BusinessMagazin

Tag: soare

  • Cele mai mari recolte din ultimul deceniu: România este pe locul cinci în UE la cereale şi pe podium la rapiţă, floarea-soarelui şi soia

    Cele aproape 22 milioane de tone de cereale şi cele 3,3 milioane de tone de seminţe au făcut din România un jucător-cheie în comerţul cu materii prime de la Marea Neagră şi au poziţionat economia locală pe locul al cincilea în UE la cereale şi pe locul trei la seminţele oleaginoase.

    Cantităţile record strânse de combine în vară şi în toamnă sunt rezultatul unui cumul de elemente aproape perfect: ploaia a venit la timp, iar soarele nu a dogorit prea mult în timpul verii.

    Jumătate din recolta totală de cereale este acoperită de cele 11 milioane de tone de porumb care au consolidat poziţia României pe a doua treaptă a podiumului european pentru acest produs, ceea ce înseamnă ca piaţa locală va oferi cereale suficiente şi ieftine pentru a hrăni vacile olandezilor, belgienilor sau francezilor până în toamna viitoare. Recolta românească de porumb înseamnă şi 15% din cea europeană dar şi 1,1% din întreaga producţie mondială, unde Statele Unite şi ţările din America de Sud dictează discreţionar.

    Ploile din vară au ţinut recolta de porumb aproape de recordurile istorice, dar au afectat calitatea unei părţi din producţia de grâu, astfel că o parte din marfă a fost trimisă direct în fermele de animale sub formă de furaje.

    Dacă pentru cereale producţia a fost una excelentă, pentru seminţele oleaginoase anul 2014 va fi unul despre care se va vorbi ca un etalon mult timp de acum înainte. România şi-a apărat cu succes poziţia de lider european la floarea-soarelui, cu 2,1 milioane de tone, ceea ce înseamnă că pe piaţa locală s-a strâns aproape un sfert din întreaga recoltă europeană. Recolta de floarea-soarelui a fost şi cea mai mare din istorie, iar rezultatul a fost secondat de cel de la rapiţă, de asemenea cea mai mare producţie înregistrată istoric.

    Pe piaţa rapiţei România nu joacă un rol la fel de important ca şi cel de la floarea-soarelui, fiind pe locul al şaselea în UE la mare distanţă faţă de Franţa şi Germania. Rapiţa a fost şi în acest an un adevărat motor de profit pentru ferme, cu marje brute de profit care s-au apropiat de 50%. Agricultorii au redescoperit în 2014 şi apetitul pentru producţia de soia, iar ploile le-au recompensat încrederea cu 221.000 de tone strânse, ceea ce a însemnat cea mai mare recoltă din ultimii nouă ani.

    Vremea bună şi recoltele mari au ajutat şi alţi producători agricoli importanţi din Uniunea Europeană, America de Nord sau Sud. Stocurile suficiente şi apetitul mai redus al importatorilor tradiţionali pentru achiziţii au trimis preţurile într-o spirală a scăderilor, iar mulţi dintre agricultori şi-au văzut năruite planurile de afaceri făcute la începutul anului. Primele veşti pentru anul viitor sunt mai bune având în vedere că în Rusia şi Ucraina se manifestă temeri din cauza secetei şi a vremii reci, ceea ce înseamnă că depozitarea poate fi un as în mânecă pentru fermierii cu răbdare până în primăvară.

  • Puncte de (dez)interes turistic în judeţul Constanţa

    Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro)

    Călătorul ce se abate de la ruta Seimeni-Vlad Ţepeş şi urmează drumul ondulat, ajunge la cetate pe neaşteptate, coborându-şi ochii spre zidurile ei uimit de coexistenţa bicicletelor sprijinite de gardul gospodăriilor de peste drum.

    Merită să tragi maşina undeva lângă un gard şi să te plimbi singur printre ziduri. Nu există ghid, doar o tablă tipărită la intrare. Miroase a fân şi iarbă coaptă de soare, fire scurte îţi gâdilă degetele printre sandale, şi paşii bâiguie tăcuţi prin ziduri. Dunărea îşi vede de treabă curgând obosită sub tăpşanul strategic pe care a fost cocoţat castrul. Prin 2011 o măicuţă blândă de la biserica din apropiere spunea că pe insula dintre ape mergeau studenţi în tabără. La sfârşitul acesta de vară peisajul era tăcut, moleşit de un soare ploios.

    Nu îţi dai seama de mare lucru şi nici imaginaţia nu te ajută. Spaţiile îngrădite de ziduri sunt destul de mari pentru a le putea identifica drept locuinţe, dar destul de mici pentru a te putea gândi la spaţii publice tipice castrelor romane menite să protejeze graniţa danubiană a imperiului.

    Înţelegi însă repede că stai în faţa unei victorii duble: romanii au reuşit să construiască ceva durabil, românii să ignore la fel de durabil. Între vizitele din 2011 şi 2014 nimic nu pare să se fi schimbat pe acolo în afară de anotimpuri.

    Dacă şerpuieşti pe drum înainte, printre sălcii pitice şi stupi de albine, lăsând pe stânga dava căzută şi dizgraţia ministerului de resort, la vreo şase kilometri înspre Hârşova te opreşti în comuna Topalu, poate cea mai bogată din România, căci acolo Dinu şi nevasta lui Sevasta, nişte învăţători inimoşi, au deschis prima şcoală din sat, fără să ştie unde va duce dragostea lor pentru educaţie şi cultură. În 1960, fiul lor Gheorghe, medic în Bucureşti, a ales să doneze statului român colecţia sa de artă, cu condiţia creării unui muzeu în Topalu, purtând numele părinţilor lui.

    Colecţia Dinu şi Sevastiţa Vintilă numără circa 228 de piese, în mare parte picturi, semnate de Grigorescu, Tonitza, Francisc Şirato, Octav Băncilă, Corneliu Baba, Constatin Piliuţă şi alţii. Sculpturile sunt de mică dimensiune, ieşite din mângâierile unui Paciurea, Ion Jalea şi Oscar Han, cel care a realizat şi bustul ce străjuie mormântul donatorului, plasat în curtea casei părinteşti devenite şcoală şi apoi muzeu.

    Pentru vizitator colecţia poate fi copleşitoare. Carele cu boi ale lui Grigorescu, copiii lui Tonitza, peticarul şi evreul lui Băncilă, himera apelor lui Paciurea – toate acestea puse împreună, în săli ce aliniază sacadat nume grele ale artei româneşti, ar trebui să sufoce vizitatorul şi aşa nepregătit de intrarea modestă în muzeu; cumva însă peste operă se imprimă linişte şi doar ochii şi respiraţia trădează încărcătura din aer. Privirea e rapid marcată de pereţii unei săli de 8 x 2 metri pătraţi tapetate cu lucrările lui Grigorescu, nelăsată să îşi revină din surpriză, căci Tonitza priveşte cu ochi rotunzi în camera următoare. Mirarea se ţine lanţ şi deşi ar trebui să te fi obişnuit deja, te miri încontinuu cu fiecare nou perete, cu fiecare nou nume de artist român de calibru.

    Lucrările sunt atent alese şi devine rapid evident faptul că multe au în comun zona de sud a ţării, Dobrogea, aşa cum era timpul vieţii pictorilor ce au imortalizat-o: Mangalia, Balcicul şi portrete de turci şi tătăroaice, geamii şi copii cu bostani, sate dobrogene şi naturi moarte cu flori, peşti şi fructe solare, promontorii. E o sărbătorire a sufletului oriental de la malul mării, a exotismului caselor văruite în alb şi albăstriu, a liniei bine definite din sprânceana unei tinere tătăroaice, a luminii mai presus de toate, aşa cum se reflectă şi transcende prin arhitectura clădirilor şi a sufletelor.

    Observând perioada în care au trăit artiştii expuşi la Topalu te gândeşti că acela a fost fără doar şi poate timpul de aur al picturii româneşti, sfârşit de secol nouăsprezece până uşor după jumătatea secolului douăzeci. Gândul că acest medic plămădit de doi învăţători de ţară a putut pune laolaltă lucrări ale celor mai bine cotaţi pictori români apasă greu. Colecţionar şi prieten al acestora, medicul Gheorghe Vintilă a avut probabil o viaţă bogată în frumuseţe; istoria precizează doar că nu a fost căsătorit, iar doamna muzeograf (custode al muzeului încă din 1968) ne spune blând că medicul pensionat, devenit director al muzeului de artă din Constanţa, a murit singur şi sărac, nouăsprezece ani după donarea colecţiei, iar înmormântarea a fost suportată financiar de colectivul muzeului.

    Emoţia pe care reuşesc să o transmită unele lucrări este adusă cu picioarele pe pământ instant la un calcul sumar al valorii de piaţă a exponatelor. Un muzeu cât o şcoală sătească, o comoară artistică imposibil de evaluat, încasări de nici o sută de lei pe zi. O excursie de şase ore pentru zile mai întunecate sau turişti pentru care plaja nu e suficientă. Un obiectiv turistic absent din circuitele turistice şi ele inexistente pentru Dobrogea. La fel ca vechiul castru roman.

  • Două furtuni solare lovesc Pământul vineri. Comunicaţiile ar putea fi afectate

    Luate separat, cele două furtuni, numite de specialişti ejecţii de masă coronală, nu prezintă niciun pericol, dar apariţia lor neobişnuită, una după altă, la mică distanţă în timp şi faptul că se îndreaptă direct spre Terra i-au făcut pe specialiştii de la centrul de predicţie a vremii spaţiale din cadrul National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA) din Statele Unite să emită o alertă.

    Prima furtună, care s-a produs luni seară într-o regiune a Soarelui cu puternice tulburări ale câmpului magnetic, a atins Terra în noaptea de joi spre vineri, potrivit expertului NOAA Thomas Berger.

    Aceeaşi regiune solară a dat naştere unei a doua furtuni, mult mai puternice. Fenomenul a avut loc miercuri, la ora 18.45 (ora României, n.r.). “Nu ne aşteptăm la un impact inimaginabil al acestor furtuni asupra infrastructurilor terestre, dar urmărim aceste fenomene îndeaproape”, a mai spus Berger.

    Soarele se află ân prezent la momentul de maxim al ciclului său de 11 ani, deşi, per total, nivelul de activitate solară este mai scăzut faţă de un moment de maxim tipic al acestui ciclu.

    Furtuni de intensitatea celor două care afectează Terra vineri lovesc planeta de 100-200 de ori într-un ciclu solar, spun experţii.

    “Ce este unic la acest eveniment este că avem două furtuni succesive, la mică distanţă una de alta, iar cele două fenomene pot interacţiona unul cu celălalt pe drumul către Terra, pe orbita Pământului sau dincolo de planeta noastră. Nu ştim încă unde vor interacţiona”, a explicat Thomas Berger.

    Potrivit NOAA, particulele puternic energizate emise de Soare pot lovi câmpul magnetic al Terrei şi pot provoca intreruperi ale comunicaţiilor radio şi scăderea calităţii semnalului GPS.

    Furtunile magnetice solare pot, de asemenea, să afecteze reţelele electrice în regiunile nordice ale Terrei, care sunt mult mai sensibile la perturbările magnetice.

    Există însă şi o parte frumoasă a furtunilor solare. Interacţiunea dintre particulele emise de Soare şi câmpul magnetic al Terrei dă naştere aurorei boreale şi australe. Aurora este provocată de particulele puternic energizate emise de Soare care se lovesc de atomii de oxigen, azot şi alte gaze din straturile superioare ale atmosferei, creând valuri de lumină deasupra regiunilor polilor magnetici ai planetei.

  • Pelerinaj în epoca de piatră: locul unde rocile sfidează gravitaţia

    Părea o imagine din desene animate. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că locul seamănă perfect cu peisajul creat în serialul “The Flintstones”. Serialul de animaţie a fost intitulat în limba română “Aventuri din Epoca de Piatră” şi cred că nicio expresie nu ar putea exprima mai bine o aventură în Cappadocia, o regiune aflată în inima Turciei, la circa 800 de kilometri de Istanbul.

    Am aterizat pe aeroportul din Kayseri undeva aproape de miezul nopţii, după o conexiune de doar 30 de minute în Istanbul pe care o consideram din start ratată. Am avut noroc să prindem zborul de legătură, care ne-a dus cu un pas mai aproape de zborul care conta cu adevărat pentru noi, cel cu balonul cu aer cald.La ieşirea din aeroport nimic nu părea diferit de lumea din care plecasem, iar în Cappadocia mă aşteptam să văd o altă lume. Nu a fost însă nevoie decât de o călătorie de circa o oră cu taxi-ul până la hotel pentru o călătorie în timp, chiar în epoca de piatră.

    Hotelul pe care l-am ales era localizat în Goreme, punctul de pornire pentru toate zborurile cu balonul, şi era un hotel de tip peşteră, respectiv sculptat în piatră.

    Până ca Neil Armstrong să păşească pe Lună în 1969, cred că cea mai apropiată imagine pe care oamenii o aveau despre astru era Cappadocia, locul unde rocile de multe ori sfidează gravitaţia şi, mai mult, au forme ce variază de la capete de extratereştri la cămile şi iepuri şi par cu siguranţă nepământene.

    Regiunea merită văzută atât la pas, cât şi din zare, de la zeci, sute sau chiar 1.000 de metri altitudine, de unde Cappadocia pare că ţi se aşterne la picioare. Ca să zbori trebuie să îndeplineşti un adevărat ritual, mai exact trebuie să te trezeşti înainte să se trezească soarele (pe la 4 şi jumătate de dimineaţă), pentru a fi pregătit când microbuzul va veni să te conducă de la hotel la biroul companiei cu care ai ales să zbori. Acolo te aşteaptă un mic dejun frugal, alcătuit în principal din fructe (căpşunile şi pepenele verde sunt nelipsite indiferent de anotimp) şi cafea. Urmează apoi un drum de câteva minute (până la 20-30) cu maşinile de teren până la punctul de unde urmează să se înalţe balonul. Unele companii zboară mereu din acelaşi loc. Pilotul nostru, Mike (singurul pilot britanic din Cappadocia, care are pe lista pasagerilor politicieni, milionari, dar şi capete încoronate precum regele Iordaniei), preferă să asculte indicaţiile pe care vântul i le oferă în fiecare dimineaţă şi, în funcţie de asta, îşi alege locul de start.

    În prima zi când am ajuns la balon, după doar trei ore de somn, Mike ne-a avertizat că vântul e cam supărat şi astfel sunt şanse mici să zburăm. Ne-am încăpăţânat – şi noi, pasagerii, dar şi pilotul – să umflăm balonul, poate între timp îi va trece supărarea vântului. Nu i-a trecut, şi am plecat spre hotel hotărîţi să revenim a doua zi, sau chiar a treia dacă va fi nevoie. Nu toţi pasagerii balonului au fost la fel de norocoşi, unii dintre ei plecând în ziua respectivă către aeroport. Zborul cu balonul ţine de vreme, deci de noroc, iar în Cappadocia circa 300 zile din an sunt norocoase.

    Prima noastră zi a fost una dintre celelalte 65, însă în a doua am reuşit să ne ridicăm de la sol la răsăritul soarelui. Am luat startul în cursa cu înălţimile din altă zonă decât cele mai multe baloane, ba mai mult, ele au avut şi un avans de câteva minute. Când am început să ne înălţăm cerul era deja colorat de câteva zeci de baloane. Nu am încercat să le prindem din urmă pentru că ştiam că în final noi vom rămâne printre ultimii pe cer, deoarece urma să zburăm o oră şi jumătate, cu 30 de minute mai mult decât timpul standard de zbor.

    La început am plutit în voia vântului, la doar câţiva zeci de metri altitudine, admirând de aproape casele cândva locuite, văile, fiecare diferită de celelalte, fie prin paleta de culori ce varia de la alb la roşu, fie prin numărul impresionant de formaţiuni stâncoase care îţi stârneau imaginaţia. La început am încercat să dau o formă fiecărei roci, însă, în final, după multe cămile, iepuri, extratereştri sau adevăraţi monştri, am admirat imaginea de ansamblu. După ce ne-am săturat să mai fim pământeni, Mike şi-a înştiinţat balonul că este timpul să începem lupta cu înălţimile.

    Încă de când ne-am urcat în balon ni s-a spus că acesta este cel mai sigur mijloc de transport, însă, rareori, din cauza vremii este necesară o aterizare forţată. Nu a fost cazul, însă Mike ne-a pregătit pentru orice variantă.

    Există multe locuri în lume unde poţi zbura cu balonul, însă Cappadocia şi Burma sunt cu siguranţă cele mai impresionante ca privelişte. Mike a început să zboare în Marea Britanie, unde îşi aminteşte că participa la curse nebuneşti pe furtună, pentru a vedea cine câştigă lupta: omul sau vremea. Vântul şi ploaia i-au pus câteva piedici, dar el a rămas mereu în cursă.

    După ce s-a format în Marea Britanie a mers de la nord la sud şi de la est la vest şi a văzut aproape toată lumea din balon, chiar şi Antarctica, dar spune că nimic nu se compară cu peisajul din Cappadocia. Afirmă asta după şapte ani în care a zburat deasupra zonei în fiecare dimineaţă (de fapt doar în cele 300 de zile din an când vremea o permite).

    Cu balonul poţi zbura oricând, însă în zorii zilei, când soarele abia îşi arată faţa, este cel mai bun moment pentru că tot atunci vântul este prielnic. Pe timpul verii companiile programează şi un al doilea zbor pentru a face faţă cererii, însă acesta este mai periculos. Chiar şi aşa, balonul cu aer cald rămâne cel mai sigur mijloc de transport.

    După zbor companiile îşi aşteaptă clienţii la aterizare cu şampanie, căpşuni şi tort, doar există motiv de sărbătoare. Balonul aterizează de fiecare dată în alt loc, în funcţie de direcţia în care l-a îndreptat vântul. Pilotul comunică însă în permanenţă cu oamenii de la sol, astfel că la aterizare ei sunt deja acolo cu festinul.

    Odată coborîţi din balon am decis că trebuie să vedem regiunea şi la pas, mai ales că fiecare vale are traseele proprii de trekking. Nu am vrut să ratăm nici oraşele şi satele din zonă pentru că fiecare vine cu ceva diferit. Mustafapaşa îşi poartă încă cu mândrie moştenirea grecească, astfel că uşile şi ferestrele caselor deschise la culoare sunt încă pictate în nuanţe tari de albastru şi verde. Uchisar stă cocoţat pe vârful unui deal, iar deasupra oraşului tronează castelul. Nu vă aşteptaţi la un castel în adevăratul sens al cuvântului, ci la o formaţiune din stâncă, cu multe găuri care ţin loc de ferestre şi de uşi.
    Cei mai curajoşi pot încerca să viziteze şi oraşele subterane – Derinkuyu şi Kaymakli – care se întind pe opt niveluri sub pământ. O coborâre până la circa 50 de metri sub pământ te poate lăsa fără aer (la propriu), însă poate fi şi o dovadă în plus că zona Cappadociei este o altă lume.

    Dovezi găseşti şi în canionul Ihlara, unde apusul soarelui se bate pentru titlul de cel mai frumos din lume cu cel din Santorini sau din junglele africane. Pentru a ajunge aici trebuie să urci pe drumuri şerpuitoare în timp ce în faţă ţi se profilează munţii înzăpeziţi. Odată ajunşi la 1.700 de metri altitudine am mers să vizităm şi biserica roşie (Kizil Kilise), care are în spate o istorie de peste 1.500 de ani. Apoi am luat cina într-un restaurant tradiţional în zonă, construit peste un râu. Canapelele şi mesele din lemn stau suspendate practic deasupra apei care susură la picioare. De altfel, ar fi şi păcat să îţi termini călătoria în Cappadocia altfel decât cu o masă tradiţională, care, indiferent de felurile comandate, va fi bogată şi una dintre cele mai bune pe care le-ai mâncat vreodată.
     

  • Rom, merengue, bachata şi alte arome exotice sub soarele arzător din ianuarie

    ADRIANA SOHODOLEANU
    (CĂLĂTOR PASIONAT, GASTRONOM ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE DESERTURI ŞI CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

    Capitala se înfăţişează ca un oraş cu prea mult soare şi prea puţine locuri de muncă, în care merită să mergi o zi pentru a-ţi plimba şlapii prin camerele locuite cândva de fiul lui Columb, ajuns guvernator al insulei, şi pentru a vizita primul loc sfânt al lumii noi – o catedrală impozantă în care familii bogate îşi pot cumpăra o „capela„ – un spaţiu pe laterala sălii principale în care să îşi găzduiască oaspeţii la slujbe şi nu numai.

    Se spune că Papa Ioan Paul al II-lea a dormit aici pe un pat amenajat într-o capelă pe perioada vizitei în Dominicană, în 1992, la celebrarea – contestată de indigeni şi de populaţia de culoare – a 500 de ani de la descinderea lui Columb.

    Navigatorul a fost iniţial în-mormântat în Spania, întâi în Valladolid, apoi în Sevilla, de unde legenda spune că fiul său Diego l-a luat pe ascuns şi l-a adus în Santo Domingo. Pentru a-l proteja însă, acesta nu a spus niciodată unde l-a îngropat ulterior, spun ghizii, patru oraşe din lume pretinzând că adăpostesc mormântul celui care nu a vrut nicio clipă să admită că a ajuns pe un continent nou, nu în India, unde îşi propusese. Desigur, povestea locală susţine că adevăratul mormânt este cel din Farul lui Columb, în Santo Domingo.

    PĂPUŞILE FĂRĂ FAŢĂ. La început au fost indienii taino, parte din populaţia sud-americană Arawak şi care au locuit insula încă din secolul şapte; au pierit în mare parte odată cu venirea spaniolilor, lipsiţi de imunitate înfaţa bolilor pe care aceştia le-auadus cu ei. 

    Parte din trăsăturile lor a fost transmisă mai departe prin metisaj, după cum arată un recensământ din 1514, când 40% din bărbaţii spanioli aveau soţii taino. În secolele ce au urmat populaţia metisată s-a amestecat cu africani, ceea ce face ca astăzi dominicanii să se descrie ca fiind lipsiţi de trăsături faciale definitorii, identificabile ca aparţinând unui grup etnic. Din acest motiv un suvenir întâlnit la tot pasul pe tarabe este păpuşa de ceramică în culori vii, lucrată în detaliu, dar fără trăsături faciale. Ghizii le numesc „faceless dolls„ (păpuşi fără faţă) şi exprimă această diversitate a trăsăturilor; în Dominicană până şi statuile sfinţilor din biserici sunt negre, dar fără faţă. 

    CE ARATĂ ŞI CE NU ARATĂ UN RESORT. Republica Dominicană are şase aeroporturi turistice, pe care aterizează avioane din toată lumea la fiecare câteva minute. Este o insulă verde, locuită de două popoare. Povestea spune că regele Spaniei a decis ca stăpânirea spaniolă să se întindă pe suprafaţa care producea trestie de zahăr, nu pe întreaga insulă, ceea ce a făcut ca ulterior partea părăsită să ajungă sub stăpânire franceză şi să aparţină azi statului Haiti.

    Punta Cana, cea mai promovată destinaţie în rândul turiştilor români interesaţi de Dominicană, se înfăţi-şează privirii la început printr-un aeroport modern cu acoperiş înalt din stuf şi miros apetisant de gogoşi de la chioşcul de lângă.
    Este o staţiune, nu o localitate, fiind formată din aproximativ 65 de resorturi, multe de 4 şi 5 stele, cu terenuri de golf, vegetaţie luxuriantă şi o plajă la Atlantic din nisip alb de coral, fără urmă de ciob de scoică sau altceva. Hotelurile se înşiră ca mărgelele pe plajă şi în rest este teren verde. Nu există un orăşel sau viaţă în afara resort-ului. 
     

  • Reportaj: Cea mai nouă staţiune de schi din Austria concurează Valea Prahovei cu preţuri mai mici

    Schiatul în plin sezon în staţiunile austriece poate fi un coşmar: la fel ca pe Valea Prahovei, există cozi de câteva ore la staţiile de telecabine şi de teleschi, mulţimi de elevi veniţi în vacanţă din toate colţurile Europei, dar şi turişti europeni care aleg de multe ori să defileze în costume de schi şic şi să aglomereze pârtiile destinate începătorilor. Alunecatul în voie pe o pârtie pustie este rareori un vis înplinit.

    Totuşi, soarele străluceşte, zăpada perfectă este sub picioarele mele, iar pe pista destinată începătorilor sunt singura care îşi testează abilităţile în ale snowboardului în timp ce însoţitorii mei iau primele lecţii de schi împreună cu instructorul Mark. Mai mult, sunt sătulă după un prânz consistent, alcătuit din supă cu tăiţei şi un ştrudel cu mere tradiţional pentru care am plătit mai puţin de zece euro şi pe care l-am savurat într-un apres-ski aflat la o înălţime de 2.100 de metri.

    Toate acestea după ce am vizitat Grossglockner Kals-Matrei, regiunea aflată pe flancurile sudice ale celui mai înalt munte din Austria, Grossglockner (cu o înălţime de 3.798 de metri), care este cea mai mare din cele şase aflate în Tirolul de Est. Se întinde pe aproximativ 110 kilometri şi, împreună cu celelalte cinci regiuni de schi estice, totalizează 320 de kilometri. Spre comparaţie, doar St. Anton, una dintre marile staţiuni de schi aflate în Tirolul de Nord, are 280 de kilometri de piste de schi.

    Nu e de mirare că, deşi se află la doar două ore de mai renumitul Innsbruck, regiunea Grossglockner Kals-Matrei apare rareori în topurile staţiunilor de schi europene. Apres-ski-urile de aici nu seamănă deloc cu cele aglomerate, asociate de cele mai multe ori cu staţiunile austriece, deşi zona adună cele mai multe ore de soare, spre deosebire de mai umbrita parte nordică.

    Pentru a mă bucura de soarele austriac care încălzeşte micul sat Kals, aflat la baza pârtiei, am zburat 40 de minute într-un avion de mici dimensiuni din Viena spre  Klagenfurt, iar apoi am parcurs încă două ore cu autocarul. Drumul abrupt era presărat pe alocuri de cabane tradiţionale, iar îndepărtarea de zona populată devenea evidentă în mod direct proporţional cu altitudinea. Bănuielile mi-au fost confirmate: misteriosul oraş Kals am Grossglockner, aflat la mai mult de 800 de metri înălţime deasupra nivelului mării, era pustiu la ora la care am ajuns, nicio maşină nu circula pe singurul drum, iar puţinele cabane păreau goale.

    Totuşi, oraşul este renumit pentru că reprezintă intrarea spre cea mai mare rezervaţie naturală din Europa Centrală, Hohe Tauern; pentru lacul întins pe o suprafaţă de 700 de metri pătraţi şi, evident, pentru panorama celui mai înalt munte austriac.

    La destinaţie am avut totuşi parte de o surpriză. Cele 60 de piscuri montane care înconjoară pitorescul oraş Kals adăpostesc o construcţie surprinzătoare: în mijlocul acestuia, un hotel uriaş, din lemn şi sticlă, face competiţie munţilor care îl înconjoară. Din loc în loc, în apropierea construcţiei pot fi observate cuburi din sticlă şi lemn cu un design similar hotelului: o reinventare a cabanelor tradiţionale austriece. Hotelul de patru stele şi 142 de camere, împreună cu cele 41 de cabane alcătuiesc complexul Gradonna, o noutate în arhitectura micului oraş Kals.

     

  • România a ajuns pentru prima dată pe locul întâi la producţia de floarea-soarelui în UE

     România ocupă pentru prima dată poziţia de lider european la producţia de floarea-soarelui, iar recolta actuală este şi cea mai mare din istorie.

    Ca urmare a cantităţilor mari din piaţă, preţurile s-au redus cu 40%, dar chiar şi aşa seminţele de floarea-soarelui reuşesc să aducă în economie aproximativ 500 de milioane de euro, potrivit calculelor ZF. În perioada decembrie 2008 – septembrie 2013 preţul unei sticle de ulei Floriol de un litru s-a scumpit cu 7% la 6,7 lei, potrivit unei analize a ZF.

    „Floarea-soarelui şi rapiţa sunt cele mai profitabile culturi, culturile de plante oleaginoase au fost întotdeauna aşa. Productivitatea a fost în acest an bună spre foarte bună datorită condiţiilor meteo, şi 2011 a fost un an asemănător. Cred că ferma noastră se va  avea în acest an o medie de

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • ACCIDENTE ÎN LANŢ pe Autostrada Soarelui. Cum se desfăşoară traficul spre litoral

     Primele date ale poliţiştilor rutieri arată că primul accident a avut loc la kilometrul 95 al autostrăzii, pe sensul Bucureşti-Constanţa, fiind implicate patru autoturisme. În urma accidentului, o persoană a fost rănită uşor.

    Cel de-al doilea accident s-a produs la kilometrul 93 al autostrăzii, pe acelaşi sens, fiind implicate alte trei autovehicule.

    “Ambele incidente rutiere au provocate de frânări bruşte, de nepăstrarea distanţei faţă de autoturismul din faţă şi de viteza excesivă. Persoana rănită uşor a primit îngrijiri medicale şi nu necesită internarea, fiind în stare stabilă. Valorile de trafic sunt foarte ridicate, iar unii dintre şoferi nu respectă regulile de circulaţie, dovada fiind aceste două accidente soldate cu şapte maşini avariate şi o victimă”, a declarat comisar Ion Ilinca, şeful Biroului de Poliţie A2.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea tanarului care face milioane de dolari cu soarele Tanzaniei

     Povestea lui Patrick Ngowi este una remarcabila, scrie Forbes.

    Astazi este CEO-ul Helvetic Solar Contractors, o companie care furnizeaza, instaleaza si intretine sisteme de producere a energiei solare in tot nordul Tanzaniei. Vinde tot ce tine de acest domeniu:  panouri fotovoltaice, sisteme de incalzire a apei, baterii, generatoare si unitati de back-up.

    Dar ceea ce este si mai interesant este faptul ca Ngowi a simtit gustul succesului de la o varsta frageda: 15 ani. Pe atunci, elev la liceu, a inceput sa vanda vouchere top-up. Companii de telefonie mobile, precum Vodacom si Tigo, tocmai isi lansau operatiunile in tara si singurele locuri unde puteai gasi tichete pentru reincarcat erau mallurile si magazinele de specialitate. Existau putini distribuitori in Arusha, un orasel comercial care servea ca poarta catre circuitul din nord, unde locuia Ngowi.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Imaginea serii: elogiul soarelui

    Sursa: twistedsifter.com