BusinessMagazin

Tag: Consultant

  • A visat să devină diplomat, însă traseul carierei sale a luat un alt curs, acumulând până în prezent o experienţă de aproximativ 12 ani în domeniul resurselor umane.

    A urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 2002.

    Primul loc de muncă în domeniu a fost de HR Consultant al companiei de consultanţă AIMS Human Capital (2002-2007), iar acesta a fost urmat de cel de HR Manager al furnizorului de servicii externalizate Genpact (2007-2010).

    Matei a devenit responsabilul de departamentul de resurse umane al subsidiarei locale a companiei franceze Schneider Electric în 2010, printre principalele sale realizări în această poziţie fiind înfiinţarea unui hub regional de suport de clienţi în cadrul companiei ce a ajuns în patru ani la 100 de angajaţi ce deservesc clienţi din 55 de ţări, cât şi atingerea unui grad de retenţie a angajaţilor de 92%.

  • Gardul şi leopardul

    Am promis să scriu numai despre lucrurile trăite, aşa cum le-am perceput şi cred că ar fi de folos să le împărtăşesc şi altora.
    Astăzi o să vă spun o poveste banală. A noului CEO care vine să salveze organizaţia cu priceperea sa. Aşezarea sa în mijlocul oamenilor, cunoaşterea problematicii, implementarea unei viziuni şi strategii fac parte din teoria aplicată cu succes. Ce faci însă cu trăirile omului care joacă acest rol asumat cu toată credinţa că o să facă cât de bine poate tot ce şi-a propus?
    La urma urmelor, nu doar competenţele şi experienţa o să-l susţină în demersurile sale, ci mai ales modul cum alege să le fructifice în relaţia cu noua echipă.

    Toţi cei pe care-i întâlneşte de la primul pas în organizaţie vin cu propriile percepţii asupra contextului. De ce şi cum s-a ajuns aici. Cum se poate face altfel. Cu ce ar putea ajuta fiecare, simpatii şi subiectivisme, unele la care aderă şi nou venitul şef şi care sunt etalate prin faţa sa.

    Cât de puternic trebuie să rămâi ancorat în afara contextului ca să nu te rătăceşti epuizat printre atâtea sugestii ale celor care, de o viaţă, ştiu mersul lucrurilor?
    „La noi şi „aşa se face sunt pastilele minune care asigură bunul mers al companiei pe care şeful cel mare, nou venit, o să le înghită chiar şi fără să-i pui în mână un pahar cu apă. Cât o să poată rezista? E singur. Iar ceilalţi, mulţi. Chiar dacă vor fi printre cei vechi câţiva doritori de schimbare, nu e oare mai simplu să te opui decât să implementezi alte soluţii?
    Zi după zi, întâlniri şi interacţiuni informale, absorb nesătulă obiectivitatea noului venit. Ce‑ar fi mai uşor? Să te menţii pe poziţie, aducând mereu argumente pentru schimbarea benefică, sau, obosit, să te laşi dus de valul cererilor de a sta pe loc? Maximum, să schimbi ambalajul, dar nu şi conţinutul.

    Raportul forţelor este incorect. Chiar dacă funcţia ajută şi pârghiile sunt mai multe, tot comportamentele te ridică sau te doboară… Omul are tendinţa de a urma, de a se adapta la comunitate. Schimbarea este un proces costisitor, îţi mănâncă multe resurse până ajungi să măsori rezultate. Managementul schimbării şi teoria sunt desăvârşite, dar condiţiile în care se pot implementa sunt multe şi variate. Fiecare slăbiciune a sistemului, dar mai ales transpusă în relaţiile dintre membrii echipei, este o bilă albă în urna eşecului. Proiectul devine greoi până ajunge să fie doar un subiect de discuţie fără legătură directă cu acţiunea.
    Echipa se anchilozează, lumina din ochii angajaţilor plini de speranţă la începutul drumului se transformă într‑un zâmbet amar: „Păcat, am spus eu că nu o să reuşească!.

    Cine să reuşească? Un singur om? Ce să facă el singur? Să-i schimbe pe toţi cei care îi sunt coechipieri? Nu ar fi mai simplu ca fiecare dintre ei să ajusteze de bună voie ceva din modul în care gândeşte şi apoi, acţionează? Am mai spus-o, dar o repet cu credinţă. Oamenii urmează oameni!

    Vreţi să aflaţi finalul poveştii? Sau vă este cunoscut? În capul cui se sparg toate nereuşitele? Al ultimului venit. Timpul şi răbdarea nu sunt termeni ai negocierii, iar oamenii nu se schimbă peste noapte, ci dacă vor, dacă au timp să se convingă singuri şi depunând efort.
    Nu a spus nimeni că un astfel de proces este uşor, dar atunci când se ajunge şi la strânsul roadelor, merită!

    MIHAELA FEODOROF (executive coach şi fondator  Yourway Life & Counseling)

  • Adriana Grecu este noul CEO al Aon România

    Adriana Grecu va prelua de la 1 iunie 2015 conducerea sucursalei locale a companiei de management al riscului, consultant de resurse umane şi servicii de outsourcing Aon.
    Grecu s-a alaturat echipei Aon Romania în 2012, ocupând functia de Chief Broking Officer (CBO), iar din Decembrie 2014 a fost desemnata CEO interimar al Aon Romania, după plecarea de la conducerea companiei a lui Valentin Ţuca. Ţuca  a fost CEO al Aon România din martie 2012 şi a fost între 2007 şi 2009 CEO al companiei de asigurări Clal (actuala Gothaer), potrivit ZF.
     

  • Opinie Dragoş Pătroi, consultant fiscal: Varianta fiscală a principiilor “lăsaţi-mă să cumpăr” şi “lăsaţi-mă să vând”

    DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.

    Am lecturat, într-o primă fază, acest proiect de act normativ, aflat în prezent în dezbatere publică şi trebuie să recunosc că forma propusă este una foarte curajoasă, de natură să stimuleze – în forma sa generală, fără a lua în calcul unele aspecte particulare – atât mediul investiţional, cât şi consumul, printr-o fiscalitate mai competitivă ca în prezent.

    Însă, pe lângă o fiscalitate competitivă – aflată, cel puţin deocamdată, doar la nivel de bune intenţii – cred că mediul de afaceri are nevoie de ceva mai mult: de predictibilitate şi de securizarea afacerii. Altfel spus, de materializarea în doctrina şi practica fiscală de zi cu zi a două principii absolut necesare, pe care personal le-aş denumi simplu şi sugestiv “lăsaţi-mă să cumpăr” şi “lăsaţi-mă să vând”.

    Ce ar însemna materializarea în practica fiscală a principiului “lăsaţi-mă să cumpăr” ? Că un contribuabil nu se va trezi în ipostaza în care, dacă a efectuat achiziţii de la un anumit furnizor, organele de inspecţie fiscală îi vor limita ulterior exercitarea dreptului său legitim de deducere (atât la nivelul impozitului pe profit, cât şi al TVA), pe motiv că respectivul furnizor a avut un comportament fiscal inadecvat.

    Dacă e aşa, apare întrebarea firească de ce fiscul nu l-a inclus în lista contribuabililor inactivi şi, pe cale de consecinţă directă, de ce nu i-a anulat validitatea codului de TVA? Cred că dreptul de deducere al taxei se poate exercita în condiţiile îndeplinirii corelative a cerinţelor formale şi a criteriilor de fond prevăzute de legislaţia fiscală, iar atitudinea organelor fiscale – nu generalizată, dar dominantă – de limitare a acestui drept al contribuabililor, doar pe baza unor aprecieri subiective care au la bază prerogativele conferite de art.11 din codul fiscal, este o atitudine discreţionară (asta ca să fiu elegant în exprimare şi să nu zic direct abuzivă). 

    Nu sunt atât de naiv să neg că există mecanisme – unele chiar foarte ingenioase – de fraudare a obligaţiilor fiscale în materie de TVA, prin clasica metodă de tip carusel, prin firme de tip suveică sau de tip bidon. Foarte bine, cine aderă la aceste practici, să suporte toate consecinţele legale care se impun, cred că toată lumea e de acord cu asta. Eu doresc însă să mă refer aici strict la contribuabilii de bună credinţă – care efectuează achiziţii ale căror substanţă economică poate fi probată, din punct de vedere al relevanţei stării de fapt fiscale – şi nu la cei implicaţi în circuitele infracţionale de fraudare a obligaţiilor fiscale prin aşa-numitul „comerţ cu hârtii”.

    Cu atât mai mult în situaţia în care intrările de la furnizorii prezumaţi a fi de tip fantomă sunt din categoria unor bunuri refacturate ulterior către alţi beneficiari. Atâta timp cât un contribuabil deţine un înscris care îndeplineşte – din punct de vedere contabil şi fiscal – rolul de document justificativ de aprovizionare (chiar dacă este emis de un contribuabil cu un comportament fiscal inadecvat) şi, ulterior, derulează operaţiuni taxabile (prin refacturarea bunurilor aprovizionate iniţial) nu văd care ar putea fi problema în exercitarea dreptului de deducere din punct de vedere fiscal, cu atât mai mult cu cât se poate identifica şi trasabilitatea produselor respective, prin circuitul lor de facto corelativ cu circuitul scriptic al documentelor aferente şi întocmite în cauză.

    În opinia mea, problema esenţială este aceea că – de cele mai multe ori – demersul organelor fiscale nu are la bază (aşa cum ar fi normal, pentru anularea exercitării dreptului de deducere) stabilirea unei legături de cauzalitate între deducerea taxei şi participarea – voluntară şi conştientă – a contribuabilului supus inspecţiei fiscale la mecanismul de fraudare a TVA.

    Ori, în jurisprudenţa europeană există Decizii ale Curţii Europene de Justiţie care reglementează tocmai acest principiu, în mod transparent şi explicit – am în vedere chiar o Hotărâre recentă a Curţii, pronunţată în data de 21 iunie 2012, în Cauzele reunite C80/11 şi C142/11. Pe fond, este de reţinut că nu se poate invoca – în anularea exercitării dreptului de deducere a TVA de către contribuabil – motivul că emitentul facturii sau unul din furnizorii săi a săvârşit nereguli, fără ca autoritate fiscală să probeze, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză ştia sau ar fi trebuit să ştie de mecanismul de fraudare.

    De asemenea, reţinem şi faptul că persoana impozabilă nu are obligaţia de a se asigura că emitentul facturii – privind livrarea unor bunuri – dispunea legal de bunurile respective şi era în măsură să le livreze, sau că acesta şi-a îndeplinit obligaţiile sale legale privind declararea şi plata taxei în cauză. Altfel spus, persoana impozabilă este exonerată de obligaţia de a identifica indicii privind presupunerea existenţei unor fraude în materie de TVA în sfera emitentului facturii.

    În acest sens, cred că o soluţie de compromis – care ar putea totuşi detensiona situaţia actuală în cadrul derulării unor inspecţii fiscale – ar fi ca autoritatea publică să creeze o bază de date cu firmele cu risc fiscal, astfel încât un contribuabil să ştie, prin consultarea respectivei baze de date – înainte de efectuarea unei operaţiuni de achiziţii de la firmele care figurează în această bază de date – riscurile fiscale la care se poate expune efectuând tranzacţii comerciale cu funizorii în cauză.

    Pe de altă parte, materializarea în practică a principiului “lăsaţi-mă să vând”, s-ar referi la faptul ca, în momentul în care vând, agenţii economici ar trebui să aibă posibilitatea să solicite un instrument de plată care să le garanteze efectiv posibilitatea de a-şi încasa contravaloarea mărfurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate – într-un termen rezonabil, de maxim 30 de zile de la scadenţă – chiar dacă clienţii lor nu-şi onorează obligaţiile de plată care le revin sau emit CEC-uri fără acoperire.

    Eventual, ar trebui să se structureze o modalitate prin care să se introducă un instrument de plată cu clauză penală, iar – ulterior – autoritatea publică să aibă posibilitatea să se îndrepte către acei clienţi rău platnici, dar fără a afecta dreptul contribuabililor oneşti de a-şi încasa sumele care le revin, cu atât mai mult cu cât aceştia ar solicita unele garanţii specifice (reglementate prin cadrul normativ) în acest sens şi, astfel, şi-ar lua măsurile de precauţie necesare. 

    În absenţa introducerii şi transpunerii în procedura fiscală a acestor principii, contribuabil se va simţi permanent pe o poziţie de inferioritate faţă de organele fiscale, ca şi cum exercitarea unor drepturi legitime ale sale de deductibilitate fiscală ar fi un semn de bunăvoinţă (sau nu !) din partea organelor fiscale, aspect ce ar putea genera, pe viitor, noi stări şi situaţii conflictuale.

  • Softurile ERP trec 
din zona „aşa spune 
manualul“ în „aşa spune 
clientul“

    “1.0 este managementul anilor ’60, 1.1 este managementul anilor ’90, iar 2.0 este managementul apărut în jurul anului 2000. În anii ’60, fără computere, dacă făceai o greşeală dădeai totul peste cap, iar la contabilitate se lucra cu mânecuţe, cu rigla de calcul şi cu abacul. 1.1 înseamnă apariţia calculatoarelor de birou, cu taste mari şi bandă de hârtie, management 2.0 înseamnă manager, calculator şi consultant, iar 2.1 înseamnă ce facem noi acum“, îmi explică Alin Ivan, consultant la Integrated Consulting Group, companie austriaco-finlandeză, teoria sa despre evoluţia managementului.

    Născut la Câmpina şi absolvent de ASE, Alin Ivan s-a mutat de trei sau patru ani la Cluj, timp destul pentru a împrumuta ticuri verbale ardeleneşti; aşa că strecoară la sfârşitul frazelor, nu prea des totuşi, câte un „no“, menit să-i întărească afirmaţiile. Spune despre sine că este consultant de management şi că face chestii care ţin de matematica economică. „De multe ori celui ce are în mână un ciocan i se pare că tot ce are în jur sunt cuie. Mie mi se pare că soluţia stă în matematică: vinzi prea ieftin, produci prea scump, produci prea puţin la preţul acesta şi nu-ţi acoperi costurile… Evident că pot fi soluţii şi din alte parţi, din inovare, de exemplu. Îi  spun că vinde prea puţin şi costă mult ceea ce produce, dar vin colegii mei care spun că ar putea face o schimbare undeva, ar putea vinde mai mult; vezi explozia vânzărilor unei companii de lactate care a schimbat forma ambalajului.“

    Pentru a-şi ajuta clienţii, Alin Ivan a conceput, împreună cu unul dintre clienţii săi, manager la o firmă de lactate, o afacere de familie începută de tată şi continuată acum de fiu, o aplicaţie menită să ofere imaginea companiei în orice moment. Aplicaţia se muneşte „Management 2.1“ şi oferă, faţă de aplicaţiile ERP uzuale, o serie de indicatori specifici, precum şi funcţii de predicţie.

    Alin Ivan şi Marius Bîcu, managerul companiei Unilact, au lucrat împreună din 2006 până în 2014, când clientul a recunoscut că nu se mai descurcă cu multele Exceluri pe care le primea. „Clientul a cerut «o curăţenie generală», un plan pe cinci ani şi încă «ceva», fără a defini acel ceva.“ Alin Ivan a făcut acel plan pe cinci ani, a făcut calcule despre ce va putea face compania şi ce nu va putea face, ba şi-a dat chiar seama că va avea nevoie de o investiţie în 2016. „Am gândit pentru el un sistem şi l-am pus într-un software, integrat cu o companie de specialitate, care îi arată starea companiei în aproape orice moment. Poate vedea starea, sănătatea companiei, dar şi stadii, anumite elemente din sănătatea companiei“, explică Alin Ivan. De exemplu, un indicator introdus în „Management 2.1“, indicator conceptual, se numeşte „contribuţia de acoperire“; îi permite managerului să  afle cât câştigă dacă îşi vinde marfa prin intermediul unei companii de retail sau al alteia, în condiţiile în care preţurile diferă de la un comerciant la altul sau de la o zonă la alta. Managerul mai poate afla ce cheltuieli are de făcut, dacă are bani, ce încasări are într-o săptămână, ce s-a produs săptămâna trecută şi ce se va produce în săptămâna în curs, ce s-a vândut, ce nu s-a vândut, care sunt abaterile faţă de planul pe cinci ani conceput; „plastic vorbind, managerul se aşază cu faţa la volan şi ştie tot traseul pe care îl va urma, cu ce viteză va merge, dacă îi ajunge benzina sau la ce oră va ajunge“.

    Interesant este că Management 2.1 nu este produsul unei companii de software, ci al unei companii de consultanţă care a colaborat cu o companie software, iar faptul că respectiva companie a răspuns cu „se poate“ la orice solicitare a consultantului sau a managerului a stârnit ceva mirare. În toată istoria s-a implicat şi BERD, care a oferit o finanţare nerambursabilă de 75% din valoarea proiectului.

  • Cele mai inovatoare companii din România: Policolor a dezvoltat primul consultant virtual de design

    Aplicaţia a fost lansată de divizia Policolor Arhitectural în 2014 şi permite alegerea şi testarea pe loc a oricărei nuanţe de vopsea decorativă. Policolor este prima companie de profil din România care a investit într-un astfel de instrument.

    Elementul de noutate:

    Aplicaţia le permite consumatorilor să vizualizeze în timp real întreaga paletă de nuanţe, în vederea alegerii variantei optime. Clientul îşi poate „vedea“ propria cameră redecorată în diverse variante înainte de a cumpăra vopseaua. Nu în ultimul rând, consumatorul poate beneficia de sfatul asistentului virtual, dacă nu se poate decide în privinţa nuanţelor potrivite. În plus, aplicaţia ajută consumatorii să găsească cel mai apropiat showroom Policolor.

    Efectele inovaţiei:

    Aplicaţia Policolor este un serviciu care a venit în întâmpinarea nevoilor clienţilor, tot mai deschişi către soluţiile tip DIY. Pentru companie, primele beneficii ţin de creşterea gradului de satisfacţie în rândul clienţilor şi fac parte din planul de optimizare a costurilor de promovare a sistemelor de nuanţare computerizată. Datorită aplicabilităţii online, este un instrument de comunicare şi promovare nepoluator şi cu eficienţă mare, iar costurile sunt relativ mici.

    Descriere:

    Aplicaţia Policolor a fost realizată de un furnizor extern, specializat, la comanda Policolor  Arhitectural.  Soluţia a fost aleasă ca urmare a numărului din ce în ce mai mare de posesori de smartphone, de faptul că gadgetul îi ajută pe aceştia să acceseze rapid orice informaţie, considerând că „există o aplicaţie pentru orice“. Creşterea exponenţială a gradului de penetrare a internetului în toate mediile de informare a fost un alt argument în favoarea implementării noii soluţii de comunicare şi promovare.

    Proiectul a fost dezvoltat de Paradox Conceps, Kreate Europe împreună cu Policolor într-un interval de un an. A urmat o perioadă de testare de 6 luni pe website-ul companiei, www.policolor.ro. În aprilie 2014, aplicaţia a fost publicată în magazinele online iTunes şi Google Play.  Actualizată pe baza observaţiilor oferite de clienţi, versiunea 1.2 poate fi descărcată gratuit pe orice smartphone IOS şi Android.

    Policolor este singurul producător de tradiţie în piaţa vopselelor din România. Compania fondată în 1965 şi privatizată în urmă cu aproape 20 de ani este unul dintre susţinătorii inovaţiei în domeniu: a fost prima companie de profil din România care, în urmă cu 15 ani, a produs în ţară prima vopsea lavabilă, comercializată sub brandul SPOR.

    Policolor produce vopsea şi tencuieli decorative în cadrul diviziei Policolor Arhitectural, vopsea auto în cadrul diviziei Klar Professional şi vopsea industrială.

    Business Magazin a lansat în 24 noiembrie prima ediţie a catalogului “Cele mai inovatoare companii din România”.

  • Un fost consultant s-a lansat într-o afacere cu biciclete şi speră să ajungă la venituri de un million de euro în doi ani

    Sorin Kertesz, fondatorul Biciclop, a venit la interviu pe o bicicletă atipică: verde, în formă de triunghi, pliabilă. Îmi spune că se numeşte Strida şi costă cam 500 de euro. Există şi modele mai scumpe, de la 600-800 de euro. „Din cauza designului şi a formei mai ciudate, sunt alese de oameni cât mai avangardişti, mai progresivi, oameni mai înclinaţi mai mult spre design sau pur şi simplu sunt cei care vor să aducă ceva nou, diferit.“ Sorin Kertesz a început afacerea cu biciclete chiar odată cu debutul crizei, în 2008, după ce a lucrat în domeniul consultanţei de business şi management, mai întâi la Banca Mondială, apoi în cadrul companiei de consultanţă Accenture.

    A ales să lanseze businessul după ce, în căutarea unei biciclete pe care să o dăruiască unei prietene, a observat că nu existau magazine specializate pe astfel de produse. Biciclop este importator şi distribuitor al unor branduri vestice şi realizează cea mai mare parte a afacerilor din magazinul plasat pe Calea Dorobanţilor. De un an, are  marca proprie, Deoras, „un mix între bicicletele de şosea şi cele de oraş“. A ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 400.000 de euro şi speră să atingă milionul în doi ani.

     

  • Patru măsuri care ar creşte economia cu 5% de la Dragoş Pătroi, consultant fiscal

    1. Practicarea unui regim de impozitare relativ echilibrat a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul. Mai pe româneşte, „preţul“ plătit (din perspectiva costurilor fiscale) pentru „a scoate banii din firmă“ ar trebuie să fie oarecum similar, fie că vorbim de profit şi de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială „alternativă“ şi, implicit, „munca la gri“.

    2. Materializarea în practică a principiilor „lăsaţi-mă să cumpăr“ şi „lăsaţi-mă să vând“. Adică un contribuabil nu se va trezi în ipostaza în care, dacă a efectuat achiziţii de la un anumit furnizor, organele de inspecţie fiscală îi vor limita ulterior exercitarea dreptului său legitim de deducere, atât la nivelul impozitului pe profit, cât şi al TVA, pe motiv că respectivul furnizor a avut un comportament fiscal inadecvat. Cred că autoritatea publică ar trebui să creeze o bază de date cu firmele cu risc fiscal, astfel încât un contribuabil să ştie, prin consultarea respectivei baze de date, riscurile fiscale la care se poate expune.

    3. Cota unică de 16% să fie efectiv de 16%. În ultimul timp, am constatat o creştere mascată a cotei de impozitare de 16%, prin limitarea admiterii la deductibilitatea fiscală a unor cheltuieli ale firmelor. Un studiu de analiză fiscală comparativă, pornind de la aceeaşi rată a rentabilităţii unei afaceri, ne poate demonstra că un nivel de 16% al cotei de impozitare poate avea o tentă confiscatorie mai pronunţată chiar decât unul de 25%, pe măsură ce corecţiile fiscale aplicate profitului contabil sunt cu atât mai agresive. Propunem lărgirea sferei de admitere la deductibilitate fiscală a tuturor cheltuielilor care sunt efectuate în scopul businessului şi care, implicit, concură la realizarea acestuia.

    4. Repoziţionarea unor prevederi din categoria procedurilor fiscale, dintre care cele mai importante le apreciez ca fiind următoarele:

    a. Restrângerea posibilităţii acordate organelor fiscale de a aplica procedurile de autoritate reprezentate de estimare, de recalificare şi de ajustare. Propunem definirea mai exactă a conţinutului cognitiv al prevederilor art. 11 Cod fiscal, care oferă posibilitatea organelor fiscale de a aplica retratarea fiscală a operaţiunilor economice derulate de un contribuabil cu un altul – fie afiliat, fie nu.

    b. Eliminarea obligaţiilor declarative şi de înregistrare care creează doar costuri suplimentare la nivelul firmelor de bună credinţă, fără a avea un impact semnificativ (în contrapartidă) şi asupra „evazioniştilor de profesie“.

  • Oliver Stone va realiza un film despre Edward Snowden

     Oliver Stone, în vârstă de 67 de ani, şi producătorul Moritz Borman au cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii scrise de Luke Harding “The Snowden Files: The Inside Story of the World’s Most Wanted Man”, care prezintă în detaliu dezvăluirile lui Snowden privind amploarea sistemului de supraveghere organizat de Agenţia pentru Securitate Naţională americană.

    “Este unul dintre cele mai importante subiecte ale vremurilor noastre. O adevărată provocare. Mă bucur că (ziarul, n.r.) The Guardian colaborează cu noi”, a spus regizorul american într-un comunicat.

    Oliver Stone, care a primit premiul Oscar la categoria “cel mai bun regizor” pentru filmele “Plutonul” (1986) şi “Născut pe 4 iulie” (1989), va scrie şi scenariul, în care vor fi incluse materiale ale jurnaliştilor de la The Guardian care au adus acest caz în atenţia cititorilor.

    Edward Snowden, născut în 1983, este pus sub acuzaţie în SUA pentru spionaj şi furt de documente aparţinând statului.

    Dezvăluirile sale, provenind din documente furate, au pus în încurcătură administraţia americană şi au tensionat relaţiile cu ţările aliate, furioase să descopere că Washingtonul înregistra chiar şi convorbirile private ale liderilor lor. Snowden, acuzat de spionaj, a fost nevoit să părăsească Statele Unite, în prezent aflându-se pe teritoriul Rusiei, unde a obţinut azil. Acest regim expiră însă la sfârşitul lunii august, iar Snowden a transmis recent o cerere oficială de azil în Brazilia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Dragoş Pătroi, consultant fiscal: Impozitul pe sumele repatriate

    DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.

    Unele voci vorbesc de suma de 10 miliarde de euro, altele avansează ipoteza unei sume undeva în jur de 50 de miliarde de euro. Sincer, o estimare în acest sens mi se pare cel puţin hazardată, cu un pronunţat caracter empiric, dintr-un motiv foarte simplu, respectiv provenienţa sumelor de bani, care se împart în 3 mari categorii: ilegale, semilegale (în unele accepţiuni, „aparent legale„) şi legale (aici am în vedere sumele nerepatriate aferente câştigurilor de capital din companii de tip holding).

    Pe de altă parte, nu puţini sunt cei care susţin că nu mai sunt cine ştie ce bani afară, iar cei care mai sunt nu şi-ar dori neapărat să se şi întoarcă, deoarece cei care au vrut să-şi aducă banii în ţară deja au făcut-o, prin diferite entităţi şi structuri înregistrate în paradisuri fiscale. Şi atunci, de ce ar fi acum un moment oportun pentru promovarea unei astfel de măsuri? În opinia mea, aducerea banilor în ţară ar crea un surplus de lichiditate pe piaţă, fapt deloc de neglijat, mai ales în condiţiile în care statul acţionează ca un veritabil şi extrem de consistent purtător al cererii de masă monetară, prin împrumuturile pe care le contractează, inclusiv pe piaţa internă.

    Cu toate acestea, tot mai multe voci afirmă că sume considerabile de bani „băltesc„ şi acum în sectorul bancar, şi astfel apare întrebarea dacă aceşti bani ar putea fi transformaţi în resurse investiţionale şi, implicit, direcţionaţi către domenii asumate de guvern ca fiind prioritare (cum ar fi, spre exemplu, programele de privatizare ale companiilor de stat) sau se vor orienta tot către economisire sau, cel mult, către tranzacţii financiare de tip speculativ.

    Deşi Marek Belka (şeful departamentului pentru Europa din FMI la momentul respectiv) asimila amnistia fiscală cu „un semn de disperare„, personal nu împărtăşesc această idee, deşi nu cred în moralitatea unei astfel de măsuri, aşa cum nu cred nici în „moralitatea„ evaziunii fiscale. Aş vedea mai degrabă amnistia fiscală ca o recunoaştere tacită a existenţei (reale!) a unor imperfecţiuni – de natură legislativă, dar, mai ales, procedurală, instituţională – în identificarea şi prelevarea obligaţiilor fiscale datorate de unele categorii de contribuabili. Dacă vreţi, „gradul de disperare„ poate fi apreciat mai exact doar în momentul transpunerii în practică a unei eventuale amnistii fiscale, în funcţie de condiţiile, criteriile şi modalităţile efective de implementare a acesteia.

    Cred însă că, pe lângă aspectul pecuniar al problemei (în speţă, impozitul aplicat asupra sumelor repatriate ca urmare a unei amnistii fiscale), o dimensiune foarte importantă o joacă şi garanţiile morale pe care autoritatea publică este dispusă să le ofere „fiilor rătăcitori„. Aici trebuie precizat faptul că, la nivel european, s-au prevăzut limitativ cazurile în care pot fi efectuate verificări în acest sens, exclusiv cu un caracter administrativ, respectiv în cazul fraudelor în materia TVA şi a fraudelor fiscale (Regulamentul nr. 203/17089/CE), dar şi în cazul operaţiunilor de spălare a banilor care au ca scop final finanţarea actelor de terorism.

    În orice altă situaţie aceste verificări sunt excluse şi pe deplin refuzate, iar verificarea sumelor de bani ce au părăsit teritoriul naţional, iniţiate de către ONPCSB, nu pot fi folosite în cadrul procedurilor judiciare ori a verificărilor fiscale decât cu consimţământul expres al statului căruia i s-a solicitat efectuarea acestor verificări (a se vedea memorandumurile de înţelegere cu fiecare stat membru/parte).