Acest puzzle colorat ma ajuta si ma inspira, de cele mai multe ori, sa scriu ce am de scris, se cheama, pompos si inutil-neinspirat, documentare. Or, la sfarsitul saptamanii trecute, documentarea mea, recolta saptamanii, insuma doua documente, se numeau “boc.doc” si “base.doc” (ultimul e cu “a”, daca mai este necesara precizarea).
Cand am devenit constient de asta am exclamat un “ups” inabusit si m-am gandit ca am o problema. Pentru ca documentele din aceasta clasa nu-mi ofera, de regula, cele mai grozave momente de inspiratie, ci au mai degraba rol de fundament pentru constructia textului.
Asadar, “ups, am o problema…”, cu ochii penduland intre boc.doc si base.doc. Boc.doc, base.doc. Boc – doc, base – doc.
Suna ca un refren de cantecel: boc – doc, base – doc.
Repetati.
Si acum cu mine, toata lumea mainile sus: “boc doc, base doc”.
“Boc doc” are o rezonanta metalica – ceva intre clinchetul uneltelor cu care piticii din Alba ca Zapada lucrau in mina combinat cu zanganitul geamului unui ghiseu trantit peste degete si cu “puf-puf-fasss”-ul unei masini de umplut sifoane, din copilarie. “Base doc” are ceva serpuit, se insinueaza, se strecoara, este ceva de consistenta si taria insului acela din metal lichid din “Terminator”.
In fruntea lui boc.doc se afla o stire a colegilor de la agentia de presa Mediafax: “Firmele romanesti, in competitie <la blana> cu cele straine dupa ce termina proiectele locale”. Este vorba de concurenta, competitivitate, strategii si vointa politica, adica despre chestiuni cat se poate de corecte in esenta; dar stirea incepe asa: “Firmele romanesti vor fi obligate sa reziste concurentei externe dupa ce toate lucrarile si obiectivele de interes turistic si agricol din tara vor fi finalizate, deoarece vor intra intr-o competitie directa, «la blana», cu companii din alte state, a declarat premierul Emil Boc”.
Si continua cu un citat: “Mai avem nevoie de autostrazi, de canalizari, de investitie in turism, in agricultura, mai avem multe de facut in aceasta tara si asta ne mai da posibilitatea de crestere economica dupa depasirea acestei crize. Dar o sa ajungem si noi in situatia tarilor din UE care nu mai au ce asfalta, nu mai au ce autostrazi sa mai faca, si-au terminat canalizarile, atunci intervine adevarata problema a Romaniei, a competitivitatii”.
Ce m-a facut pe mine sa ridic din sprancene a fost viziunea unei Romanii unde s-a terminat treaba – cu autostrazi, cu canalizare in creierii muntilor, care a depasit criza cu brio si cu o sumedenie de firme romanesti care s-au oprit din efortul stahanovist de cladire a societatii capitaliste multilateral dezvoltate pentru ca nu mai au ce face.
Uau.
Nu m-am prins care-i faza cu “la blana”, pentru ca nu stiu suficient slang guvernamental, dar simt in propriul buzunar, zilnic, competitia romanilor cu firmele din alte state.
Uau, inca o data.
Stiti, nici macar nu sunt rautacios si nici nu vreau sa fiu – e vorba numai de o dram de resemnare, de tristete, combinat cu ceea ce incerc sa spun de mai multe texte incoace – daca noi nu ne schimbam, daca ei nu se schimba, vom ramane numai cu viziunile. Cea mai naiva dintre ele este cea a unei Romanii unde tocmai am terminat tot ceea ce era de facut, dar exista scenarii mult mai potential – reale si mai posibile de realizat. Si mai rele. Bo Rothstein, profesor la Universitatea din Göteborg, vorbeste despre eficienta guvernamentala ca despre singurul factor ce poate impiedica pietele sa se autodistruga – este un punct de vedere ce a capatat o cu totul alta greutate in vremurile de criza pe care le traim. La finalul studiului sau, profesorul povesteste o istorioara – este vorba de un episod din serialul TV “Clanul Soprano”. Liderul mafiot Tony Soprano tocmai si-a lichidat, cu un pistol, un colaborator care l-a tradat; secventa este vazuta de un oarecare, un trecator. Acesta nu stie cine este ucigasul si merge la politie sa reclame crima pe care a vazut-o. Acolo omul spune ca s-a saturat de lumea violenta in care traieste si ca va ajuta cu placere politia sa curete orasul. Omul nostru identifica, in fotografiile pe care i le arata politistii, pe faptasul crimei, dar, in continuare, nu stie cine este acesta si ce hram poarta. Insul pleaca, politistii se bucura pentru dovezile pe care tocmai le-au obtinut, suficiente pentru a-l inchide pe mafiot.
In scena urmatoare, martorul sta acasa, in fotoliu, si citeste o carte, in timp ce sotia sa rasfoieste ziarul; femeia intepeneste cu paginile in mana atunci cand citeste cum sotul ei tocmai l-a invinuit pe bossul local de crima. Cand intelege ce a facut, omul se repede la telefon si ingrozit, ii anunta pe politisti ca nu a vazut nimic si nu va fi martor in niciun caz.
Cum in filme nimic nu este intamplator, vedem si cartea pe care o citea omul: “Anarchy, State and Utopia” a filozofului american Robert Nozick, un manifest ultraliberal si antiguvernamental, sustinator neconditionat al libertatii pietelor. Ironic, autorii filmului au vrut sa sublinieze diferenta intre teorie si practica, echilibrele fine care ar trebui respectate intre social, politic si economic pentru ca lumea sa nu se prabuseasca.
Un prim pas l-am facut eu – tocmai mi-am sters jumatate de desktop.
