Premierul Ponta s-a trezit că nu mai iese PIB-ul pe care se baza în estimările pentru 2013. Dar ca să scoţi ceva, trebuie să acţionezi, nu să aştepţi inerţia statisticii. Când Statistica a venit în martie 2012 cu un PIB pe 2011 de 578 miliarde de lei, cu 30 miliarde de lei mai mare decât cel estimat de Comisia de Prognoză şi luat în calcul pentru buget, nu au fost proteste. Nimeni din guvernul din “umbră” al USL de atunci, vreun specialist, nu şi-a exprimat surpriza. Dimpotrivă, atunci când au preluat puterea, în mai 2012, situaţia a convenit de minune. Dintr-o dată, PIB-ul pe 2012 a devenit mai mare. În loc de 579 miliarde de lei cât era PIB-ul iniţial estimat pentru 2012, veniturile, cheltuielile şi deficitul bugetar s-au împărţit la 608 miliarde de lei. Şi aşa au putut fi majorate salariile fără să fie afectat prea mult deficitul bugetar. Când au venit datele semidefinitive în decembrie 2012, cu 22 miliarde de lei mai reduse decât estimările, deodată a devenit o problemă faptul că PIB-ul pe care se baza bugetul pe 2012 şi cel pe care se va baza bugetul pe 2013 este mai mic.
Tag: opinie
-
Peisaj cu demoni
O să reiau seria articolelor care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea, începută anul trecut; explicaţia este că mi se pare că trăim vremuri suprarealiste şi, cum nu pot fugi de asta, încerc să mă adaptez. Ruşii au doi pictori pe nume Vrubel. Unul este contemporan cu noi şi este faimos pentru că a reluat într-un graffiti celebrul sărut Brejnev – Honecker.
Al doilea, Mihail Vrubel, a trăit până în 1910, este văzut, oficial, drept un reprezentant al mişcării simboliste şi este autorul tabloului din imagine, “Demon şezând” (1890).Mai puţin oficial, Mihail Vrubel şi-a dedicat opera demonilor, pe care i-a pictat, desenat şi sculptat în fel şi chip. Ideea i-a venit pe vremea când picta o catedrală din Kiev, iar punctul de plecare au fost ilustraţiile făcute pentru poemul “Demonul” de Lermontov. Demonii lui Vrubel se îndepărtează de sensul negativ indus de creştinism şi se întorc la sensul grecescului “daimon”, pe care pictorul îl identifică cu sufletul uman, iar alţi filozofi cu îngerii păzitori sau cu spiritele binevoitoare aflate între oameni şi zei.
“Demon şezând” i-a adus notorietate lui Vrubel. Iniţial stilul său nu a fost pe placul criticilor conservatori, care l-au acuzat pur şi simplu de urâţenie, şi nici al publicului, obişnuit cu pictura cu accente clasice, academice. Dar un ins pe nume Savva Mamontov, industriaş, negustor, antreprenor şi patron al artelor, a decis că tabloul este simfonia fascinantă a unui geniu şi a croit, astfel, drum în lume operei lui Vrubel.
Am văzut în demonii lui Vrubel, în cel şezând, dar şi în mai cunoscutul demon trist (Google!) puterea care zace, ne place sau nu, în spiritul rus. Demonul aşezat înseamnă reforme sociale, industrializare, naşterea resentimentelor faţă de regimul ţarist, o perioadă de renaştere şi de reaşezare, de aşteptări şi de tristeţe. Priviţi în jur şi veţi recunoaşte demonul lui Vrubel la noi, acum, aici. Scriam în urmă cu un an că nu există o mai mare problemă în România decât sărăcia.
Nu deficitele, nu datoria externă, nu corupţia, ci sărăcia, cea care generează corupţie şi deficite şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei “mână de lucru ieftină”, şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.
Dacă unu din şase orăşeni se gândeşte la o afacere personală şi doi din trei au o abordare optimistă, poate că demonul nostru s-a îndepărtat de sensul luciferic şi este pe cale să devină un înger păzitor.
Un tablou frumos şi interesant, la început de an. -
Opinie Bogdan Alecu, ZF: Sens unic pe DN1 – o idee prea complicată la o problemă prea veche
Dar ce se va întâmpla cu cei care se vor întoarce de la munte? Obligatoriu ar trebui un sens unic şi pe DN1A: Braşov – Săcele – Cheia – Vălenii de Munte – Ploieşti. Dar pe acolo circulă camioanele…. deci nu prea se poate. Alternativa? Braşov – Câmpulung – Piteşti – Bucureşti, doar că până la Piteşti drumul nu este în cea mai bună stare. Practic, cu un DN1 sens unic turiştii ajunşi în număr mare în staţiunile montane ar avea ca posibilitate fie un DN1A cu o singură bandă pe sens, drum mai dificil de parcurs şi cu o viteză medie mai redusă decât DN1, pe unde turiştii ar merge alături de camioanele de 40 de tone, fie pe Braşov – Câmpulung – Piteşti – Bucureşti. Practic de la un drum de aproape 160 km de la Bucureşti la Braşov, cineva ar ajunge să parcurgă în plus cel puţin 100 km în funcţie de staţiunea aleasă. Propunerea nu este neapărat rea, dar este foarte complicată, mai ales în România unde mulţi şoferi uită şi să-şi aprindă farurile noaptea.
-
Opinie Iulian Anghel, ZF: Despre legi şi despre bunul plac
Întâi a zis că pleacă în Belgia. Dar Belgia l-a anunţat că nu-i poate acorda cetăţenie întrucât nu îndeplineşte condiţiile legale – să fi stat un anume timp în această ţară. Dar în Rusia e altfel. “Dacă Gerard vrea un paşaport rusesc atunci afacerea e încheiată” spunea Vladimir Putin la 20 decembrie. Ieri Kremlinul a anunţat că preşedintele rus a semnat decretul prin care Depardieu primeşte cetăţenia rusă. Nu spune dacă a semnat şi un decret prin care Depardieu nu mai plăteşte impozit pe venit. Înainte de a se “exila” fiscal, Depardieu s-a întâlnit cu preşedintele Franţei Francois Hollande. Preşedintele nu i-a putut acorda o derogare fiscală pentru că Franţa rămâne, totuşi, măcar pe hârtie, ţara “libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”. Belgia nu i-a putut acorda cetăţenie (“la Belgique refuse d etre le buc emissaire”) pentru că nu putea să-şi încalce propriile-i reguli chiar şi atunci când este vorba despre unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi actori în viaţă.
-
Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Construcţia bugetului pe 2013 va arăta dacă guvernul Ponta are curaj să înceapă relansarea economică a României printr-o scădere de taxe sau contribuţii sociale
Dacă însă, aşa cum a anunţat, guvernul va merge conservator pe o bază fiscală identică cu cea din 2012, fără nicio schimbare semnificativă, 2013 ar putea fi un an nu pierdut, dar mediocru pentru creşterea economică. Întreprinzătorii aşteaptă fie o reducere a contribuţiei de asigurări sociale, fie o reducere a TVA. Amânarea unei astfel de reduceri înseamnă nu prudenţă, ci nefolosirea unei ferestre de oportunitate pe care o oferă condiţiile externe neaşteptat de bune. Statele Unite au depăşit in extremis criza deficitului, iar în Europa nu mai sunt multe voci care să spună că situaţia nu se detensionează. Intervenţia Băncii Centrale Europene din toamnă a fost de bun augur, iar prezenţa lui Mario Draghi la cârma BCE a dat siguranţă pieţelor financiare. Chiar dacă în zona euro nu se aşteaptă o creştere economică de peste 1%, situaţia macro este stabilă şi România poate atinge o creştere de 4% a exporturilor prin direcţionarea livrărilor la extern către alte pieţe, non-UE, unde exporturile au crescut în ultimii doi ani cu rate duble faţă de cele în UE.
-
Opinie Cristian Hostiuc, ZF: Când e sânge pe stradă şi nimeni nu crede în viitor, atunci trebuie să cumperi. Aşa că hai să investim în anul 2013
Criza din Europa s-a mai atenuat, iar sistemul financiar s-a îndepărtat de colaps. În Germania au loc alegeri, iar cancelarul Angela Merkel nu va mai bate cu pumnul în masă cerând austeritatea. Ea vrea să câştige alegerile şi are nevoie de o economie internă, dar şi a Europei care să-şi revină. Italia şi Spania sunt în convalescenţă, dar acasă, nu la spital. Aşa că sunt ceva şanse ca exporturile României, unde Germania, Italia, Spania sunt pieţe puternice de desfacere, să revină pe plus după un 2012 stagnant. E puţin probabil să sperăm la creşteri de 20-25%, dar un 5% tot ar fi realist şi ar mişca industria internă. Multe grupuri financiare şi-au retras o parte din banii din ţările de la periferia Europei, dar n-au ce să facă cu ei acasă, unde dobânzile sunt aproape de zero sau mai rău, ca în Elveţia, unde trebuie să plăteşti tu ca să ţii banii la bancă. Până la urmă tot vor încerca să revină în ţările emergente. Nu vor mai turna bani cu găleata, dar câteva zeci de milioane se mai găsesc. Grecia va sta sigur în picioare până la alegerile din octombrie din Germania, pentru că dacă ar ieşi din euro, nemţii ar fi cei mai afectaţi până la urmă. Vor deveni mult prea scumpi pentru cele mai multe ţări din Europa, şi atunci adio exporturi şi creştere economică internă.
-
Opinie Sorin Pâslaru: Premierul Ponta a preferat ieri să nu rişte
În loc să fi desfiinţat instituţii, ministere, agenţii şi inspectorate, guvernul le-a înmulţit. În loc să fi desfiinţat de exemplu Casa de Asigurări de Sănătate şi să o fi scufundat în cadrul Ministerului Sănătăţii, pentru a nu mai avea trei direcţii la care trebuie să raporteze acum un spital şi de la care să vină banii (Casa de Sănătate, ministerul, primăria), noua putere creează noi instituţii. Când devine din ce în ce mai clar că sunt necesare politici centralizate pentru a avea eficienţă mai mare – vezi iniţiativa fostului de acum ministru al sănătăţii Raed Arafat de a crea o centrală de achiziţii pentru spitale – acum avem 22 de ministere în loc de 11 şi 26 de miniştri.Este evident că Ministerul Finanţelor şi cel al Economiei au fost sparte pentru a avea şi liberalii, şi social-democraţii câte un portofoliu. Nu a reieşit de nicăieri până acum raţiunea împărţirii Finanţelor în Ministerul Bugetului şi Ministerul Finanţelor.
-
Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Aşteptând sfârşitul lumii
Ideea sfârşitului de lume ne face să zâmbim pentru că este o naivitate drăguţă şi totodată o certitudine despre care ştim că nu se va petrece şi asta ne dă forţa să fim îngăduitori. Poate că este unul dintre puţinele lucruri despre care lumea este înţeleaptă în masă. Ştiind, avem putere, deci avem controlul, iar puterea ne dă forţa să zâmbim. Dacă nu ştim, fie începem să pretindem că ştim, temându-ne în mod indirect, fie suntem curajoşi şi ne temem direct.
Aşadar, zâmbetul curat şi relaxat vine din evidenţă şi din forţa interioară, pe când frica ne schimonoseşte zâmbetul. Vorbind despre sfârşitul lumii toţi oamenii sunt frumoşi şi plăcuţi, dar vorbind despre adevărurile personale absolute oamenii încep să nu se mai vadă şi atunci când îşi dau seama de asta încep să se agite şi să se preocupe în exces de a se face remarcaţi.
Aş distinge două tendinţe prin care oamenii aleg să îşi facă cunoscute opiniile. Aproape fiecare dintre noi am avut o revelaţie pe care ne-am dorit-o pentru cei din jurul nostru şi i-am forţat să le placă un film doar pentru că nouă ne-a plăcut, să citească o carte doar pentru că nouă ne-a produs revelaţii, să facă o activitate doar pentru că noi am găsit bucurie făcând-o, să mănânce după propriile noastre principii de nutriţie unice şi absolute. Aceasta ar fi categoria celor care vor binele cu forţa pentru alţii.
Există şi categoria celor care au descoperit propriul bine şi atunci, din principiu, acest bine devine binele absolut, universal şi general valabil: “Nu ştiu, deci nu există” sau “nu îmi place mie, deci nu place nimănui”.
Dacă în primul caz atitudinea este oarecum de includere a celorlalţi, este drept, prin împărtăşire cu forţa, în cel de-al doilea caz vorbim despre autoizolarea de ceilalţi şi despre împărţirea lumii după criteriul “eu şi cei ca mine şi cei care sunt împotriva mea”. Şi într-un caz, şi în celălalt sunt ignorate nevoia şi diversitatea celorlalţi, iar preţul acestei ignorări este de fapt iluzia puterii, nu puterea în sine. Este o putere autoatribuită care, de la distanţă, este caraghioasă şi nostimă, însă de aproape îi exasperează pe ceilalţi.De la distanţă, adevărul personal absolut al oricui se vede cam la fel cum se vede sfârşitul lumii, însă de aproape, din “cercul strâmt”, orice interlocutor care trebuie să digere cu forţa opinii de tip verdict, cum ar fi “schiez, deci toţi ar trebui să fiţi interesaţi de acest sport” (sau “cine nu schiază e prost”), nu va dori decât să se îndepărteze pentru că este incomodat de cea mai evident imatură formă de argumentare. Mai mult, adulţii inteligenţi şi maturi, pentru că la ei ne raportăm, nu vor fi vreodată convinşi prin acest tip banal de argumentare, dar culmea, mulţi dintre ei, inteligenţi şi maturi în aspiraţie, îşi fac un crez din propriile lor convingeri şi le scapă din vedere mecanismul prin care le propovăduiesc. Cu siguranţă orice experienţă ne îmbogăţeşte şi ne creşte, însă fiecare are dreptul să aleagă când şi dacă vrea să crească şi dacă experienţa sau preferinţa cuiva îi poate fi în vreun fel de folos. Binele cu forţa este un indiciu evident de unilateralitate a unei viziuni, o fixaţie, nicidecum o deschidere către cunoaştere şi către diversitate şi, cu cât oamenii se simt mai împinşi la un bine pe care nu şi-l doresc sau pe care nu şi-l atribuie, cu atât vor frâna mai repede.
Aspiraţia de a fi un reper de cunoaştere este probabil ce îşi doresc aceşti oameni, însă tocmai acesta este rolul reperelor, de a-i ghida pe ceilalţi, nemişcându-se şi fiind stabile în cunoaşterea pe care o pot împărtăşi. Reperele spre care mergem ne generează cam acelaşi fel de zâmbet ca şi discuţia despre sfârşitul lumii, pentru că avem certitudinea că vom deveni ceea ce ne dorim atunci când reperele ne întâmpină, pe când reperele care vin buluc spre noi sunt sfârşit de lume.
IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)
-
Opinie Adrian Vasilescu: Pe ce mizăm în 2013
Cert este că fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără cerinţa de a lua în seamă semnalele pieţelor înaintarea va fi grea. Iar neputinţa celor mai multe dintre întreprinderile de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, e doar în parte suplinită de companii private performante. Există totuşi o bază de pornire. Un activ adunat în mai mulţi ani. Căci reformele nu puteau fi prea multă vreme amânate. Societatea românească trebuia, la un moment dat, să se grăbească pentru a pune în mişcare spirala expansiunii economice. Starea de aşteptare nu era decât un mod de a lungi bolile economiei româneşti. Şi bolile bugetului. Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. Şi unde e creştere e loc pentru investiţii. Sigur, inflaţia mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendinţa dezinflaţionistă. Practic, inflaţia se transformase în dezinflaţie şi investitorii au primit astfel un semnal pozitiv. E drept, progresele făcute de ţara noastră, care au schimbat faţa economiei, s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Dar macrostabilizarea a favorizat schimbări importante şi în economia reală.
-
Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Defazarea alegerilor parlamentare de prezidenţiale poate să se transforme într-un avantaj
Preşedintele Traian Băsescu a fost oricum în aceşti ani, de multe ori, ca o voce a opoziţiei pentru propriul său guvern. De acum va avea ocazia să facă opoziţie în realitate, mai ales că în Parlament este firavă. Situaţia are dezavantajul creării unei surse de instabilitate politică din nesfârşita ciorovăială care va exista fără îndoială între cele două puteri, guvernamentală şi prezidenţială. Pe de altă parte, are avantajul că activitatea guvernului va putea fi amendată de către Preşedinte. Legile trebuie promulgate prin decret de preşedinte, iar ordonanţele de urgenţă trebuie aprobate prin lege, chiar dacă nu există termene limită pentru aprobarea lor în Parlament. În plus, şi foarte important, este bine ca miniştrii să ştie că au un “duşman” la Cotroceni care are informaţii despre eventualele abuzuri. Se tot vorbeşte despre principiul împărţirii puterilor în stat – iată, ce împărţire mai bună decât aceasta, cu două tabere la putere. Din acest punct de vedere, este bună ruperea alegerilor de la Preşedinţie de cele de la Parlament.