BusinessMagazin

Tag: monede

  • Lucruri mai mult sau mai puţin amuzante despre bani

    Greşiţi dacă vă închipuiţi că banii nu cresc în copaci. Din secolul 3 înainte de Hristos până în secolul IX, clasele superioare din China îşi turnau banii sub forma unor copacei cu monede drept fructe. Monedele se rupeau la nevoie, iar în final scheletul copacului era topit şi refolosit.

    Studiile au identificat 93 de tipuri de bacterii, incluzând E.coli şi S.aureus pe suprafaţa banilor. În Japonia există ATM-uri care dezinfectează banii, trecându-i printre două role încinse.

    Un studiu al Departamentului antidrog al SUA a demonstrat că mai mult de jumătate din bancnotele de 50 şi de 100 de dolari furnizate de ATM au urme de cocaină pe ele. Alte teste au arătat că 70% din bancnotele folosite în Chicago, Miami şi Huston sunt în această stare. Obiceiul americanilor de a priza cocaina cu ajutorul unei banconte rulate nu este, oricum, la baza situaţiei; cocaina este o pulbere fină, care se transmite de la o bancontă la alta, în interiorul unui ATM.

    Cea mai valoroasă monedă din lume este cea de 20 de dolari, din aur, bătută în 1933 şi cunoscută sub numele de Double Eagle. În acelaşi an preşedintele Roosevelt a decis să renunţe la standardul aur şi a ordonat ca toate monedele de aur să fie distruse. Una singură a apărut în 1996, iar şase ani mai târziu a fost vândută la licitaţie pentru 7,95 milioane dolari.

    Regina Marii Britanii Elisabeta a II-a este persoana care apare pe cele mai multe banconte şi monede, în întreaga lume.

    În 1994, în fosta Iugoslavie apărea o bancnotă de 500.000.000.000 de dinari, fiind hârtia cu cele mai multe zerouri din lume.

    Cel mai mare depozit de aur din lume se află în Manhattan. Mai mare decât Fort Knox, în seif, administrat de Rezerva federală din New York, se află 90 de miliard de dolari în lingouri de aur, aparţinând unor bănci, organizaţii sau naţiuni. 

    Termenul de milionar a fost folosit pentru prima oară de scriitorul Benjamin Disraeli, în 1826, în romanul “Vivian Grey

    În lume există în jur de 7 milioane de milionari. 80% dintre aceştia conduc maşini la mâna a doua.

  • Istoria banilor: de la reforma monetară britanică la crizele financiare ale secolului XX

    Elizabeth I începe în 1560 o reformă monetară menită să cureţe sistemul de multele tipuri de monede care circulau. Acţiunea s-a derulat sub supravegherea lui Thomas Gresham, care a devenit celebru atât printr-o lege (“Moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”), cât şi prin faptul că a întemeiat bursa londoneză – Royal Exchange. Apar tot mai multe bănci (Amsterdam, Bank of Middelburg, Hamburg Girobank, Bank of Nuremburg) dar şi companii importante – London East India, Dutch East India, Dutch West India, şi în general este o perioadă de efervescenţă care premite aurarilor britanici să evolueze în bancheri. De altfel certificatele de depozit emise de aceştia capătă, după 1600, putere de circulaţie, fiind acceptate şi recunoscute în tranzacţiile comerciale. 

    Poate un anacronism (pentru acea vreme) sau poate nu: tutunul devine monedă în Virginia! Tot în coloniile americane mai are loc o premieră, pentru că în 1690, Massachusetts Bay emite în mod oficial bani de hârtie, folosiţi pentru a-i plăti pe soldaţii care au efectuat o expediţie în Quebec.
    În 1694 şi 1695 sunt fondate Bank of England şi respectiv Bank of Scotland. În 1698 monedele mai reprezentau mai puţin de jumătate din banii aflaţi în circulaţie în Anglia, restul fiind hârtii de valoare. Au loc şi falimente spectaculoase – Darien Company în Scoţia, a cărei cădere a grăbit unirea cu Anglia în 1707, Mississippi Company şi South Sea Company,  două companii care au încercat să speculeze bogăţiile Amercii şi ale Indiilor, dar care au eşuat.

    Benjamin Franklin nu s-a mulţumit să dea lumii paratrăsnetul, pentru că în 1729 scrie “Modest Enquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency”, operă care îi asigură un contract cu Pennsylvania Land Bank pentru o emisiune de hârtii de valoare.

    Mai târziu, Franklin nu a convins Parlamentul britanic să permită americanilor să folosescă banii de hârtie. Franklin şi-a găsit un susţinător în persoana lui Adam Smith, care în “Averea naţiunilor” vorbeşte despre beneficiile banilor de hârtie. Şi nu numai….

    Pentru că pe bătrânul continent începuse revoluţia industrială şi nebunia capitalismului modern: căi ferate, maşini cu aburi, fabrici şi nori de fum, revoluţia americană, crize bancare, dezvoltări fără precedent şi eşecuri răsunătoare, inflaţie şi dispute economice şi politice, totul pe fondul sonor al clinchetului banilor. În perioada 1860 – 1921, numărul băncilor americane a crescut de 19 ori, ajungând la 30.000.

    Economistul american John Kenneth Galbraith a rezumat secole de dezvoltare monetară în câteva cuvinte: “Banii sunt o creaţie unică. Sunt egali cu dragostea, fiind cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Şi sunt egali cu moartea prin grijile pe care le iscă”.

  • Istoria banilor: Evul Mediu şi ascensiunea băncilor

    Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie, cele create de Constantin cel Mare, milliarense, siliqua şi solidusul, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, dar statele germane au adoptat pfenigul, care în Anglia a devenit penny.

    Perperul a fost emis de împăratul Alexis I, în cadrul unei mari reforme monetare, în anii 1092 – 1093. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII statele germane scot piese noi, aşa numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII în Anglia apare sterlingul, monedă din argint, în Austria creiţarul (cu o cruce – kreutz – pe revers) iar la Florenţa florinul, de aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul pentru sistemul bancar european.

    În jurul anului 900 în China apar banii de hârtie, iar în 960 emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie sunt folosiţi şi de Imperiul Mongol, care după 1230 includea şi China. în următoarea sută de ani hârtia devine ban în India, Japonia şi Persia. După 1400 putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu o valoare nominală de 1000 de monede ajunge să valoreze numai trei.

    Europenii află despre banii de hârtie de la Marco Polo, care a trăit în China între 1275 şi 1292.

    În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde face conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franţei.

    Din 1400 încep să apară băncile, la Barcelona şi la Genoa în timp ce la Florenţa este legalizată modificarea dobânzilor.
    1440 însemnă inventarea tiparului, de către Gutenberg. Tiparniţa este modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, pentru a putea fi folosită la producerea banilor, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.

    Cincisprezece ani mai târziu chinezii renunţă la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare a sta inflaţia.

    Pentru europeni urmează perioada marilor descoperiri geografice – America, drumul spre India, conchistadorii în America de Sud – iar dezvoltarea comercială care a urmat acestora a fost cât se poate de benefică dezvoltării sistemului financiar.

  • Istoria banilor: dezvoltarea sistemului financiar mondial

    Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

    Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

    În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.

    Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.

    Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.

    Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.

    Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

  • Istoria banilor: apariţia monedelor metalice

    Cine putea să marcheze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? Acesta critica spiritul mercantil al locuitorilor cetăţii Lidia, colonie grecească din Asia mică, care nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele.Primele monezi au apărut în 640 – 630 î.Ch., fiind fabricate din electrum (aur alb – un aliaj de aur din râurile actualei Anatolii şi din argint, în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus şi la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol înainte de Hristos opera în Asia Mică.

    Tot în această perioadă monedele îşi fac apariţia şi în China, de formă rotundă şi din metal; nu aveau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţiile costisitoare, spune Glyn Davies, în lucrarea Istoria banilor.

    Cetăţile greceşti Atena şi Corinth încep să bată monedă proprie în 575 – 570 î.Ch., iar un sfert de veac mai târziu legendarul rege Cressus începe să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus deschide drumul primilor bani în Persia, care se îndrăgostesc rapid de monezile din aur.

    Apariţia monezilor duce, inevitabil, la ceea ce peste secole, în presa financiară, vor fi denumite “sucess stories”; prima pare a fi cea a sclavului atenian Pasion, care devine în anii 394 – 371 î.Ch. cel mai înstărit şi faimos bancher grec, câştigându-şi, totodată, şi libertatea.

    În timp ce Pasion îşi dezvolta pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi ai Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi asupra atacului galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărui nume derivă cuvântul “money”. 

    Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia cu 350 de ani înainte de Hristos dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, cum este morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţile ce implicau riscuri sporite, cum ar fi transportul naval o dobândă de 30% era normală.

    Alexandru cel Mare poate trece drept unul din primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle sale şi prăzile bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur.

  • Istoria banilor: de la cochiliile de scoici la colţii de câini

    “Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai cânţi şi bine”, spune un vechi proverb evreu. Este, poate, una din cele mai sugestive caracterizări a ceea ce înseamnă banul şi istoria sa pentru omenire.

    Practic, istoria banilor este istoria omenirii, cele două neputând fi separate.

    O spune chiar o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic, cam chetuitor, că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. <Înţeleg istoria banilor. Cum am câţiva, repede devin istorie>, a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, spunea, în 2002, Alan Greenspan.

    Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face istorie, cineva, în zorii omenirii s-a gândit să schimbe greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii bani ai omenirii, bunuri din păcate greu de mânuit şi perisabile. Între 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, se pun bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor – produse agricole sau metale preţioase.

    Câteva sute de ani mai târziu, Codul lui Hammurapi legifera activităţile bancare, în Babilon. Ceva mai departe, în China, cu circa 1.200 de ani înainte de Hristos, cochiliile de scoici erau folosite pentru schimburile comerciale; în timp scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, fiind folosite în unele zone din Africa, chiar până la jumătatea secolului XX.

    Chiar din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă vorbeşte de legislatorul Solon, care ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumulările monetare.

    Monedele din piatră se regăsesc şi în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate, înşirate pe o prăjină, de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau transportate monedele de valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind transportată cu plutele, de la mare distanţă. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă una de 1,3 metri.

    Alte forme de bani neobişnuite mai sunt colţii de câine, folosiţi în insula Salomon din Pacific, brăţările folosite pe Coasta de Fildeş, clopoţeii de bronz din Zimbawe sau cuţitele în China.

  • Cum a ales fiecare stat designul pentru moneda europeană

    Grecia a ales pentru unitate o cucuvea, o reproducere a celei gravate în secolul V î H pe moneda ateniană de patru drahme. Ultima sosită în zona euro, dar bătând cea mai veche monedă din lume – drahma – Atena a făcut astfel referinţă şi la personajul mitologic ce şi-a dat numele continentului – tânăra Europa răpită de Zeus împodobeşte moneda de 2 euro.

    Italia a instalat pe monede cele mai mari talente şi cele mai glorioase dintre epoci: de la Colosseum şi “Proporţiile ideale ale corpului uman” de Leonardo la “Naşterea lui Venus” de Botticelli.

    În acelaşi registru, Austria şi Spania au reţinut în metal monumente ale Vienei (catedrala Saint-Etienne, Belvedere), faţada catedralei Saint-Jacques de Compostelle şi chipul lui Miguel de Cervantes, autor al universalului “Don Quijote de la Mancha”.

    Alte ţări au ales să îşi afişeze suveranitatea: cele trei Benelux, cele mai puţin creative, şi-au reprezentat monarhii pe toate monezile: regina Beatrix a Olandei, regele belgian Albert II şi Marele Duce Henri de Luxembourg.

    Spaniolul Juan Carlos, simbol al tranziţiei democratice a anilor 1975-1981, este ilustrat pe monedele de 1 şi 2 euro, în timp ce Portugalia a ales să scoată la lumină secolul al XII-lea al independenţei sale, cu sigiliile regale de la 1134 (primul din istoria sa), 1142 şi 1144.

    Germania a imprimat pe 1 şi 2 euro vulturul său tradiţional, Franţa a păstrat-o pe tânăra Marianne iar galica Irlandă nu a renunţat la harpa celtică. Austria a făcut apel şi la “datoria ecologică”, cu cele trei flori ale Alpilor: floarea de colţ, genţiana şi ciuboţica cucului.

    Pentru a întreţine continuitatea cu monedele naţionale, Germania, Franţa şi Finlanda au reprodus binecunoscutele motive: ramura de stejar, semănătoarea sau leul heraldic.

    Austria a fost cea care a făcut alegerea cea mai simbolică deşi în detrimentul notorietăţii: moneda de 2 euro o prezintă pe Bertha von Suttner, prima femeie care a primit, în 1905, premiul Nobel pentru Pace.

  • Euro, naşterea unei monede.

    Moneda europeană a fost lansată la începutul anului 1999, dar a fost lansată în circulaţie la începutul anului 2002.

    Producerea bancnotelor a început în iulie 1999, procesul implicând 15 imprimerii din cele 12 state participante la zona euro: Belgia, germania, grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

    Imprimeriile au tipărit 14, 89 miliarde de bancnote şi au bătut 52 de miliarde de monede, folosind 250.000 de tone de metal.

    Spre deosebire de bancnotele euro, pe care sunt desenate poduri şi ferestre imaginare ce evocă un continent abstract, reversurile versiunilor naţionale ale monedelor euro creionează cele 25 de secole de istorie a bătrânului continent.

    Spre deosebire de cele şapte bancnote euro, identice pentru toate ţările, Uniunea Europeană a decis în 1996 ca monedele de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 eurocenţi şi 1 şi 2 euro vor avea “feţe naţionale”.

  • Lucruri neştiute despre dolar, simbolul capitalismului

    Imprimeria americană produce 35 de milioane de bancnote zilnic, cu o valoare de circa 635 de milioane de dolari. 95% din bancnotele produse sunt folosite pentru înlocuirea celor aflate deja în circulaţie. 45% din bancnote sunt de un dolar.

    Dolarii sunt imprimaţi pe un material compus din 25% in şi 75% bumbac şi nu pe hârtie, aşa cum s-ar crede. În plus, imprimarea se face prin presare şi nu prin tipărire. Fiecare bancnotă are exact un gram.

    În aprilie 2004 în jur de 700 de miliarde de dolari se aflau în circulaţie. Între jumătate şi două treimi din aceştia, în cea mai mare parte în bancnote de 100 de dolari, nu se aflau pe teritoriul SUA.

    Bancnota de un dolar are o durată de viaţă de 22 de luni, în timp ce 10 dolari trăiesc numai 18 luni. Banconta de 100 de dolari are o durată de viaţă de cinci ani. Monede por circula până la 30 de ani.

    Costurile de producţie a unei bancnote sunt de 5,7 cenţi, indiferent de valoarea acesteia.

    Un teanc de bancnote de un dolar ar cântări exact o tonă şi ar avea înălţimea de 110 metri. În bancnote de 100 de dolari, milionul ar cântări numai 10 kilograme. În monede de un cent, un milion de dolari cântăreşte 246 de tone.

  • Istoria banilor românilor

    În secolul II înainte de Hristos cucerirea romană a făcut din denar moneda oficială, ulterior trecându-se la monedele bizantine, care au susţinut schimburile comerciale până în secolul XIV. După anul 1000 încep să apară şi monede locale – dinari, ducaţi şi taleri de argint şi şilingi de bronz în ţara Românească, groşi, dinari, taleri de argint şi şilingi de bronz în Moldova şi ducaţi de aur, taleri şi dinari de argint şi şalăi de aramă în Transilvania. În ţările române au circulat şi monede străine: dinar de argint, aspru de argint, gros de argint, ducat de aur, ducat-florin de aur, dinar unguresc de argint, altân-zlot turcesc de aur, taler leu olandez de argint, ducat olandez de aur, taleri olandezi de argint, teston de argint, piastru turcesc de argint, mahmudea de aur, icosar de aur, ducat unguresc de aur, ducat austriac de aur.

    Leul devine monedă naţională o dată cu adoptarea, în 1867, a Legii pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale, guvernul român din vremea respectivă comandând baterea monedelor, în valoare totală de 4 milioane de lei, la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. În lege se preciza că unitatea monetară, leul, se compune din cinci grame argint, din care 835 din 1.000 argint fin şi 165 din 1.000 aliaj. Monedele emise până în 1877 au avut valori de 1, 2, 5 şi 10 bani, fabricate din aramă, 50 de bani (argint), 1, 2 lei de argint, 20 de lei de aur. Între anii 1877 şi 1900, statul român a pus în circulaţie monede atât de aramă, argint şi aur, cât şi de nichel.

    La data de 27 februarie 1880, Guvernul IC Brătianu depunea la Cameră proiectul pentru întemeierea Băncii Naţionale a României, după modelul Băncii din Belgia – 1850. Prin legea monetară din 1867 s-au stabilit normele emisiunii şi circulaţiei monedelor naţionale de aur, de argint şi ale monedelor divizionare, iar prin legea biletelor ipotecare din 1877 s-au introdus temporar în circulaţie banii de hârtie.

    La 27 octombrie 1890, sistemul bănesc al ţării s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendinţele băncilor străine. Monedele de aur româneşti aveau valoare egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Grecia. Printre bancnotele emise de BNR s-au numărat cele de 20 de lei şi de 1000 de lei din 1881, bani de cupru, argint, nichel, cupru-nichel, moneda de aur de 100 de lei, bancnote de 20, 100 şi 1 000 de lei, între 1904-1906, 2 lei de argint şi 50 de bani de argint în 1910, 25 şi 50 de bani de hârtie în 1917, bancnote de 1, 2 şi 5 lei (1917). După primul război mondial, în România circulau în paralel mai multe monede, iar în vederea unificării monetare prin înlocuirea acestora cu leii emişi de BNR s-a decis retragerea din circulaţie a coroanelor şi a rublelor.

    În 1935 a fost emisă şi o monedă de 250 de lei de argint, de 50 de lei de nichel în 1937 şi 100 de lei de nichel în 1938. Între anii 1920-1931 au fost puse în circulaţie bancnote între 1 şi 5 000 de lei, iar în perioada 1939-1944, statul român a emis noi monede de argint, de zinc şi fier placat cu nichel. Tot în anul 1935, s-a hotărât reînfiinţarea Monetăriei Naţionale.

    În 1941 au apărut şi bancnotele de 500 şi 2000 de lei, iar între anii 1944-1948, monedele de 500 de lei de argint, 2000 de lei de alamă, 25.000 de lei de argint, 10.000 de lei de alamă, 100.000 de lei de argint, 50 de bani şi 1 leu de alamă, 2 lei tombac şi 5 lei de aluminiu. După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul a trecut la etatizarea băncilor, la data de 11 august 1948 procesul culminând cu dizolvarea şi trecerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, singurele exceptate fiind BNR şi CEC. Între anii 1945-1947 au intrat în circulaţie bancnotele de 100.000, 1.000.000, 5.000.000 şi 100 de lei, iar după reforma monetară din 1947, bancnota de 1.000 de lei (1948), cea de 500 de lei (1949) şi biletul de 20 de lei emis de Ministerul Finanţelor în 1950.

    O altă bancnotă de 1.000 de lei este pusă în circulaţie în 1950 de Banca Naţională a Republicii Populare Române, iar Ministerul Finanţelor va emite bancnotele de la unu până la 100 de lei (1952). În 1966, Banca Naţională a Republicii Socialiste România emitea bancnotele de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei.