe elegante, putine rapciugoase, de pe strada, adica zona activa a societatii, eram eu si filozofia mea, poate ieftina, erau reprezentanti ai autoritatii, plictisiti, dandu-si importanta.

     

    M-am mai gandit ca situatia pelerinilor si nevoia lor de minune, de dar providential, pot fi extrapolate. Pentru ca Romania, in intregul ei, a avut nevoie, permanent, de un miracol. Peste increderea in fortele proprii, peste suflecatul manecilor si purcesul la treaba, in gena nationala a stat credinta in reusita cu ajutorul altcuiva, printr-o minune.

     

    Si nici nu poti sa spui ca n-am avut parte: am stat la capatul cozii pentru NATO sau Uniunea Europeana pana cand soarta a creat premisele sa fim primiti fara ca prea multi sa se intrebe ce naiba facem acolo, poate prea stridenti, poate prea umili.

     

    Am trimis un reprezentant in executivul european. Miracolul era palpabil, de acum, asa ca respectivul se vedea deja, inainte de plecare, peste vreun compartiment unde se invart sume asa de mari ca par abstracte. N-a placut persoana in cauza si am trimis pe altcineva. Acum vad nemultumiri legate de importanta portofoliului pe care l-a primit Leonard Orban. Dar cine poate aspira la mai mult, cand multi dintre noi cred ca isi pot insela soarta stand la coada la bine. Si de altfel cred ca Orban, stapan peste intelesurile Babilonului european, va avea destule pe cap; imi aduc aminte, intr-un registru mai destins, de data aceasta de o istorioara. Stiu ca la o conferinta europeana pe teme de agricultura participantii au fost informati, cu seninatate, despre normele privind transportul marinarilor congelati: cuiva ii sunase „semen“, li-chid seminal, drept „seamen“, marinar si, la o judecata rapida si poate si din pudoare, i se paruse mai fireasca posibilitatea transportului normat de marinari conservati decat a lichidului generator de vitei.

     

    Chiar si reusita e asociata mai mult, la noi, cu providenta si mai putin cu munca perseverenta si cinstita. Si cum ar putea fi altfel, cand divinitatea pare sa favorizeze, cel putin la nivel declarativ, destinul celei mai galagioase imagini a reusitei in stil romanesc? Asa ca Dumnezeu s-a transformat intr-un soi de agent imobiliar de Pipera, dar e preocupat si de eficienta unor fotbalisti de prima liga.

     

    „Romanian way of life“ inseamna mai putina scoala si mai multe fite la scoala. Pentru pelerinul roman comun tunul facil e mai la indemana, e un simbol mai puternic decat garajul american care sta la baza multor averi de top. Viitorul asigurat de un bilet de loterie atins de bietele ramasite pamantesti ale sfantului pare mai tangibil decat cel asigurat de un mic atelier. Credinta curata si sprijinul sufletesc pe care il ofera sunt bune. Dar izbavirea o obtii numai daca iesi din rand.

  • Reumatismale

    Textul acesta e ca o femeie care te-omoara cu zile. Dar o femeie fara de care nu poti trai. Este un text, deopotriva, personal si public. Este un text despre legaturile dintre ziaristi si politica si afaceri si santaj.

     

    Un amestec care saptamana trecuta a tinut (din nou) – doar pentru cateva zile, de buna seama – prima pagina a ziarelor; un amestec periculos si, in acelasi timp, inevitabil, in care vrand-nevrand, sunt, deopotriva, parte vatamata si agresor. E, altfel spus, un text care si trebuia si nu trebuia scris. Nu trebuia, pentru ca oricand pot fi acuzat de subiectivitate, cu-noscand indeaproape mai toate partile implicate in conflict. Si nu trebuia scris pentru ca atat deontologia cat si buna-cuviinta ma impiedica sa vorbesc despre detalii care, in sine, ar putea lamuri (cat de cat) intreaga situatie.

     

    In acelasi timp, insa, e un text care trebuie scris pentru ca vorbeste despre o relatie care afecteaza/influenteaza, fie ca vrea, fie ca nu, intreaga viata politica de aici si de aiurea – relatia dintre mass-media si clasa politica, pe de o parte, si relatia dintre mass-media si cetateni (adicatelea dumneavoastra), pe de alta parte. Mass-media sunt incheietura care, de cele mai multe ori, anunta schimbarea vremii. Incheietura care ne doare.

     

    Intamplarea a facut sa am, cel putin teoretic, mai multe „clarificari“. Daca ar fi, insa, sa fiu trezit, noaptea, din somn si intrebat „CE esti tu, la urma-urmelor – la urma care scapa turma?“, v-as raspunde ca mai intai om, pe urma ziarist si mai pe urma celelalte. M-am maturizat, m-am copt, daca vreti, nu ca doctor, nici ca profesor sau filosof, ci ca ziarist. Ziarist fiind, imi port, asadar, crucea. Ziarist fiind, e nevoie sa scriu inclusiv despre lucrurile despre care as prefera sa tac. Ziarist fiind, ma gasesc in situatia acelui fotoreporter (rus – cum altfel?) care a continuat sa filmeze (pe bune!), in vreme ce o hoarda de lupi ii sfasiau piciorul. Nu imi face nici o placere sa vorbesc despre rufele murdare din dormitor. Rufele se spala, daca si cand se spala, in familie.

     

    De aceea, dumneavoastra, cititorii neavizati, n-ati auzit zvonurile care circulau de multisor despre trustul Gazeta – a carui conducere a fost arestata de catre mascati saptamana trecuta. De aceea, dumneavoastra, cititorii neavizati, va veti fi mirat de ce „spiritul de breasla“ nu a functionat (nici) de aceasta data.

     

    Explicatia este, in acelasi timp, si foarte simpla si foarte complicata. Diavolul sta – stim, dar o uitam adesea – in detalii. Sa incepem, asadar, cu faptele: Liviu Man, presedintele trustului Gazeta, dimpreuna cu alti „directori“, a fost, saptamana trecuta, „saltat“ de acasa de catre mascatii DIICOT si acuzati de constituirea unui grup infractional organizat si santaj in forma continuata. Strangeti acum din dinti si ascultati putina istorie in forma condensata (si, implicit, nedreapta).

     

    Pe Liviu l-am cunoscut prin 1987, la „Napoca Universitara“ – „Revista studentilor UASCR“-isti, unde tovarasul Lumperdean – un om care, fara de comunism, ar fi fost „de treaba“ –  imi propusese prin acelasi an sa devin membru al PCR pentru a ocupa functia de redactor-sef. Am refuzat-o NU din spirit de sacrificiu – cum as fi incantat acum sa cred – ci pentru ca banuiam deja ca, mai devreme sau mai tarziu, comunismul se va sfarsi. 

     

    Atunci, Liviu m-a felicitat pentru decizie si tot el a venit prin ianuarie ‘90 cu IDEEA. El a sunat-o pe mama acasa pentru a o convinge sa „investeasca“ cateva sute de lei in „afacerea“ de a scoate un ziar. I-am zis NU, de la „Napoca Universitara“ si de la NU-ul lui Eugen Ionesco. Eram hotarati sa ne luam cu lumea de piept. Mama, saraca, a „investit“. Ne-am luat cu lumea de piept. Am ajuns sa vindem o suta de mii de exemplare saptamanal. Stateam umar la umar cu Zig-Zag sau Expres Magazin. Cu toate astea, investitia a dat, dupa cativa ani, faliment. Ne-am raspandit care incotro, cu buzunarele goale, dar cu entuziasmul (aproape) intact. Majoritatea am continuat sa lucram in presa. Anii au trecut si am inceput sa imbatranim – unii mai repede, altii mai incet. Am inceput sa ne imburghezim. Ne-au crescut burtile si ni s-au latit cheliile. M-am despartit de Liviu prin 1998. M-am despartit atat la propriu, cat si la la figurat. Au ramas sa ne mai uneasca doar amintirile din tinerete – ceea ce, s-o recunoastem, nu e putin lucru.

     

    Pentru amintirile acelea scriu acum. Da. Liviu a facut si greseli, dar macar a avut si o idee. Una, dar buna. Putini, foarte putini dintre cei care-i degusta acum decaderea se pot lauda cu asa ceva. Da. E trist cand realizezi ca nimeni, dar nimeni – nici ziaristi, nici politicieni, nici oameni de afaceri, nici asa-zisi prieteni – nu-ti mai tin partea, odata ce ai luat-o in jos pe topogan. Cand hotul striga „hotii“ si arata cu degetul. Sunt multi de „da“ in toata aceasta poveste. Ceea ce ma intristeaza insa e ca nimeni nu mai are timp si de „dar“. Stiti dumneavoastra „da, dar…“. Da, Gazeta a publicat de-a lungul timpului – o stie tot satul – o sumedenie de porcarii. DAR a publicat si anchete pertinente. Da, se vorbeste despre santaj. DAR nu se vorbeste si despre santajati/santajabili. Cine te poate santaja cand esti curat? Sa fim seriosi. Presa de investigatie din Romania se numara pe degetele de la o singura mana. Toata lumea se vaita de coruptie, dar cand ajunge la taraba prefera tabloidele cu Andrea Marin (nu ca la Gazeta nu se gasea si-asa ceva).

     

    Comercializarea si „trustizarea“ presei (iarta-ma limba romana!) sunt feno-mene de care, de la Max Weber incoace, nu se mai poate face abstractie. Cati dintre ziaristii de astazi se pot lauda ca n-au facut in viata lor compromisuri?

     

    Nu ma-ntelegeti gresit: nu incerc sa disculp Gazeta si nu incerc sa var toti ziaristii in aceeasi oala. Ce alta breasla a dovedit mai mult spirit autocritic decat breasla jurnalistilor? Incerc doar sa var niste nuante intr-un discurs vopsit pana acum doar in negru. Frumos ar fi ca justitia sa-si faca treaba pana la capat si, balansata cum e, sa ia la purecat santajabilii implicati in aceasta poveste.

     

    Da, intre societatea civila si sfera politicii avem o incheietura care ne doare – mass-media. Dar fara de reumatisme am uita cu totul ca mai avem si niste incheieturi. Nu vor fi fiind ele la fel de stimabile precum inima sau creierul, dar fara de ele n-am putea umbla defel.

     

    Iar daca ati citit toate aceste randuri, se cheama ca ati inteles prea bine ceea ce am vrut de fapt sa spun.

  • Politica pentru tot poporul

    Fie ca sunt consiliate de specialisti in publicitate, fie ca o fac pur si simplu din instinct, partidele politice romanesti incep sa se uite mai atent la mecanismele publicitatii neconventionale in cursa pentru electorat. Cat sunt de incorsetate de lege partidele in aceasta cursa publicitara?

     

    „Puteti castiga bilete la meciurile Stelei in Liga Campionilor. Cititi regulamentul in pagina sapte, apoi completati, decupati si depuneti talonul de concurs“, suna un anunt publicat pe la sfarsitul lunii septembrie intr-un cotidian local din orasul Pitesti. Anuntul de concurs nu venea din partea vreunei companii, cum s-ar putea crede la prima vedere – explicatia fiind aceea ca deseori companiile ofera ca premii bilete la diverse evenimente sportive sau concerte in concursurile pe care le organizeaza -, ci a unui partid politic, mai exact Partidul Noua Generatie Crestin Democrat, in parteneriat cu publicatia respectiva. „Inainte de depunere (in urna de concurs, n.r.), validati taloanele la secretariatul partidului“, spunea regulamentul concursului adus in discutie, avand ca miza cinci bilete la fiecare dintre meciurile disputate de echipa Steaua Bucuresti in Liga Campionilor pe stadionul din Ghencea (impotriva Olympique Lyon, Real Madrid si Dinamo Kiev).

     

    Dincolo de ineditul situatiei – astfel de machete, anuntand concursuri organizate de partidele politice, sunt ca si inexistente in presa centrala -, semnul de intrebare care s-ar pune in dreptul acestui demers publicitar ar tine de legalitatea acestui concurs. Astfel stand lucrurile, se naste o intrebare legitima: in ce masura au voie partidele politice sa organizeze concursuri de genul celui propus de organizatia pitesteana a PNG? Raspunsul il dau oficiali ai IAA (International Advertising Association) – organism al industriei de publicitate din Romania, avand peste 100 de membri din toate ariile de practica ale industriei – care spun ca partidele politice „sunt si pot fi clienti de publicitate, aceasta calitate nefiind rezervata exclusiv companiilor private“. Prin urmare, continua IAA, „este un drept legal al organizatiilor politice de a actiona ca si clienti de publicitate“. „Atat timp cat promotia respecta legislatia in vigoare, oricine este liber sa o organizeze“, au mai spus reprezentantii IAA.

     

    Dar care sunt limitarile partidelor politice in a actiona ca si clienti de publicitate? Si in ce masura pot organiza partidele astfel de concursuri in afara perioadei de campanie electorala (si nu numai)? „Raspunsurile se gasesc cu sigu-ranta in legislatia referitoare la organizarea si functionarea partidelor politice, precum si in Codul Audiovizualului. Acestea nu fac parte din aria de expertiza a IAA“, a spus IAA. De notat insa ca Legea Partidelor Politice – despre care Mariana Dimian, vicepresedinte al Biroului Permanent Central al PNG-Crestin Democrat, spune ca partidele politice tin cont in demersurile de acest gen – nu prevede astfel de limitari in publicitatea politica, si nici Legea 148 / 2000 privind publicitatea. O prima concluzie? Lipsa unor limitari clare in materie de publicitate politica (exceptie fac cele din audio-vizual, prevazute de Legea Audio-vizualului) lasa o bresa libera partidelor politice in comunicarea de tip publicitar in afara campaniilor electorale. Astfel ca, daca partidele si consilierii lor in materie de publicitate ar profita de apetitul romanilor pentru premiile de tot felul, poate ca la un moment dat nu ar mira pe nimeni daca vor incepe sa curga concursuri avand ca miza telefoane mobile, cutii de margarina cu CD-uri sau kilograme de carnati, ca sa dam niste exemple aleatorii.

     

    In fond, unul dintre cliseele cele mai inradacinate printre romani spune ca publicitatea este sufletul comertului. Sa fie asa si in cazul voturilor?

  • In litera legii

    Potrivit prevederilor Legii 43/2003 – referitoare la activitatea partidelor politice si a campaniilor electorale – „partidele politice nu pot desfasura activitati specifice societatilor comerciale“.

     

    LACUNA: Legea nu spune insa in ce masura concursurile si machetele publicitare in afara campaniei electorale pot fi incadrate aici.

     

    NUANTE: Codul de Practica in Publicitate (CPP) din Romania considera publicitate politica orice publicitate al carei scop este acela de a influenta electoratul in alegerile locale, nationale sau internationale sau in referendumuri (art. 16 CPP). Acest tip de publicitate este exceptat controlului Consiliului Roman pentru Publicitate (CPP nu se aplica publicitatii politice). La nivelul UE, in marea lor majoritate, organismele de autoreglementare nu au in atributii analizarea, controlul si sanctionarea publicitatii politice, spun reprezentantii Consiliului.

     

    MINIMA MORALIA: Un partid politic poate fi client de publicitate, spune Alexandru Harsany, avocat la NNDKP si consilier al Consiliului Roman pentru Publicitate. In ceea ce priveste publicitatea in sine, „atat timp cat campania publicitara respecta prevederile legii aplicabile, nu se poate reprosa decat partea care tine de morala (iar asta este interpretabila de receptorul publicitatii)“.

     

    *LEGEA 43/2003 PRIVIND FINANTAREA ACTIVITATII PARTIDELOR POLITICE SI A CAMPANIILOR ELECTORALE, ARTICOLUL 7

  • In care se arata ca opinia multa strica

    Traim o adevarata invazie de analisti, datatori cu parerea, ganditori catodici. Uneori ma intreb daca oamenii aceia mai fac si altceva decat opinie. Si ce caut eu in toata povestea asta cu opinia. Mica angoasa de „la revedere“ pentru cititorii BUSINESS Magazin.

     

    Am incercat in articolele de pana acum – chiar am fortat nota uneori – sa scriu ceva mai mult decat simple secretii neuronale rogozaniene. Fiecare text a avut, vizibil sau mai putin vizibil, o trimitere sau mai multe la carti mari, filme mari, muzici mari, mai ales contemporane. Am incercat, cu alte cuvinte, sa gasesc puncte de sprijin intr-o pasiune mult mai autentica si naturala decat „datul cu parerea“. Da, este vorba despre consum, prin asta intelegand citit, ascultat, vazut. Daca v-a placut vreun rand din rubrica aceasta este pentru ca am reusit sa va transmit din entuziasmul si atentia consumului meu.

     

    Principalul pacat al consumului de astazi este blazarea. Se vad filme, se citesc carti si, culmea, in Romania, pofta de comentariu ramane mica. As putea gasi explicatii (consumul inca „ne-nisat“ in zona culturala, se cauta doar blockbustere, best-seller-uri), dar cred ca, pana la urma, e vorba despre putinta exprimarii de dupa actul de consum. Si, mai ales, e vorba de recunoasterea referintelor si a propriei experiente. Principalul pacat al analistilor nostri de tot felul este emfaza cu care isi insusesc ideile altora fara sa-i citeze. Avem toata gama: balbaiti, incruntati, nervosi la comanda, analisti la pachet, opiniomani mercenari. Niciunul nu are entuziasmul consumului, ci doar pe acela al propriei preamariri. In FREE STYLE am incercat sa fac contrariul, sa aduc aminte de motivele care imping pana la urma un individ sa-si dea cu parerea: un spirit agresiv, pe care il ai sau nu-l ai, alimentat de carti bune, incurajat de nemultumirile sau entuziasmele consumului.

     

    Opiniile pornesc de la banalitati. Iata una dintre platitudini: sunt foarte-foarte legate de cotidian. Si atunci, ca o consecinta directa, avem o intreaga paleta de ganditori ai cotidianului. Nimic mai iritant. Si nimic mai frumos, in acelasi timp, decat sa vezi gandurile unor mari scriitori sau artisti in relatie directa cu cotidianul. Ce face Umberto Eco este unul dintre exemplele stralucite. Mai sunt si altele. Cand, anul trecut, au izbucnit revoltele din suburbiile pariziene, toata lumea s-a inghesuit sa-si dea cu parerea. Si cel mai amatoristic s-au intamplat lucrurile in Romania – unde vesnicii analisti au gasit de cuviinta ca e momentul sa arunce cu tot felul de presupuneri despre criza Frantei. In timp ce unii faceau show pe micul ecran, in Le Figaro aparea un interviu cu filozoful Alain Finkielkraut in care se facea una dintre cele mai profunde analize pe marginea fenomenului amintit. N-a fost bagat in seama, bineinteles.

     

    Apar periodic dezbateri pe marginea homosexualitatii, a infierii copiilor de catre cupluri gay, a statutului copilului nascut de o „mama de imprumut“. Nimeni nu citeste sau nu citeaza parerea uneia dintre cele mai covarsitoare minti din secolul XX, Jacques Derrida. Or, e un privilegiu ca astfel de oameni au fost atat de preocupati de problemele cotidiene ale lumii in care traiau. Si e pacat ca tot mai multi opiniomani redescopera roata de cate ori e nevoie, cu o indarjire frizand ridicolul. Nu dau lectii de snobism aici, despre ce filozofi sau scriitori ar trebui cititi. Spun doar ca o opinie se naste, in mod natural, din alte opinii si nu dintr-un vid al gandirii. M-am plictisit sa citesc parerile unora, sa ascult discursuri abracadabrante si mult prea viscerale ale analistilor. Nu exista opinie demna de citit fara bibliografie, fara referinte, fara sa incerci tot timpul sa-ti cauti sprijin in ce au spus altii, ce au scris altii.

     

    Recomand un exercitiu marilor analisti. Eu l-am facut si n-are cum sa dauneze. Sa citeasca din publicistica marilor artisti. Intr-o prima etapa, ar fi necesara o rasfoire a articolelor marilor scriitori romani. Pentru cei care se dau mari pamfletari, le recomand o cura din Tudor Arghezi si Ion Vinea (mai ales al doilea!). Vor vedea ca pamflet inseamna mai ales curaj lingvistic, nu neaparat mizeria atacului la persoana. Cei care cred ca sunt finetea intruchipata a analizei ar fi bine sa parcurga ceva-ceva Mihail Sebastian, unul dintre cei mai rafinati publicisti romani din toate timpurile. Una dintre trasaturile esentiale in opera acestor oameni este ca, in timp ce-si traiau traiul publicistic, isi vedeau si de cartile lor „grele“, care aveau sa-i imprime in cartile de istorie. In ziua de azi prea putini intelectuali de elita si mareti detinatori de forta publicistica nu exista in mediul profund al conceptiei artistice. Le apar carti de articole, dar nu le apar carti fundamentale pentru a le legitima statura. Intrebati-i pe Liiceanu si Plesu de ce.

     

    M-am zbatut cu placere sa produc in aceasta pagina, timp de un an, ceva mai mult decat simple opinii, ceva mai mult decat simple ganduri de cafenea. Sper ca efortul meu v-a amuzat macar si sper sa ne mai intalnim. La revedere!

  • Epoca intreruperilor

    Imi place sa am o multime de contacte, e-mail, telefon mobil si o conexiune rapida, dar gasesc coplesitoare aceasta epoca a intreruperilor. Eram mult mai destept cand puteam face doar un singur lucru deodata. Stiu ca nu sunt singurul.

     

    Am ajuns pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris, intr-una din serile trecute, si am fost intampinat de un sofer trimis de un prieten francez. Soferul tinea in mana un semn cu numele meu pe el, dar in timp ce ma apropiam am observat ca purta o foarte agitata conversatie cu sine insusi. Cand am ajuns aproape de el, mi-am dat seama ca avea un dispozitiv Bluetooth la telefonul mobil si ca era adancit in conversatie. Am aratat spre mine ca fiind persoana pe care el trebuia s-o intalneasca, iar el a dat din cap si a continuat sa vorbeasca cu cine o fi fost la celalalt capat al firului. Cand a ajuns si bagajul meu, l-am apucat de maner; soferul a aratat spre iesire si eu l-am urmat, in timp ce el continua sa vorbeasca la telefon. Cand am intrat in masina, l-am intrebat daca stie unde e hotelul meu, iar el a raspuns ca „nu“. I-am aratat adresa – dupa care s-a intors la convorbirea telefonica. Dupa ce masina s-a pus in miscare, am vazut ca rula un film pe ecranul consolei – pe display-ul plat pe care de obicei se prezinta sistemul de navigatie GPS. Am observat asta pentru ca intre vorbitul lui la telefon si film abia ma puteam concentra. Eu, din nefericire, eram pe scaunul din spate, incercand sa termin un articol la laptop. Cand am scris tot ce am putut, mi-am scos iPod-ul si am ascultat un album Stevie Nicks, in vreme ce el a continuat sa vorbe-asca, sa conduca si sa se uite la film. Dupa ce am ajuns la hotel, am reflectat asupra calatoriei: eu si soferul fusesem impreuna timp de o ora si ambii facuseram sase lucruri diferite: el a condus, a vorbit la telefon si s-a uitat la film, eu am calatorit, am lucrat la laptop si am ascultat muzica la iPod. Un singur lucru n-am facut niciunul: sa vorbim unul cu celalalt.

     

    Pacat. El probabil ca ar fi avut multe sa-mi spuna. Cand i-am spus asta prietenului meu Alain Franchon, editor la Le Monde, a avut o sclipire: „Cred ca era corespondentilor externi care citeaza soferi de taxi s-a terminat. Soferul de taxi e acum prea ocupat ca sa-ti mai furnizeze si un citat“.

     

    Alain are dreptate. Stiti vechea poveste „dupa cum mi-a spus soferul meu de taxi din Paris despre alegerile din Franta…“. Ei, puteti sa va luati gandul ca o sa mai cititi articole care sa inceapa asa. Soferul meu era prea ocupat ca sa salute, nicidecum sa-si mai dea cu parerea despre politica.

     

    Va spun toate astea pentru ca ilustreaza ceva ce am simtit din ce in ce mai des in ultima vreme – ca tehnologia ne desparte mai mult decat ne uneste. Da, tehnologia poate face ca cel de departe sa fie perceput ca fiind aproape. Dar poate face si ca cel apropiat sa fie perceput drept foarte indepartat. Dupa cate mi-am dat seama, soferul meu vorbea cu parintii. Ce frumos! Dar asta a insemnat ca noi doi sa nu vorbim deloc. Si stateam la jumatate de metru unul de celalalt.

     

    Cand i-am spus asta – doi oameni care fac sase lucruri, alocand doar o mica parte din atentie pentru celalalt -, Lindei Stone, specialistul care a etichetat odinioara boala epocii internetului drept „atentie partiala continua“, ea a remarcat: „Suntem atat de accesibili, suntem inaccesibili. Nu putem sa gasim butonul de oprire al aparatelor noastre … Vrem sa umblam cu un iPod atat ca sa ne ascultam propriile preferinte muzicale cat si ca sa ne protejam in fata restului lumii si de zgomotul ei. Suntem oriunde; numai acolo unde suntem fizic nu suntem“.

     

    Cu o luna in urma eram in San Francisco si ma plimbam. Stateam la o intersectie as-teptand sa traversez, cand un barbat care facea jogging – avea si un iPod – a ajuns langa mine. De indata ce s-a facut verde, a sprintat pe trecere. Dar o femeie care era la volan – si care trecuse pe galben – aproape ca ar fi intrat in el, daca n-ar fi reusit sa puna frana. Femeia tinea un telefon mobil la urechea dreapta si conducea cu mana stanga. M-am gandit ca tocmai am fost martorul primei stiri locale postmoderne si mi-am inchipuit inceputul in minte: „O femeie care conducea in timp ce vorbea la telefonul mobil a dat peste un barbat care facea jogging traversand strada in timp ce asculta la iPod. Amanunte in pagina 6“. Hei, imi place sa am o multime de contacte si o conexiune rapida, dar intr-o epoca in care atatia dintre oamenii pe care ii stii – si mai multi dintre cei pe care nu ii stii – te pot contacta prin e-mail sau la telefon, gasesc coplesitoare aceasta epoca a intreruperilor. Eram mult mai destept cand puteam face doar un singur lucru deodata. Stiu ca nu sunt singurul. Cu cateva saptamani in urma incercam sa-l gasesc pe prietenul meu Yaron Ezrahi din Ierusalim. L-am tot sunat pe telefonul mobil si n-am primit nici un raspuns. In cele din urma l-am sunat acasa. „Yaron, ce s-a intamplat cu telefonul tau mobil?“, l-am intrebat. „Mi-a fost furat in urma cu cateva luni“, a raspuns el, adaugand ca s-a decis sa nu-l inlocuiasca pentru ca suna tot timpul si nu-l lasa sa se concentreze la ce avea de facut. „De atunci, primul lucru pe care il fac in fiecare dimineata este sa-i multumesc hotului si sa-i doresc sa aiba o viata lunga.“

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 noiembrie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea Si adaptarea de Mihai Mitrica

  • O idee buna?

    Blogurile finantate prin publicitate nu sunt o noutate. Insa, exact ca si in mass-media traditionale, cand mesajul publicitar nu este explicit diferentiat de continut, lucrurile nu sunt in regula.

     

    Intrebat fiind de un reporter ce crede despre civilizatia occidentala, se spune ca Gandhi ar fi raspuns „I think it would be a good idea“ (cred ca ar fi o idee buna). Nu e greu de dedus din raspuns atat contextul politic al vremii cat si un mic paradox: gluma fina, prin ricoseu, este de fapt tipic englezeasca, deci occidentala. Cert este ca replica a ramas celebra si cu siguranta ca doar cu putina vreme in urma as fi fost tentat s-o citez ca raspuns la o intrebare de genul „ce crezi despre posibilitatea de a fi platit pentru articolele publicate intr-un blog?“.

     

    Intre timp, aceasta posibilitate a devenit o certitudine. E adevarat, doar pentru o minoritate din elita blogosferei, dar este de notorietate faptul ca, prin audienta uneori semnificativa pe care reusesc s-o inregistreze, unele bloguri au devenit surse de venit. Exista mai multe posibilitati de a „monetiza“ aceasta audienta. Pe de-o parte, exista sansa afilierii la o publicatie influenta, bloggerul devenind astfel un fel de jurnalist independent, eventual remunerat pentru contributiile sale. Celelalte doua cai sunt legate de publicitate: fie obtinerea unor sponsorizari (care, desigur, vor fi marcate explicit in paginile blogului), fie publicitatea directa, prin bannere sau „anunturi“. Se poate pune problema eventualei influente pe care banii castigati o pot avea asupra articolelor postate si, prin extensie, asupra atitudinii si ideilor exprimate. Este foarte probabil ca un blogger isi va menaja sponsorul in articolele postate, insa, pe de alta parte, audienta blogurilor cauta de fapt tocmai „prospetimea“ comentariilor, sinceritatea pe care publicistica personala o promite – dar, bineinteles, nu o garanteaza. Daca vizitatorii blogului vor sesiza o atitudine partinitoare este foarte probabil ca vor reactiona si apoi se vor indeparta. Acesta este motivul pentru care sistemele de publicitate contextuala sunt calea cea mai neutra: nu pot sa stiu niciodata ce anunturi va plasa Google sau Yahoo! in paginile mele, deci nu am nici o obligatie fata de advertiseri.

     

    Era oarecum de asteptat ca popularitatea in crestere a blogurilor sa nasca si alte formule de a genera venituri. Cum varianta accesului platit este sortita esecului – asa cum experienta presei traditionale transpusa in internet a demonstrat -, ramanea doar varianta „comercializari“ prin forme mai directe de publicitate – pentru ca, daca-i dam crezare lui Chomsky, acesta este businessul presei: sa vanda o audienta unor furnizori de mesaj (de regula publicitar, uneori politic). Varianta care este experimentata acum se numeste „pay per post“ si functioneaza exact asa cum sugereaza denumirea: bloggerul este platit pentru fiecare articol postat. Ar fi prea frumos sa fie doar atat si sa nu existe niste „mici inconveniente“. Situl cel mai vizibil in acest domeniu nou este chiar PayPerPost.com, iar afacerea este definita ca un loc de intalnire intre cei care au nevoie de expunere (pentru o companie, un sit web, anumite produse etc.) si bloggerii care sunt dispusi sa scrie despre asta. Advertiserul anunta retelei de bloguri afiliate o serie de „oportunitati“ – adica ce anume vrea sa promoveze si cat plateste pe un articol -, iar de aici incolo mesajul publicitar este creat de bloggeri, prin articolele pe care le posteaza. Ideea principala este ca astfel mesajul este „difuzat“ in blogosfera (prin numeroasele metode de interconectare si agregare), este indexat de motoarele de cautare, poate genera curente de opinie si toate celelalte avantaje potentiale pe care o expunere mai buna le poate aduce. Doua noi situri aparute de curand – ReviewMe si CreamAid – functioneaza pe acelasi principiu.

     

    Controversa privind aceasta modalitate a aprins blogosfera si a ajuns si in presa generala. Care-i de fapt problema? Daca, de exemplu, mie imi place iMac (chiar imi place) si scriu in blogul meu un articol elogios – pentru care sunt platit de Apple -, sunt cat se poate de sincer. Insa afilierea blogului meu la o astfel de retea imi reduce semnificativ „libertatea de impresie“: PayPerPost trebuie sa-mi aprobe posturile. Ok, e alegerea mea. Insa partea cea mai controversata este faptul ca mentiunea privind afilierea blogului sau plata articolului nu este obligatorie. Este motivul principal pentru care majoritatea opiniilor converg spre ideea ca avem de-a face cu un fenomen de „poluare a blogosferei“.

     

    Justificarea promotorilor acestui sistem este ca, de fapt, orice opinie este partinitoare, macar prin „afilierea culturala“ a semnatarului. Asta seamana cu „toti suntem vinovati“ si mie nu-mi convine.

  • Vanzari si altceva

    Regia de vanzari de publicitate ARBOmedia a lansat saptamana trecuta doua divizii noi – ARBOevents si ARBOvision, prin care regia isi extinde activitatea catre domeniul organizarii de evenimente, respectiv servicii externe de comunicare si marketing.

     

    Despre ARBOvision, agentia spune ca este construita dupa un concept german, fiind specializata in servicii de comunicare business-to-business, care vor contine atat componente de relatii publice, cat si consultanta in domeniul campaniilor clasice de ATL sau BTL. Totodata, conform ARBOmedia, clientii companiei pot beneficia de servicii de cercetare si sustinere in activitatea de vanzari a proiectelor speciale care ies din sfera activitatilor clasice de vanzari de spatiu publicitar.

     

    Noul sediu al companiei va gazdui si EMI Romania, care este detinuta in totalitate de EMI Deutschland, divizie a ARBOmedia AG, din care face parte si regia de vanzari de publicitate cu acelasi nume.

     

    Potrivit declaratiilor lui Silviu Ispas, reprezentantul EMI Romania, compania  pe care o reprezinta administreaza investitiile media ale EMI Deutchland in tara. EMI Romania gestioneaza in prezent Ziarul de Iasi, insa compania-mama intentioneaza sa-si extinda portofoliul si in alte media. La evenimentul de lansare a celor doua noi divizii de saptamana trecuta, oficialii ARBOmedia au spus ca regia isi schimba si politica de PR, „anuntand, de acum inainte, evenimentele inainte ca ele sa se produca“.

     

    ARBOmedia Romania gestioneaza in prezent spatiul publicitar a aproximativ 180 de site-uri, la care se adauga televiziunile tematice Hallmark, Jetix si U, 17 publicatii nationale, reteaua nationala InStoreTV, Radio Total si o retea nationala de print local. 

     

    Compania a avut in 2005 o cifra de afaceri de aproximativ 6,07 milioane de euro si un profit de aproximativ 715.000 de euro, conform datelor publicate pe pagina de internet a Ministerului de Finante. Conform aceleiasi surse, compania a avut in urma cu doi ani o cifra de afaceri de 3,1 milioane de euro si un profit de aproximativ 477.000 de euro.