“Olanda bate Ungaria cu 27 la 25”, “Meteo: 29 de grade la Amsterdam, 25 la Budapesta”, sunt două dintre aceste mesaje, care fac aluzie la numele candidatului socialist, Francois Hollande, şi la originile ungare ale preşedintelui în exerciţiu, Nicolas Sarkozy. “Kilogramul de gouda (brânză olandeză-n.r.) la 27 de euro, sticla de Tokay (vin unguresc-n.r.) la 25 de euro”, scria într-un alt mesaj. Pe Twitter, utilizatorii s-au regrupat sub numele “#RadioLondra”, într-o aluzie la mesajele trimise de la Londra în timpul celui de-al doilea Război Mondial, prin intermediul postului de radio BBC, de către Franţa liberă, cu destinaţia rezistenţei franceze din interior.
Blog
-
Uniunea Europeană a decis noi sancţiuni împotriva regimului sirian
“Aceste sancţiuni împotriva Siriei vor fi puse în aplicare”, a subliniat această sursă. “Ele acoperă produsele de lux şi materialul folosit pentru reprimare”. Sancţiunile au fost decise în cadrul unei reuniuni a ambasadorilor din cele 27 de state membre înaintea unei reuniuni a miniştrilor europeni de Externe, la Luxemburg. Europenii trebuie să stabilească şi cadrul exact de aplicare a măsurii asupra produselor de lux. Dar făcând acest lucru, UE vizează în mod “foarte simbolic” stilul de viaţă al cuplului Assad, în timp ce presa a evidenţiat recent gustul pentru lux al soţiei preşedintelui sirian Bashar al-Assad, Asma, a recunoscut un alt diplomat european sub acoperirea anonimatului.
-
Alegerile prezidenţiale din Franţa: Francois Hollande a câştigat primul tur cu 28,56 la sută – rezultate parţiale
Potrivit acestor rezultate, care se referă la aproape 99 la sută din corpul electoral, candidata extremei-dreapta (Frontul Naţional) Marine Le Pen s-a clasat pe locul al treilea, cu 18,12 la sută, urmată de reprezentantul stângii radicale, Jean-Luc Melenchon, cu 11,1 procente şi centristul Francois Bayrou cu 9,11 procente. “Sunt încrezător”, a declarat Francois Hollande după închiderea urnelor, declarându-se “candidatul unificării” şi “cel mai bine plasat pentru a deveni următorul preşedinte al Republicii”. “Niciodată Frontul Naţional nu a mai atins un asemenea nivel”, a recunoscut el.
-
CALENDAR. Evenimente în perioada 23-29 aprilie
23.04
Eurostat anunţă prima estimare pentru 2011 a datoriei guvernamentale şi a deficitului bugetar în statele UE25.04
CE prezintă propunerea de buget al UE pentru 201326.04
CE face public indicatorul climatului de afaceri pentru zona euro pentru luna aprilie27-29.04
Rocker’s Festival 2012 (Gârnic, jud. Caraş-Severin)27-30.04
Clubbing: The Mission “1st of May” (Kudos Beach, Mamaia); Sunwaves Festival 11 (plaja Enigma din Mamaia); For the Love of House (club La Mania, Mamaia)25.03-1.05
Expoziţia “Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan” (Muzeul Satului, Bucureşti)29.04
Ziua porţilor deschise la Banca Centrală Europeană (Frankfurt) -
De ce depinde îndeplinirea visului lui Nelu Iordache: un nou aeroport pentru Bucureşti
Aeroportul internaţional Bucureşti-Sud, pe care Nelu Iordache plănuieşte să îl dezvolte în Adunaţii Copăceni (la 22 de kilometri de Bucureşti), va fi singura alternativă a operatorilor aerieni la aeroportul Henri Coandă (Otopeni), de pe care zboară acum companii aeriene low-cost, dar şi companii de linie. Închiderea în luna martie a aeroportului din Băneasa şi mutarea zborurilor low-cost pe Otopeni a fost o măsură mult contestată de companiile aeriene, iar anunţul făcut săptămâna trecută de grupul deţinut de Nelu Iordache privind proiectul de la Adunaţii Copăceni ar putea detensiona situaţia de pe piaţa aeriană, dacă planul va fi respectat.
10 decolări şi aterizări pe oră vor putea fi efectuate de pe acest aeroport, după cum susţine Gheorghe Răcaru, directorul de strategie al grupului de firme (Blue Air, Romstrade, Infra Group şi altele) controlat de Nelu Iordache. Aeroportul va pune la dispoziţie o aerogară pe circa 40.000-45.000 de metri pătraţi, proiectată cu o capacitate pentru 2 milioane de pasageri anual, o pistă cu aceeaşi lungime ca aceea a aeroportului din Băneasa (3.200 de metri), cel puţin zece porţi de îmbarcare, locuri de parcare, un spaţiu de control tehnic, cafenele şi magazine.
Investiţia în acest proiect, care va obţine autorizaţia de construcţie în următoarele patru luni, după cum apreciază oficialii companiei, este estimată la 200 de milioane de euro. Lucrările de construcţie vor dura 30 de luni de la obţinerea autorizaţiei. În prezent s-a aprobat planul urbanistic zonal pentru acest proiect. Dezvoltarea aeroportului va fi realizată modular, în trei sau patru faze, potrivit lui Gheorghe Răcaru, care estimează că investiţia de 200 de milioane de euro se va amortiza în 15-17 ani.
Aeroportul Bucureşti-Sud va fi dezvoltat pe o suprafaţă de 250 de hectare şi va deservi aeronave de categoria C (cu o capacitate de zbor între 120 şi 180 de locuri), destinate pentru zboruri pe distanţe scurte şi medii în spaţiul european şi în statele vecine cu acesta. “Am ales partea de sud şi pe baza unor studii care au vizat elemente precum viteza vântului sau nivelul precipitaţiilor. Ne bazăm şi pe proiectele viitoare ale Primăriei Municipiului Bucureşti şi ale Consiliului Judeţean Giurgiu pentru dezvoltarea părţii de sud a Bucureştiului. Până în momentul de faţă am obţinut PUZ-ul, pentru care a trebuit să luăm foarte multe avize. Am intrat în linie dreaptă cu proiectul de construcţie a aeroportului, care nu va fi destinat doar companiilor low-cost. Nu este un proiect nou, se doreşte de mult timp construirea unei noi porţi aeriene în zona Bucureştiului”, a declarat Gheorghe Răcaru. Încă din 1980 se discuta despre dezvoltarea unui nou aeroport în apropiere de Bucureşti, Nicolae Ceauşescu solicitând la acea vreme găsirea unei zone potrivite pentru un astfel de proiect. Localitatea Adunaţii Copăceni a fost aleasă atunci, dat fiind nivelul precipitaţiilor şi viteza vântului în zonă.
Ion Tache, primarul localităţii Adunaţii Copăceni şi văr cu omul de afaceri Nelu Iordache, a declarat că ideea dezvoltării unui aeroport în această zonă a revenit în atenţia Guvernului Tăriceanu în 2008, când s-a decis, prin hotărâre de guvern, efectuarea unui studiu de fezabilitate pentru construcţia unui aeroport în zona de sud a Bucureştiului. În prezent, proiectul se află sub implementare de către o companie din grupul lui Nelu Iordache, numită Infra Group, care este deţinută în proporţie de 75% de Romstrade şi de 25% de Blue Air. Infra Group a fost înfiinţată la începutul anului 2010 şi asigură servicii de handling pasageri, rampă şi cargo în cadrul aeroporturilor Henri Coandă din Otopeni, George Enescu din Bacău şi a celui din Sibiu, deservind peste 400 de zboruri lunar. În 2010 compania a avut o cifră de afaceri de 3,8 milioane de lei (circa 890.000 de euro) la 120 de angajaţi. Compania oferă şi servicii de catering pentru companiile care operează pe aeroporturile Henri Coandă şi George Enescu, precum şi servicii de ticketing la aeroportul din Sibiu.
-
Biografie: Francois Hollande, opusul lui Nicolas Sarkozy
El a străbătut ţara de aproximativ doi ani, perioadă în care a încercat să îşi schimbe imaginea. Un bărbat afabil, care se fereşte de conflict, el vrea să se prezinte ca fiind puternic, “tenace”, principala sa calitate în opinia fostului ministru Michel Sapin. Hollande, în vârstă de 57 de ani, afirmă că va fi “persoana care poate schimba ţara”, o veche democraţie pe care o consideră “maltratată” de exercitarea în mod brutal a puterii de către un “hiperpreşedinte” care întârzie să ofere un viitor tinerilor. Candidatul socialist vrea să fie un “preşedinte normal”, iar în opinia sa preşedinţia reprezintă un simbol.
-
Un miliard pentru Instagram
Majoritatea achiziţiilor pe care le fac giganţii internetului nu sunt spectaculoase şi de cele mai multe ori trec neobservate, chiar dacă preţurile sunt semnificative. Însă târgul dintre Facebook şi Instagram merită ceva mai multă atenţie, pentru că pune în lumină câteva aspecte interesante ale industriei IT din zilele noastre. Despre multe dintre ele am scris adesea în această pagină, aşa că nu voi insista asupra migrării rapide de la PC-uri la terminale mai mobile şi mai “agile”. Despre tendinţa utilizatorilor de a utiliza camerele tot mai performante ale telefoanelor în detrimentul camerelor compacte am scris de curând, iar Instagram este tocmai ilustrarea acestei noi orientări. Despre importanţa paradigmei “cloud computing” în peisajul industriei IT am tot scris. În fine, despre noul model antreprenorial pe care startup-urile IT l-au adoptat în ultima vreme am amintit adesea, însă exemplu mai potrivit decât Instagram nu cred că există.
Mai întâi câte ceva despre târgul propriu-zis. De obicei, o tranzacţie de această dimensiune implică o agitaţie majoră, cu nesfârşite şedinţe ale consiliilor de administraţie, cu cohorte de avocaţi şi consultanţi, cu implicarea unor bănci sau firme de investiţii şi cu tot felul de alte complicaţii. În cazul acesta, totul s-a petrecut în doar trei zile de negocieri între doi oameni de douăzeci şi ceva de ani: Mark Zuckerberg şi Kevin Systrom, părintele serviciului Instagram. Discuţiile au avut loc acasă la şeful Facebook, iar prima sumă pusă în discuţie de Systrom a fost de două miliarde, din care la sfârşit a rămas doar unul. Consiliul de administraţie al Facebook n-a ştiut nimic şi a fost informat abia după ce Zuckerberg şi Systrom au bătut palma. De fapt, consiliul oricum n-ar fi avut multe de spus, având în vedere că Zuckerberg deţine 25% din Facebook şi controlează 57% din drepturile de vot.
Întrebarea care se ridică imediat este dacă preţul se justifică sau se datorează doar unui capriciu al lui Zuckerberg (ceea ce ar transmite un semnal foarte îngrijorător potenţialilor investitori care aşteaptă listarea la bursă a acţiunilor Facebook). Instagram are doar 13 angajaţi, dintre care doar trei ingineri şi, de fapt, partea tehnică a fost făcută de doi oameni. Pe la noi, unei astfel de companii i se spune “firmă de apartament” şi probabil nu s-ar califica nici măcar pentru o licitaţie organizată de primăria unei comune mai răsărite. Însă Instagram a devenit fulgerător unul dintre cele mai populare servicii din internet pentru utilizatorii de iPhone, iar recenta lansare a versiunii pentru Android a adus un milion de noi utilizatori în doar 12 ore, care s-au adăugat celor peste 30 de milioane deja înscrişi.
Un foarte interesant tabel întocmit de Andy Baio de la Wired ne poate lumina. Baio compară cele mai mari achiziţii din istoria internetului din perspectiva costului per utilizator şi al costului per angajat. Se vede clar că Facebook a plătit cam 77 milioane de dolari per angajat, adică de peste trei ori mai mult decât a plătit Google pentru fiecare angajat de la YouTube. În schimb, costul per utilizator este de doar 28,57 dolari (pentru comparaţie, Google a plătit 555 dolari pentru un utilizator Aardvark). Având în vedere că Zuckerberg a accentuat că Instagram va funcţiona în continuare independent de Facebook, iar serviciul de foto-sharing permite contacte cu orice alte reţele sociale, se poate înţelege că Zuckerberg a făcut o mişcare defensivă, achiziţionând ieftin o largă bază de utilizatori, care altfel ar fi fost în pericol să fie însuşită de un rival. Singurul, de altfel.
Dar s-ar putea să existe şi o altă perspectivă, iar povestea firmei Instagram poate aduce unele indicii. Totul a pornit de la un proiect personal al lui Kevin Systrom, care a dezvoltat un prototip ce combina elemente din Foursquare şi alte servicii. A obţinut ceva finanţare şi s-a asociat cu Mike Krieger pentru a duce mai departe proiectul. Totul a durat câteva săptămâni, însă un rol important l-a avut serviciul de cloud Amazon EC2, care le-a permis să asambleze din produse open source (PostgreSQL, Django, Nginx etc.) un serviciu de hosting extrem de flexibil şi extensibil pe care altfel nu şi l-ar fi putut permite. Principiul “plăteşti cât consumi” a făcut dintr-un mic prototip un serviciu solid, care a avut un succes instantaneu şi a generat un trafic imens. Poate că expertiza în materie de scalabilitate a celor de la Instagram a cântărit mult în ochii hackerului Zuckerberg şi că preţul pe care l-a plătit nici măcar nu e mare.
-
Cristian Hostiuc, ZF: Sunteţi vinovaţi! De cum arată oraşul vostru, de primarul vostru şi de ţara voastră! Sunteţi vinovaţi că soarta vă este decisă de un litru de ulei. Voi, toţi cei care nu mergeţi la vot!
La începutul toamnei, atunci când primarul Capitalei Sorin Oprescu a deschis stadionul naţional pentru public, între 30.000 şi 50.000 de oameni au fost să vadă noua realizare a Bucureştiului. În vara lui 2010, când preşedintele Băsescu a anunţat tăierea salariilor şi pensiilor cu 25%, nimeni nu a ieşit în stradă. Pensiile nu au mai fost tăiate, dar s-a majortat TVA de la 19 la 24% şi, la fel, nimeni nu a ieşit în stradă. Dar la avanpremiera stadionului naţional, care a costat peste 200 de milioane de euro, o sumă imensă, au fost peste 30.000 de oameni pentru a imortaliza momentul. Acea fotografie, făcută cu telefonul mobil, i-a costat pe oameni un sfert din salariul lor.
Peste o lună şi jumătate suntem chemaţi să ne votăm aleşii locali: primarul, şeful consiliului judeţean, consilierii locali, adică oamenii care ne influenţează viaţa curentă, care ne fac curat pe străzi, care îi adună pe vagabonzi, pe câinii maidanezi, care ne pun panseluţe şi ceasuri, care ne asfaltează străzile, care au grijă să nu uităm când s-a înfiinţat localitatea, care dau terenuri din patrimoniu, unii mai cer şi şpagă, unii mai au grijă şi de un spital, de o şcoală sau de o creşă etc.
Aşa cum arată datele în acest moment, peste 70% din primari şi şefi de consilii judeţene vor fi realeşi. Asta înseamnă că două treimi din oamenii unei localităţi sau ai unui judeţ sunt foarte mulţumiţi de activitatea edililor lor, de ce au făcut ei în ultimii patru ani de mandat pentru comunitatea lor, le-au trecut cu vederea scandalurile, acuzaţiile de corupţie, micile sau marile afaceri făcute şi controlate din birouri. Dacă ţara este compusă din aceste comunităţi, asta înseamnă că 70% din oameni sunt mulţumiţi de felul în care este condusă ţara, de direcţia ei, de economie, de salarii, de joburi, de liderii lor politici. Nu-i aşa?
Dacă te uiţi pe alte sondaje sau stai de vorbă cu oamenii, în ţară este un dezastru, toată clasa politică este coruptă, toţi fură, mai avem puţin şi ajungem ca Grecia, că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, tinerii nu mai au niciun viitor aici, nu sunt locuri de muncă, medicii pleacă, profesorii sunt total dezinteresaţi din cauza salariilor mici şi jumătate din elevi pică la bacalaureat sau pensionarii se luptă ca la Rovine pentru o reducere la zahăr şi ulei sau chiar mor la cozi.
Dar 70% din edilii locali sunt realeşi. Cum vine asta? Marian Oprişan, baronul din Vrancea, cel care timp de două decenii taie şi spânzură, va fi reales în zona lui. Dar în judeţul lui salariul mediu este la jumătate faţă de Braşov, spre exemplu. El este responsabil de 323.000 de locuitori, iar în 2011 în zona lui s-au înfiinţat “109 locuri de muncă” ca urmare a unor noi investiţii. Peste tot auzim că Vrancea este o zonă săracă, că oamenii nu au după ce bea apă, dar Marian Oprişan este reales. În 20 de ani, nu a reuşit să ridice zona, dar va mai primi încă un mandat de patru ani.
Liviu Dragnea este baronul Teleormanului, o altă zonă săracă. Iar câştigul salarial mediu pentru cei 360.000 de oameni din judeţ este de 1.150 de lei. În Vrancea era 1.086 de lei. Rata şomajului la el în judeţ era de 8,9%, aproape dublu faţă de media naţională. În Timişoara, spre exemplu, rata şomajului era în decembrie de 1,9%. Şi Dragnea va fi votat şi reales. Iar drama cea mai mare este că numărul 2 din PSD, cel mai puternic partid, conduce un judeţ sărac, cu salariile la jumătate faţă de alte zone, fără investiţii majore, fără o şcoală puternică în judeţ, fără companii puternice în zonă şi pretinde să conducă România. Nu a ridicat economic nimic în judeţul lui, în fruntea căruia se află din 1996, dar voturile pe care le strânge în zonă îi sunt suficiente să fie în fruntea PSD.
Gheorghe Ştefan de la PDL, liderul de peste 10 ani din Piatra-Neamţ, vrea un nou mandat de primar. L-am întrebat: “Ce investitori aţi adus în Piatra-Neamţ?”. “Păi e treaba mea să aduc investitori, să mă duc eu după ei?Au venit unii, nişte italieni, să facă un spital oncologic. Le-am concesionat ceva. Să vedem. Zic că investesc 20 de milioane de euro. Au mai venit nişte supermarketuri.”
“Dar ceva industrie, investitori care să ridice nişte capacităţi de producţie?” “A, nu. Nu ştiu!” Şi conduce oraşul Piatra-Neamţ de peste un deceniu, iar oamenii vor să-l realeagă. A făcut o telegondolă. “Câţi turişti a adus această telegondolă?”, a fost întrebat la emisiunea “După 20 de ani” de la Pro TV. Îşi scoate banii? “Nu ştiu.” Dar familia lui făcea afaceri în energie. Băiatul lui, la 26 de ani, era acţionar într-o firmă care făcea trading cu energie. Şi asta nu era nimic. În Green Energy, firma unde băiatul lui fusese acţionar, un alt acţionar avea 18 ani. “A fost o afacere legală?” “Da.” “Şi atunci despre ce vorbim?”, ar spune primarul din Piatra-Neamţ, căruia oamenii îi dau voturi.
Romeo Stavarache, primarul PNL al Bacăului de opt ani, probabil că va cere un nou mandat. Iar Bacăul este cenuşiu, crăpat, fără investitori, o zonă economică care trăieşte din supermarketuri şi din dealerii auto. Şi este un primar liberal. Ar fi trebuit ca toată zona aia să duduie de activitate economică.
Este treaba primarilor sau a şefilor de consilii judeţene sau a consilierilor să atragă investitori, şi români şi străini, ca să ridice zona lor din punct de vedere economic şi să creeze locuri de muncă? Dacă îl ascultăm pe Gheorghe Ştefan: “Ce, e treaba mea?” sau dacă ne uităm la Sorin Apostu, fostul primar al Clujului care le cerea şpagă investitorilor care voiau să vină în oraş, nu e treaba lor. Investitorii şi locurile de muncă să le facă cei de la Bucureşti, Guvernul, miniştrii, spun ei.
Dar gândiţi-vă că edilii locali, cei pe care trebuie să-i alegeţi pe 10 iunie, au pe mână anual 44 de miliarde de lei, adică 10 miliarde de euro. În patru ani, prin conturile instituţiilor pe care le conduc au trecut 40 de miliarde de euro. Cu banii ăştia construiai încă o Românie, dacă ar fi să ne uităm puţin într-un deceniu de pe vremea lui Ceauşescu. Ce au făcut cu banii, de oraşele lor sunt cenuşii, de oamenii sunt nemulţumiţi de veniturile pe care le câştigă, de serviciile pe care le primesc în schimbul impozitelor şi taxelor pe care statul le reţine lunar? Păi de unde bani pentru ca şcolile sau spitalele să arate mai bine, dacă tu, ca primar, ca şef al consiliului judeţean, un tartor al întregului judeţ, nici nu-ţi pui problema să aduci tu investitori care să angajeze oameni, să dea drumul la producţie şi după aia să ai de unde lua taxe şi impozite.
Ştiţi de ce aceşti oameni şi mulţi alţii stau la putere de 8 ani, de 12 sau chiar de 20 şi vor sta şi dacă se enervează mai stau încă pe atât? Pentru că voi, clasa de mijloc, care mai aveţi anii necesari pentru a schimba lucrurile, mai aveţi energia şi determinarea de a vă îndeplini un vis, staţi în casă, protestaţi şi înjuraţi între patru pereţi de 50 de metri pătraţi plini de igrasie, moşteniţi de la bunicii şi părinţii voştri, vă bucuraţi dacă aveţi un job, orice job, chiar dacă sunteţi şef de promoţie la facultate şi lucraţi ca asistent de relaţii cu publicul într-un mall. În loc să ieşiţi în stradă să-i cereţi socoteală celui căruia i-aţi dat votul, fie că e de la PDL, PSD, PNL, UDMR – pe UNPR nu l-aţi votat în 2008, că atunci nici nu exista -, să îi umpleţi căsuţele de la primărie cu indignările voastre, staţi în ziua votului în faţa televizorului, a Internetului, a Facebook-ului (acum patru ani încă nu era pe val, dar acum e la modă), pe terase, la iarbă verde sau în mall. Ăsta este protestul vostru la adresa clasei politice. Nu mă duc la vot, că toţi sunt hoţi şi corupţi. Pe cine să aleg?
În timp ce voi trăiţi cu această întrebare – “Eu pe cine votez?”-, 70% din edilii actuali s-au şi reales. Neprezentarea voastră este cea mai mare fericire pentru cei care stau de un deceniu la putere. Şi ei ştiu acest lucru. Ei se realeg cu voturile a 20% din locuitorii unei zone. Iar zona este prăbuşită economic şi voi nu aveţi un job mai bine plătit, pe măsura facultăţii pe care aţi terminat-o, spitalele cad pe voi şi pentru a fi trataţi mai bine îi daţi asistentei sau domnului doctor 5, 10 lei, 100 de lei, voi şi copiii voştri învăţaţi de la profesori care nu mai au niciun chef de viaţă şi pe care nu-i respectaţi şi de care râdeţi pentru că poartă acelaşi taior sau acelaşi costum de doi ani.
Voi sunteţi vinovaţi de cum arată oraşul vostru sau de jobul pe care îl aveţi. Pentru că nu vă duceţi la vot, că nu-i cereţi socoteală celui pe care îl alegeţi an de an sau o dată la patru ani, pentru că prin votul vostru nu îi sancţionaţi pe cei care nu v-au făcut nimic în oraş sau pe cei care vă fură.
Dacă însă vă place cum arată oraşul, sectorul sau judeţul în care locuiţi, daţi-le votul! Sunt edili locali care au făcut multe lucruri bune pentru zona lor. Şi asta se vede în datele statistice: în salariul mediu al zonei, în investiţii, în rata scăzută a şomajului sau în numărul de joburi create.
Învăţaţi să cereţi ceva pentru votul pe care o dată la patru ani vi-l cere cineva! L-aţi învestit, l-aţi pus într-o funcţie, vă reprezintă şi trebuie să-i cereţi socoteală. Dar nu puteţi să-i cereţi socoteală stând la bere sau la mall. Voi sunteţi vinovaţi că soarta voastră este decisă de un litru de ulei, un kilogram de zahăr şi două de mălai, produse pe care candidaţii le dau celor care se duc la vot. Voi sunteţi responsabili de comunitate şi, în final, de România. Şi sunteţi vinovaţi dacă nu mergeţi la vot. Indiferent pe cine aţi alege. Pot să vină alţii, clasa politică poate fi schimbată, aerisită, împrospătată doar dacă votaţi! Sunt mulţi în generaţia voastră, de 30 – 40 de ani, care cred ca voi şi care ar avea curajul să iasă în faţă. Dar dacă voi nu ieşiţi la vot, în general, ei sunt siguri că nu are cine să-i voteze. Şi de aceea nu se schimbă nimic.
Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii
-
Să dăm bizonului ce-i al bizonului
La alegerile locale, cetăţeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, aşa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet şi partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziţiei, traseişti ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutaţi cu admiraţie şi consacraţi drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianţe cu diverse denumiri ad-hoc (Mişcarea pentru Botoşani, Alianţa pentru Viitorul Brăilei) şi cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienţi să cumpere un iaurt cu un ambalaj şi un nume nou.
Asemenea metode, care implică sforţări de gândire şi chiar inventivitate, par o evoluţie faţă de primitivismul gros, deja devenit clişeu, al “găleţilor” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunţate şi dezbătute pe faţă, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanţilor, aşadar am avea de-a face cu o creştere a respectului faţă de un electorat căruia nu i se ascunde nimic şi i se explică limpede mişcările de rebranding. Şi, de ce nu, ar fi şi o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios şi deschis. Cine studiază însă cu atenţie respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreţ mult mai dur decât cel al mutelor “găleţi”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreţ a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancţiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranţi, cu argumentul “Nu ar trebui lăsaţi să decidă dacă vin la vot sau nu; şi acum sunt lăsaţi să decidă şi nu participă la vot!”.
Exerciţiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declaraţii publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiştilor finuţi” care greşesc imaginându-şi că e posibilă un partid al nepătaţilor şi al necorupţilor şi până la culpabilizarea pe şleau a “celor care refuză să-şi asume o poziţie” între dreapta şi stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciţii reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum şi s-au căznit să se arate respectuoşi faţă de electorat, şi când au fost înjuraţi, şi când n-au înţeles de ce alegătorii votează clovni sau foşti turnători, şi când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituţii. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleţi avem sancţiuni pentru cetăţeni şi în loc de program politic avem rebranding comercial. Conştient sau nu, evoluţia (ori involuţia, dacă vreţi) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forţa pieţelor financiare care îşi impun tot mai evident tehnocraţii şi managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranţa (cu S mare).
Iar Speranţa cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar şi societatea ca să meargă înainte. Până acum, dispreţul electoratului faţă de politicieni şi viceversa tindea să fie strict local şi ţinea fie de ideea că o anumită parte a cetăţenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comunişti etc. şi că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în ţara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizaţi şi instinctuali, iar politicienii sunt cu toţii corupţi, mincinoşi şi incompetenţi, pe când în alte ţări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL şi USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiştii financiari au fost însă primii care au atras atenţia că între tabere s-au estompat atât diferenţele de programe, cât şi capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorinţelor lor. Nu politicienii ar mai decide, aşadar, ci pieţele, iar câştigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-şi însuşească un mod de gândire în care ţara nu mai e atât un proiect economic, social şi cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficienţă în condiţii de concurenţă crâncenă.
Perdanţii însă în această ecuaţie nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetăţenii obişnuiţi, adică “bizonii” etern blamaţi fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiştii finuţi” ori “hipsterii” etern visători la o democraţie adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima şansă să priceapă încotro bate vântul, nu au şi tăria de a le spune şi asta pe şleau alegătorilor. Sinceritatea lor ţine atât cât ţine dispreţul exprimabil faţă de cetăţeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înşişi dinainte învinşi de nişte forţe mai presus de ei – or, aşa ceva nu se face să discuţi cu electoratul.
-
Şef bun vs. şef rău. Cât are de pierdut o companie pe seama unui şef toxic?
“Motivarea intrinsecă e un demers complicat şi mai ales subtil, care necesită inteligenţă şi creativitate din partea managerilor. E mai simplu să dai cu pumnul. Mai ales că şi funcţionează. Şi apoi să spui că la noi nu se poate <ca la americani>.” Adrian Stanciu, managing partner la Human Synergistics, povestea pentru BUSINESS Magazin cum se motivează angajaţii fără a le da mai mulţi bani şi cum se obţin randamente şi productivitate crescute mizând pe nevoile de bază ale individului de autoîmplinire. În teorie sună simplu, în practică e însă mult mai dificil, dat fiind că managerul trebuie să fie nu doar competent, ci să aibă şi abilităţi denumite generic de leadership. Or, România a pornit destul de târziu pe acest drum.
Primii manageri şi modelele false
“În urmă cu zece ani, am făcut recrutări de manageri de foarte mare succes la ora respectivă şi pe care nu i-aş mai recruta în viaţa mea. Înainte erau interviuri şi formulare mai superficiale”, spune Radu Manolescu, managing partner al firmei de executive search K.M. Trust& Partners. Istoria nu e complicată. Primii expaţi au apărut în România în jurul lui 1995, odată cu sosirea primilor investitori străini. Manolescu îşi aminteşte că foarte mulţi dintre managerii care au venit la acea vreme în ţară aveau mult potenţial, dar nu aveau experienţă şi deci riscau să fie pierduţi de companiile-mamă dacă nu primeau oportunităţi. Apoi, mai erau cei de care organizaţiile voiau să scape sau se aflau pe finalul carierei. Fireşte, reperele lipseau, iar după zeci de ani în care cultura managementului a stat departe de România, primii veniţi au fost luaţi de buni. “Pentru mulţi dintre noi, ei au devenit modele de leadership, care nu mai au nicio legătură cu ceea ce se cere astăzi, dar din obişnuinţă unii au rămas cu acel model în minte până acum”, crede Manolescu. Piaţa punea atunci accent pe competenţe, pe experienţa în companii cu reputaţie, iar, dacă omul reuşea să se vândă foarte bine, cei care se ocupau de recrutare erau păcăliţi. “Nu prea puteai să faci atunci distincţia între bun şi rău, doar în cazul în care era foarte rău.” Cu alte cuvinte, se mergea mult pe ideea că dacă un manager a lucrat atâţia ani în acea companie şi are referinţe merită postul. “Contau mai puţin valorile morale şi partea de inteligenţă emoţională.” Se miza deci pe un IQ ridicat, pe rezultate, contând mai puţin modalitatea de obţinere a lor, pe referinţe de la companii puternice – “dacă lucrai la o companie foarte importantă, era un semn puternic că s-a investit în tine”.
Primele schimbări au început să apară abia în 2007. Manolescu defineşte managementul eficient prin “ce” şi “cum” – ce ai făcut să ajungi acolo şi cum ai ajuns la acele rezultate? Or, partea de “cum” nu era luată prea mult în calcul în anii trecuţi, deoarece creşterea economică “a susţinut imperfecţiuni mari la nivel de management şi a încurajat angajări pe bandă care nu au pus accent pe valori morale”. Lăcomia, de exemplu, şi-a pus amprenta şi asupra stilului de management, dat fiind că managerii ajung să ia decizii gândindu-se la ratele şi datoriile personale pe care le iau, deci la binele propriu. Or, asta nu ar trebui să afecteze deciziile de business.
Una peste alta, Manolescu observă că, odată cu recesiunea, “a ieşit mult gunoi de sub preş”. Astăzi trăim o lume diferită, inteligenţa emoţională a ieşit în ultimii ani la suprafaţă din raţiuni evidente: aceleaşi reflexe din trecut care ne-au adus succesul ne pot aduce insuccese; avem acces la tehnologie şi o cantitate de informaţii care este exponenţial mai mare acum şi asta are un efect important asupra întregului comportament: “Un IQ (inteligenţă cognitivă) mai ridicat te poate face să ai un EQ (inteligenţă emoţională) mai scăzut: să ai tendinţa să nu asculţi alte păreri, să fii arogant. Modelele de leadership care la un moment dat au avut succes ar putea să nu mai funcţioneze acum”.
Iar noua direcţie ar părea să fie cea a inteligenţei emoţionale şi mai puţin a celei cognitive: “Dacă eşti competent, cu un EQ foarte ridicat şi valori morale înalte, IQ-ul e mai puţin relevant pe lângă acestea în rolurile executive”.