BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Hotii si vardistii

    Saptamana trecuta am revenit la LonelyGirl15 si replica ei britanica Kate Modern, pentru ca sunt manifestari specifice internetului social care avanseaza pretentia de a reprezenta o noua forma de arta. Curajoasa pretentie, daca tinem seama ca celelalte arte au avut nevoie de mii de ani pentru a se cristaliza iar toate artele „noi“ nu sunt de fapt decat combinari ale celor ancestrale. Opera, de pilda, aduce naratiune, muzica, teatru si dans intr-un scenografie care adauga mixturii arhitectura si artele vizuale. Peste toate acestea troneaza insa o intelegere intre creatori si spectatori, o anumita conventie care delimiteaza lumea reala de lumea reprezentata. Aceasta conventie este cea asupra careia pun presiune toate noile manifestari care aspira la statutul de arta, pentru ca ea este magia care-l transpune pe bizonul pictat in grota de la Altamira in lumea vanatorii, iar pe noi, modernii, in tragedia Antigonei sau in lumea imposibila a lui Magritte.

    Argumentele care indreptatesc povestea lui LonelyGirl15 sa se pretinda o forma de arta sunt aceleasi care neaga aceasta pretentie si se leaga de limitele in care s-a jonglat cu conventia. Cel putin in prima faza, conventia a fost abolita, „spectatorii“ – utilizatorii MySpace si YouTube – considerand filmele postate ca fiind „adevarate“ (adica nicidecum o reprezentare) si s-au simtit indreptatiti sa comunice cu personajul si astfel sa influenteze involuntar povestea. Apoi au aparut suspiciunile, in baza unor indicii care prefer sa cred ca au fost plantate de catre „creatori“, si de-aici a inceput partea interesanta: spectatorii au inceput sa caute limita intre realitate si reprezentare, inducand astfel o conventie specifica mai degraba jocurilor de genul hotii si vardistii, asumandu-si roluri de detectivi, cu diferenta ca regulile lipsesc iar spatiul jocului nu este marginit decat de referintele povestii. In fine, cand cautatorii s-au apropiat de raspuns, creatorii aveau deja publicul implicat suficient in poveste pentru a fi dispus sa accepte o conventie propriu-zisa: ceea ce vedeti este o reprezentare.

    Intrebarea persista: e un joc? Da si nu: happening-ul s-ar incadra mai degraba in ceea ce se cheama „alternate reality game“ (ARG), o specie cu oarecare traditie in lumea retelei. Este greu de definit ce este un astfel de joc al realitatii alternative, deoarece este de fiecare data altfel. In toate cazurile insa, ideea este de a dezvolta interactiv o poveste care-i cuprinde pe participanti („fictiune imersiva“) si care se intinde pe diverse medii (in special cele suportate de internet, dar spatiul jocului nu este limitat la lumea virtuala). Spre deosebire de alte jocuri din internet, ARG nu implica o instanta bazata pe inteligenta artificiala care sa construiasca scenarii, nu pretinde jucatorilor sa-si asume roluri si nu necesita o interfata speciala. Exista totusi un „Papusar“ (Puppetmaster) care conduce jocul si care lanseaza misterele pe care participantii trebuie sa le dezlege pe baza unor indicii pentru a duce mai departe povestea. Exista si aici o conventie, reprezentata de „cortina“ – o metafora a limitei dintre jucatori si papusar.

    Totul pare sa se inscrie in tiparele jocului, dar diferentele ies repede la iveala. In primul rand, jucatorii nu cunosc regulile (instituite de papusar si redefinite mereu pe baza precedentelor), astfel incat mare parte din farmec vine tocmai din descoperirea acestora si a „marginilor“ spatiului fictiunii prin incercari repetate. Pe de alta parte, un joc fara reguli si fara margini prestabilite nu mai este un joc, iar mantra definitorie a ARG, principiul de baza, este tocmai TINAG: „This Is Not A Game“ (acesta un este joc). Aproape nimic nu este prestabilit: Papusarul lanseaza ideile scenariului si indiciile, dar participantii (care se organizeaza liber in comunitati) sunt cei care le descopera, le combina si completeaza zonele albe. Povestea rezultata este mai degraba povestea constructiei povestii, un soi de „mise en abime“ in termenii literaturii.

    Fie ca e o forma de arta sau un simplu joc, este cert ca ARG poate fi un extraordinar instrument de marketing viral. Capodopera genului, The Beast (care a adunat peste 3 milioane de participanti), a fost de fapt o forma de promovare a filmului „A.I.“ realizat de Steven Spielberg. Ultima idee in domeniu: daca participantii intr-un ARG pot rezolva dificile probleme fictive, de ce n-ar putea rezolva si probleme ale lumii reale? Un nou proiect numit „World Without Oil“ va cauta scenariile supravietuirii intr-o lume fara petrol.

  • Webisodul urmator

    Va mai amintiti de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentand o adolescenta care pretinde ca se numeste Bree, are 15 ani si locuieste intr-un orasel neprecizat, „la ore departare de orice mall“. Postate pe YouTube si preluate in MySpace, primele 24 de „webisoade“ – cum au fost mai apoi numite – au generat o audienta fabuloasa, intretinuta nu printr-o actiune palpitanta, ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate si fictiune au indus-o. Pana la urma s-a dovedit o „facatura“ – cuvant pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul „fake“ si totodata pentru a denumi cumva o forma de creatie care inca nu a capatat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipa de cineasti americani si o actrita de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea asa-numitului efect de retea, care se manifesta pregnant in retelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu fictiune in forma traditionala, asa cum o cunoastem din literatura sau cinematografie, ci mai degraba de o forma interactiva de creatie: scenariul a fost dezvoltat in mare masura pe baza reactiei publicului, exprimata in nenumarate forumuri, bloguri si alte forme de interactiune pe care internetul le-a facut posibile.

    Avem oare in fata o noua forma de arta (asa cum pretind „creatorii“), sau este vorba de un fenomen „memetic“ similar cu celebrul „Numa Numa Dance“? Cred ca este mai degraba o combinatie ingenioasa dintre cele doua. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste si de a implica publicul in derularea ei, iar faptul ca si dupa ce realizatorii au iesit la rampa seria LonelyGirl15 a continuat succesul – insumand peste 70 de milioane de vizualizari – dovedeste ca nu este un simplu accident si ca audienta este dispusa sa accepte o conventie specifica oricarei forme de arta. Ceea ce mi se pare importat este ca acest gen de creatie este posibil doar in spatiul virtual si nu isi gaseste nici un precursor printre formele traditionale de creatie. Desi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film si nici televiziune. Este pur si simplu altceva: interactiune in jurul unui fir narativ. De fapt, „webisoadele“ sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alaturi, in zona sociala a web-ului.

    Am revenit la acest subiect pentru ca fenomenul se repeta. Reteaua de socializare Bebo – foarte populara mai ales in Marea Britanie si Irlanda – a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune in opera o noua creatie, numita Kate Modern, care va fi urmata la inceputul anului viitor de Sophia’s Diary. De data aceasta, realizatorii sunt la lumina, iar regulile sunt cat se poate de explicite. Scenariile si personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo inainte de a fi produse, urmand ca reactia audientei sa stabileasca dezvoltarea dramei si evolutia personajelor. Distributia este selectata dintre profilele utilizatorilor retelei, iar „lista scurta“ este votata de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cat se poate de avantajoasa, pentru ca desi webisoadele vor fi disponibile si in MySpace si YouTube, interactiunea cu comunitatea realizatorilor se desfasoara doar in Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori, daca tinem seama ca estimarile indica circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

    Un alt aspect interesant este faptul ca Bebo pare sa creeze si un model de finantare pentru acest nou gen de creatie. Desi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) si pot fi considerate amortizate de cresterea numarului de utilizatori, Bebo a incheiat contracte de publicitate cu firme importante – printre care Microsoft, Procter & Gamble si Orange – care au platit pana la o jumatate de milion de dolari pentru a-si vedea produsele (si, implicit, brandul) implicate in poveste, profitand de absenta regulilor care guverneaza acest gen de publicitate in televiziune. Producatorii au fost chiar pusi in situatia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenta sau pentru ca, pur si simplu, nu aveau cum sa introduca produsele in desfasurarea actiunii – exemplul furnizat fiind Tampax.

    Ca si in cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atentia presei traditionale. The Guardian si TimesOnline considera ca noile productii interactive tind sa influenteze semnificativ piata divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri si tot mai putin atrasi de televiziunea traditionala. Pentru ei, internetul devine lifestyle.

  • Web la purtator

    Nu-mi place sa vorbesc la telefon. Nu ramane nicio urma, nu pot sa pastrez convorbirea undeva, s-o cataloghez, sa-i atribui cuvinte-cheie, sa-i dau o prioritate, s-o regasesc usor… Nici SMS-urile nu intra printre optiunile mele atunci cand trebuie sa comunic cu cineva. In aceste conditii, se intelege ca nu sunt pasionat de telefoane, iar criteriile principale pe care le am in vedere atunci cand, totusi, trebuie sa-mi aleg un telefon sunt aceleasi pe care le aplica orice om cuminte cand alege un telefon pentru mama sau bunica: sa fie cat mai simplu. Sunt un client execrabil pentru vanzatorii de gadgeturi.

    Cu toate acestea, a inceput sa ma intereseze lumea telefoniei mobile (ceea ce nu inseamna ca am vreo competenta in domeniu). Nu cu multa vreme in urma, am avut o banala controversa – cred ca legata de regizorul unui film sau ceva de genul acesta – iar amicul meu a scos telefonul sau de ultima generatie, a butonat cat a butonat, dupa care mi-a aratat pagina din Wikipedia cu toate informatiile necesare. Mda, asta incepe sa-mi placa, desi imaginea era prea mica, iar navigarea un chin. Oricum, nu era WAP (inacceptabil din retrogradul meu punct meu de vedere), iar pentru o informatie si atat s-a dovedit util. De aici insa pana la a citi stirile, a redacta documente, a rezolva corespondenta, a mentine o agenda de activitati sau a te angaja in socializare in retea e o cale lunga, in care principalele obstacole imi par trei. Primul se leaga de dimensiuni (motivele sunt evidente), al doilea tine de hardware (puterea de calcul si capacitatea de memorie), iar al treilea tine de software. Apple a realizat cu iPhone prima tentativa reusita de a depasi aceste obstacole, impunand totodata – ca de atatea ori – un un model pentru intreaga industrie. Cursa de urmarire a inceput.

    Aici intra in scena Google. Recentul anunt privind platforma Android vine sa confirme doua zvonuri care au circulat insistent de mai multa vreme, unul referitor la presupusul telefon mobil (zis GPhone) si celalalt (mult mai vechi) privind un sistem de operare conceput de colosul din Mountain View. Interesant este ca mai degraba al doilea zvon se intrupeaza in Android, deoarece indiferent daca-i zicem „stiva“ (stack) sau „platforma“ software, este de fapt un sistem de operare bazat pe Linux si dotat cu ingredientele necesare dezvoltarii de aplicatii pentru dispozitive mobile de mici dimensiuni. Telefonul propriu-zis nu exista, desi multi vad in HTC Omni un prototip plauzibil, mai cu seama ca a fost folosit pentru sesiunea demo. De notat ca Google nu a infirmat (dar nici nu a confirmat) producerea unui aparat, desi cred ca este foarte putin plauzibil si ca doza de incertitudine pastrata are mai cu seama un rol strategic. Avand in vedere ca Android va fi o platforma deschisa (open source) si gratuita, este de presupus ca va reprezenta o amenintare foarte serioasa pentru concurenta reprezentata de Windows Mobile de la Microsoft, Symbian (detinut in mare masura de Nokia) si MacOS (Apple) si va deschide piata pentru multi producatori care nu vor mai fi obligati sa investeasca peste 200 de milioane de dolari pentru a dezvolta o platforma soft si nici sa plateasca licente pentru a utiliza sisteme proprietare.

    Desi este evident ca Android va influenta semnificativ piata, nu cred ca Google are vreo legatura cu afacerile telefoniei. Google este o companie axata pe internet si asa va ramane. Ceea ce nu prea s-a intrebat nimeni este de unde se vor intoarce banii, iar raspunsul la aceasta intrebare este cheia. Incepand de la iPhone, ceea ce purtam in buzunar se cheama telefon doar prin puterea traditiei, pentru ca de fapt este un computer pe care – printre multe altele – il putem folosi pentru convorbiri. Atat pentru Apple cat si pentru Google, interesul este sa aduca webul „la purtator“ si ambele sunt dispuse sa cheltuiasca pentru asta oricat. Banii vor veni din entertainment pentru primul si din publicitate pentru al doilea. Ce se va intampla mai departe e o chestiune de imaginatie. Din moment ce am webul in buzunar, e foarte probabil ca voi prefera sa-mi pastrez documentele si mesajele in internet, iar Google este cel mai pregatit sa-mi ofere tot ce-mi trebuie („biroul din web“ incepe sa capete sens), cu publicitatea de rigoare. Cand voi fi la birou sau acasa, voi prefera un ecran mare si o claviatura normala, iar Bluetooth imi va veni in ajutor si spotul WiFi ma va scapa si de alte fire. Laptop? O simpla carcasa cu ecran, tastatura si baterie. Restul e in buzunar.

  • Aproape gratis

    S-au intamplat mai multe lucruri interesante in ultimul timp, fiecare dintre ele meritand sa fie consemnate in aceasta pagina. De pilda, faptul ca Microsoft a cumparat o particica din Facebook pentru 240 de milioane $, ceea ce nu ar insemna mare lucru dincolo de faptul ca acum Facebook se evalueaza la 15 miliarde, devenind a cincea companie de internet americana (imediat dupa Google, eBay, Yahoo! si Amazon). Si daca tot a venit vorba de Google (se putea altfel?), e de mentionat ca gigantul cautarilor tocmai a anuntat noua sa initiativa de social networking, numita Open Social – un set de API-uri publice care permit oricui sa construiasca retele sociale care sa integreze profile din diverse alte retele, atacand astfel „ecosistemul“ inchis care este Facebook. Poate ar merita o mentiune si primul contract realizat de OLPC, care va trimite 100.000 de laptop-uri XO (zise „de 100 de dolari“, desi deocamdata se apropie de 100 de lire sterline) in Uruguay, urmand ca restul de 300.000 sa fie livrate pana in 2009. Profesorul Negroponte s-a aratat dezamagit de faptul ca intelegerile verbale cu numerosi sefi de state nu se concretizeaza in contracte formale.

    Insa mai interesante mi s-au parut miscarile din domeniul telefoniei, care par sa semnaleze o accelerare a convergentei mediilor. Dupa ce eBay a apucat sa recunoasca public ca a exagerat cand a platit 2,6 miliarde $ pentru Skype in 2005 si ca investitia nu pare sa produca rezultatele scontate (deci bonusul de inca 1,7 miliarde promis in cazul unor performante ridicate iese din discutie), a intervenit insa spectaculoasa intelegere cu MySpace, prin care Skype furnizeaza servicii de telefonie si mesagerie instant utilizatorilor imensei retele de socializare. Astfel, celor 246 de milioane de utilizatori Skype li se adauga o imensa baza de potentiali clienti reprezentata de cei 110 milioane de utilizatori MySpace (desigur, unii dintre ei erau deja utilizatori Skype). Daca mai punem la socoteala multimea utilizatorilor eBay – si ei la un clic distanta de popularul serviciu de telefonie prin internet -, constatam ca Skype este un jucator foarte important pe piata serviciilor de voce (si chiar video), spre supararea marilor operatori de telefonie fixa si mobila. Cu atat mai mult cu cat capata popularitate telefoanele mobile duale, capabile sa ofere pe langa GSM si convorbiri Skype acolo unde exista conexiune wireless la internet.

    In acest context, noutatea lansata de operatorul britanic „3“ a explodat in toata presa zilele trecute. Pe scurt, „3“ a lansat un serviciu prin care utilizatorii pot purta convorbiri (aproape) gratuite prin Skype, (aproape) nelimitat, folosind fie o gama de aparate de la Nokia (N73, E65, 6120, N95), Sony Ericsson (W950i) sau LG (Shine U970), fie folosind noul 3Skypephone – un aparat dezvoltat in colaborare cu Qualcomm si fabricat de compania chineza Amoi. Fara indoiala ca a doua alternativa este mult mai atractiva, nu doar pentru ca este (aproape) gratuit, ci mai ales pentru faptul ca este proiectat special ca sa integreze Skype – agenda, chat etc. – si ofera acces la internet si la alte servicii furnizate de „3“ (inclusiv televiziune). Mai mult, telefonul are si o camera digitala de 2 megapixeli, MP3 player (memoria e expandabila pana la 1 GB) si alte gadgeturi.

    Secretul businessului sta, desigur, in acel „aproape“ care prefixeaza multe caracteristici. Convorbirile Skype (cu alti utilizatori Skype, desigur) sunt gratuite doar pentru abonatii „3“ (circa 3 milioane doar in Marea Britanie) sau pentru utilizatorii care isi achita lunar creditele PAYG3 (pre-pay), o conditie suplimentara (cu litere mici) fiind sa cheltuiasca lunar 10 lire pe serviciile traditionale. Nelimitat inseamna, de fapt, 4.000 de minute de convorbiri Skype si 10.000 de mesaje chat pe luna. Aparatul 3Skypephone (intr-adevar, foarte elegant) este gratuit doar pentru abonatii care cheltuiesc 12 lire lunar pe servicii traditionale (convorbiri GSM, mesaje SMS si acces internet), pentru restul lumii pretul fiind de 50 de lire sterline. Tot la capitolul acesta trebuie amintit un amanunt: calitatea convorbirilor prin Skype este aproape de cea a convorbirilor GSM.

    Cu toate acestea, oferta celor de la „3“ este extrem de atractiva si este foarte probabil sa extinda considerabil baza de clienti o operatorului si sa contribuie totodata la rentabilizarea serviciului Skype, atat prin cresterea popularitatii, cat si prin comisionul incasat pentru fiecare nou cont deschis prin operatorul britanic.

  • Adobe intra in joc

    Cand – in urma cu cateva luni – am virat spre Linux, unul dintre primele lucruri pe care le-am constatat a fost ca marea majoritate a siturilor web pe care le vizitam imi cereau sa instalez o anumita componenta numita Macromedia Flash Player. Nu era pre-instalata deoarece politica obisnuita a distributiilor Linux este sa impacheteze doar software liber (free software sau open source), iar Flash – desi gratuit – este un produs proprietar, apartinand companiei Adobe, care in decembrie 2005 a cumparat cu 3,4 miliarde de dolari firma Macromedia. N-a fost nicio problema sa instalez componenta, iar intamplarea mi-a adus aminte ca succesul unei tehnologii este major atunci cand atinge ubicuitatea. E peste tot. De aici mai exista un singur pas catre succesul deplin: tehnologia devine invizibila. Uitam de ea, intra in sfera implicitului. Flash Player este un soft care a devenit invizibil: e instalat pe aproape toate computerele de pe planeta, iar majoritatea utilizatorilor nici nu stiu ca exista.

    Adobe este o companie renumita mai cu seama pentru autoritatea cu care domina lumea graficii computerizate si a tipografiei digitale. Photoshop si Illustrator par sa nu aiba inca rivali, Dreamweaver este unealta cea mai folosita de web-designeri, iar in zona desktop publishing InDesign a ramas cu un singur concurent, QuarkXPress. Ceea ce este insa special la Adobe este ca, pe langa omniprezentul Flash, mai detine o tehnologie care a atins ubicuitatea: PDF (Portable Document Format) – standardul de facto pentru forma imprimabila a documentelor si o varianta pentru orice forma de prezentare (de pilda interfata grafica a sistemului MacOS X se bazeaza pe PDF). Ceea ce leaga Flash si PDF este faptul ca ambele sunt independente de platforma hard si de sistemul de operare. Detinand un arsenal atat de puternic, atat pe desktop cat si pe web, Adobe avea mai multe optiuni de dezvoltare, iar analistii pietei IT asteptau de mai multa vreme urmatoarea miscare. Ipoteza cea mai vehiculata era ca Adobe va ataca piata CAD (Computer Aided Design), dominata de Autodesk.

    Adobe a ales insa o strategie mai interesanta. In vara acestui an, a lansat AIR (Adobe Integrated Runtime) – un mediu independent de sistemul de operare pentru dezvoltare de aplicatii web complexe, folosind atat Flash cat si Ajax. Ceea ce este special la AIR este faptul ca aplicatiile pot functiona atat in web, cat si pe desktop, fiind din aceasta perspectiva asemanatoare cu JavaFX de la Sun. Tot in aceasta zona joaca si Mozilla (cu XUL – XML User interface Language) si Microsoft Silverlight (care se vrea mai degraba o alternativa la Flash). Desi Google este mai interesat de serviciile web si mizeaza pe Ajax, anul acesta a lansat versiunea beta a unui program numit Google Gears, care permite rularea offline (deci pe calculatorul local) a serviciilor pe care le ofera pe web, vizand astfel acelasi obiectiv al integrarii intre desktop si web. Una dintre primele aplicatii AIR semnificative a fost dezvoltata de eBay si este spectaculoasa prin faptul ca nu mai apeleaza la browser, instaland practic o interfata integrata cu web-ul.

    Insa AIR pare sa fie doar inceputul, pentru ca zilele trecute Adobe a facut o miscare surprinzatoare, achizitionand compania Virtual Ubiquity, care a dezvoltat un procesor de text online extrem de puternic numit Buzzword. Spre deosebire de serviciile similare furnizate de Google si Zoho, ambele bazate pe tehnologia Ajax, Buzzword este dezvoltat folosind Flash si mediul de dezvoltare Adobe Flex, depasindu-si rivalii in privinta abilitatilor grafice si a mixarii de continut multimedia. Tot zilele trecute, Adobe a lansat Share, un soft care permite partajarea si editarea colaborativa a documentelor intr-un mod similar cu posibilitatile oferite de Google si Zoho. De exemplu, un document poate fi deschis pentru un grup de utilizatori fie pentru revizie si adnotare, fie pentru editare, mecanismele de control al versiunilor furnizand informatii privind contributiile colaboratorilor. Este cat se poate de posibil ca Adobe sa-si extinda gama de produse AIR si cu alte aplicatii de birou, ceea ce nu poate decat sa ingrijoreze atat pe Google si Zoho, cat si pe Microsoft – mai ales ca Buzzword (si probabil alte aplicatii) va putea functiona in mod similar in browser si pe desktop.

    Ceea ce pana nu demult era doar o tendinta devine realitate curenta: diferentele dintre aplicatiile locale si cele din web se estompeaza si banuiesc ca nu mai e mult pana cand browserul web va disparea. Desktop-ul va fi, de fapt, un browser.

  • Cine este Google

    Este Google doar un motor de cautare? Este un broker de publicitate online? Este o companie din zona divertismentului? Este un producator de software? Nimeni nu poata sa spuna cu precizie, iar Google se misca – aparent haotic – pe toate fronturile. Exista oare un „mare plan“?

    Despre cele mai multe companii avem o imagine de ansamblu foarte clara. Ford fabrica autovehicule, Allianz se ocupa de asigurari, BCR este o banca etc. Daca ne limitam la industria IT – desi frontiera nu prea e clara – lucrurile ar trebui sa fie la fel de simple, pentru ca firmele se ocupa de hardware, software, servicii, content sau diverse combinatii dintre acestea. De fapt, treaba e mult mai complicata. Chiar daca Microsoft este specializata pe software, mai face si hardware (Xbox, Zune etc.) si diverse alte lucruri. Ce sa mai vorbim despre Apple sau IBM? Si totusi, exista o companie care le depaseste pe toate prin dificultatea de a fi definita: Google.

    Pentru cei mai multi, Google este un motor de cautare. Pentru cei initiati, Google este un imens sistem de publicitate online si probabil ca sunt mai aproape de adevar. Si totusi, Google se misca pe atatea fronturi simultan incat pana si cei mai atenti observatori raman mereu surprinsi de urmatoarea mutare pe care o face. Nu e de mirare ca exista numeroase comunitati pe web care se dedica speculatiilor privind gigantul internetului. Secretul mareste suspansul, zvonurile domina piata stirilor si fiecare anunt oficial starneste un nou val de zvonuri. S-a vorbit enorm despre un prezumtiv Google Office care sa concureze direct cu suita de birotica de la Microsoft, dar lucrurile au evoluat altfel. In vara aceasta, Google a cumparat firma Tonic Systems si, previzibil, gama documentelor pe care utilizatorii le pot gestiona online s-a imbogatit cu un nou tip: prezentari similare cu cele realizate cu PowerPoint. Iata deci ca „biroul“ exista deja pe web, cu toate uneltele necesare (procesor de text, calcul tabelar, prezentari, calendare, e-mail etc.) dar nu pare sa concureze – deocamdata – cu MS Office. Desi, daca punem la socoteala un soft numit Google Gear, care permite lucrul offline cu serviciile web furnizate de Google (inclusiv cu biroul virtual), s-ar putea ca amenintarea sa devina serioasa. Ce altceva mai face Google? Este unul dintre cei mai mari fabricanti de servere din lume si controleaza mai multa fibra optica decat oricare alta organizatie. Inghesuie un datacenter intr-un container rutier pe care il poate amplasa in cateva ore oriunde are acces la fibra. A experimentat un serviciu public wireless gratuit si s-a oferit sa-l furnizeze si in San Francisco. Vrea oare sa devina cel mai mare ISP din lume? Nu se stie, dar este cert ca cele circa 500.000 de servere pe care le opereaza formeaza cel mai mare supercomputer (in sens larg) construit vreodata. Se vorbeste enorm despre iminenta lansare a unui Google Phone (fara nicio confirmare oficiala), ceea ce pare sa contrazica tot ce ni se parea ca stim despre Google. Nici interesul companiei pentru banda wireless de 700 MHz pentru voce si date in SUA (pentru care e dispusa sa liciteze 4,6 miliarde de dolari) nu pare sa se incadreze intr-un tipar.

    In fine, subiectul suprem de speculatii legate de compania din Mountain View este Google Operating System. S-a pornit de la simpla posibilitate ca Google sa lanseze o distributie proprie de Linux (i s-a gasit si un nume: Goobuntu), insa miza pare prea mica pentru proportiilor gigantice ale afacerilor companiei. Unii au lansat ipoteza ca Google pregateste un sistem de operare complet nou – termenul de finalizare fiind 2010 -, trecand insa cu vederea faptul ca un asemenea efort de lunga durata nu este in stilul Google, care pare mai degraba orientat spre pasi mici si pe servicii lansate devreme (multe sunt si acum in faza beta). Si totusi, trebuie sa existe un „mare plan“ care sa ghideze acesti pasi marunti si aparent haotici… Si ce poate fi mai mult decat un sistem de operare care sa integreze web-ul?

    Poate ca nu suntem departe. De curand, Google l-a angajat pe Brad Fitzpatrick, arhitectul-sef al serviciului LiveJournal si totul parea sa indice intentia de a revitaliza reteaua sociala Orkut. Insa Google a anuntat ca pe 5 noiembrie va publica un set de API-uri (pe baza unui prototip schitat de Fitzpatrick) cu care programatorii vor putea exploata „graful social“ al ecosistemului Google, cu sansa de a-l extinde la alte retele. Daca sistemul va prinde (impreuna cu un serviciu descentralizat de identitati), intregul web va deveni o imensa retea de socializare, deoarece sistemul de prieteni nu va mai fi limitat la o singura retea. Daca ne gandim ca aproape toate serviciile Google au interfete de programare deschise, de ce n-ar deveni chiar web-ul sistemul de operare promis?