Dragoş Petrescu a luat pulsul pieţei ospitalităţii ca store manager la McDonald’s în programul de aplicare pentru franciză, iar în 1999 a pus bazele, împreună cu Cătălin Mahu, ale lanţului de restaurante La Mama.
Petrescu şi-a continuat formarea profesională în Franţa, la Toulouse, unde a absolvit cursuri de management al întreprinderii, a continuat la Chicago, cu un Advanced Operations Course, şi mai apoi a absolvit un Executive MBA la Asebuss în 2005. Grupul City Grill, controlat de antreprenorul Dragoş Petrescu, a terminat 2015 cu afaceri de 115 milioane de lei, în creştere cu 28% faţă de 2014 şi aproape duble faţă de 2012. În 2016, businessul cumulat a depăşit 30 mil. euro, plus 15%.
Compania cuprinde 16 restaurante şi cafenele sub mai multe branduri, precum City Grill, Trattoria Buongiorno sau Hanu’ lui Manuc.
În doi ani, antreprenorul vrea să ajungă la 20 de unităţi, deci la un business suficient de mare pentru o vânzare.
„Un restaurant costă circa 300.000 de euro să îl deschizi, sumă ce include şi costurile de amenajare. Pentru dezvoltare folosim exclusiv fondurile grupului. Ne uităm însă în piaţă şi după o eventuală achiziţie ca să putem creşte mai repede.” El nu se gândeşte însă să rebranduiască restaurantele existente sub alte branduri din grup în Trattoria Buongiorno.
Despre acest an, antreprenorul spune că piaţa a fost prietenoasă, iar brandurile active şi cu imagine bună au avut de câştigat. „Pe piaţă sunt mai mulţi bani şi există apetit de consum. Clienţii noştri target au salarii mai mari cu 15%, reducerea TVA şi scăderea preţului la carburanţi sunt de asemenea factori care au susţinut creşterea.”
Iată discursul lui Dragoş Petrescu, fondatorul City Grill, la BM Storytellers, evenimentul care marca zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
Mă simt la Storytellers ca într-o seară de Crăciun: pe stradă nu e nimeni, în restaurantele mele cam bate vântul şi noi stăm aici să privim cum ninge şi să ne amintim ce făceam în 2004. Bănuiesc că nu ştiaţi unde eram în 2004. Lucram într-un restaurant McDonald’s din Milano. Trăgeam acolo din greu cu mopul, cu hamburgerii pe grătar şi probabil vă întrebaţi ce căutam acolo. Mă întrebam şi eu. În italiană mă întrebam. Îmi făceam vise pentru un proiect care nu a ieşit şi anume acela de a dezvolta restaurante în Italia. În anul 2000, îmi luasem licenţa de la Hamburger University şi urma să iau un restaurant în franciză în România. România în schimb nu avea aceleaşi planuri cu mine şi după vreo doi ani de muncă în restaurantele McDonald’s din România, am renunţat la visul de a primi o franciză şi am aplicat internaţional. Am presat pe oficialii McDonald’s din Europa şi până la urmă l-am convins pe şeful McDonald’s Italia, care a spus că au nevoie de francizaţi ca de aer.
Eram patru licenţiaţi în România fără restaurant şi am plecat să ne luăm în primire spaţiile. Ne-au aşteptat frumos, dar întâi ne-au pus la muncă în restaurante. Pe mine m-au repartizat la restaurantul din Milano, am stat acolo vreo şase luni, mi-a plăcut, le-a plăcut şi lor de mine, aşa că am semnat contractul pentru un restaurant dintr-un sat care se cheamă Asti, la 120 km de Milano. Era un restaurant pe care nu îl voia nimeni, dar eu simţeam că o să fac lucruri extraordinare acolo. L-am acceptat, am început să caut casă, am ales casa şi, cu contractul în mână, m-am prezentat la ambasada Italiei în România. Eram în a doua jumătate a anului 2004, noi nu eram membri ai UE şi îmi amintesc cu multă emoţie momentul. Cei de la ambasadă mi-au spus că nu pot să îmi dea viza şi că nu pot intra în Italia ca investitor deoarece trebuie să dovedesc (art. 27) că am obţinut profit ca acţionar al unei firme din Italia cu un an înainte.
Nu am cum să fi obţinut profit, le-am zis, pentru că sper să am profit de acum înainte. Italienii mi-au zis că nu se poate, asta e legea, nu mă pot ajuta şi uite-aşa am deschis eu primul restaurant City Grill pe Primăverii, în 2004. S-a terminat cu Italia, care a fost oricum o experienţă extraordinară apropo de cum şi unde te aruncă viaţa. Eu sunt un om optimist şi norocos, mai ales pentru că am avut norocul să îmi fie înşelată încrederea la un nivel important de foarte puţine ori, dar mă aştept în fiecare zi când mă trezesc dimineaţa şi mă uit în faţa casei ca cineva să îmi fure maşina. Nu o să mă simt şocat şi nu o să mă tăvălesc pe jos dacă într-o zi maşina nu o să mai fie în faţa casei. Dacă e maşina în faţa casei, înseamnă că am o zi extraordinară şi pot să plec la treabă.
Cu o foarte bună parte din banii mei, în ‘95, când mă pregăteam să mă însor, m-am dus în Germania şi am cumpărat cu 8.000 de mărci un Audi 80 care avea 8 ani. Am fost foarte mândru că l-am găsit, am venit cu el acasă, l-am spălat, l-am aranjat şi l-am pus în faţa blocului la vremea respectivă, doar că dimineaţă nu mai era. Am zis că nu e nimic, sigur l-am pus pe strada cealaltă, l-am căutat vreo 20 de străzi în jurul blocului, nu era, aşa că am împrumutat o maşină şi m-am dus să mă însor şi am mers mai departe. De atunci am învăţat că este important ca aşteptările să fie jos, pentru ca entuziasmul să fie sus.
Nu îmi pare rău că nu am intrat în politică. Mi-aş dori să avem o ţară mai bună şi mai frumoasă şi mai bine reglementată, dar am învăţat că este bine să te bucuri de ceea ce ai. Eu mă bucur acum de ce este şi de ce avem în ţara asta, mă bucur că trăiesc în România şi cred că am ales cea mai bună cale rămânând aici. Decât să fii în ultima treime de la Harvard, mai bine eşti în prima jumătate la o facultate medie. Din cărţile lui Malcolm Gladwell, mă regăsesc extraordinar în teoria peştelui mare în iazul mic, cale pe care eu am decis să merg înainte să citesc cartea. Tatăl meu, imigrant în SUA, îmi tot zicea să vin să trăiesc acolo, în ţara tuturor posibilităţilor. După ce m-am dus prima dată în SUA în 1997, după ce îmi respinseseră de nu ştiu câte ori viza (nu m-am înţeles cu ambasadele niciodată) şi am văzut acolo cine mergea pe stradă, mi-am dat seama că nu era de mine. La mine în Bucureşti eram zmeu, iar în Chicago mai erau încă alte multe mii de zmei.
Aşa că instinctual am decis să fiu peştele mare în iazul mic şi am rămas în România. Ştiu că a fost cea mai bună decizie, pentru că şi acum aş face la fel.