BusinessMagazin

Tag: abilitati

  • Şeful de recrutare al LinkedIn dezvăluie primul lucru pe care îl cere unui candidat

    Browne se află la conducerea departamentului de recrutare din 2010, şi spune că de-a lungul timpului a descoperit un indicator extrem de bun în ceea ce priveşte abilităţile candidaţilor.

    El întreabă fiecare candidat, indiferent de poziţia pe care vrea să o ocupe, care este lucrul care îl pasionează în mod special. Apoi, cu ajutorul markerului, candidatul trebuie să schiţeze modul în care acel lucru funcţionează.

    “E o situaţie destul de ambiguă”, spune Browne, “aşa că persoana în cauză trebuie să dea dovadă de spontaneitate.”

    Spre exemplu, explică Browne, dacă unui candidat îi place să producă bere în timpul liber, atunci el trebuie să explice în detaliu cum realizează acest lucru.

    Şeful reţelei de recrutare spune că sunt patru lucruri pe care le poţi afla în urma acestui exerciţiu:

    La ce ţin candidaţii cel mai mult?
    Cât de bin se pot exprima?
    Cum explică ei un proces?
    Cum se descurcă un candidat cu ambiguitatea?

  • O elevă de 11 ani a luat scorul maxim de IQ. I-a depăşit pe Stephen Hawking şi Albert Einstein – VIDEO

    Punctajul maxim în testul IQ este de 161 la adulţi şi 162 pentru cei sub vârsta de 18 ani.

    O elevă de  11 de ani şi-a obţinut un loc în înalta lume intelectuală. Rezultatele testului ei sunt cu adevărat impresionante.
     
    “Nu m-am pregătit suplimentar pentru acest test. Testul Mensa este despre logică şi bunul simţ, am folosit abilităţile învăţate la şcoală”, ea.
     

  • Ea a fost creierul din spatele mai multor afaceri din tehnologie şi desemnată ca fiind una dintre cele mai puternice femei din lume

    Născută la 14 septembrie 1968, Cher Wang este fiica lui Wang Yung-ching, unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri din Taiwan, fondatorul conglomeratului de produse petrochimice şi materiale plastice care poartă numele de Farmosa Plastics Group. Tânăra cu genă de antreprenor a fost trimisă să locuiască în Los Angeles împreună cu sora ei, Charlene, când avea cincisprezece ani. După ce a absolvit liceul, ea a vrut să urmeze o carieră în muzică, dar a renunţat rapid la pasiunea sa pentru pian pentru a studia economia.

    După ce a absolvit Universitatea California cu diplomă de licenţă în economie, Wang a decis să se alăture companiei First International Computer, fondată de cumnatul său. Jobul său presupunea, printre altele, să călătorească în Europa pentru a  promova plăcile de bază ale companiei nou-înfiinţate. Mai târziu, Wang s-a concentrat cu precădere pe lansarea unui brand de computere, Leo Computers, dar care nu a atras publicul şi a intrat rapid în faliment.

    Însă, în timpul acestor excursii lungi prin Europa, Wang şi-a dat seama că PC-urile erau prea voluminoase pentru gusturile oamenilor, nu erau uşor de transportat şi piaţa avea nevoie de un nou dispozitiv, care putea fi purtat cu uşurinţă într-un buzunar sau într-o servietă. A împărtăşit această idee cu unul dintre prietenii ei apropiaţi, H.T. Cho. În 1997, Cher Wang a fost abordată de Microsoft, care căuta producători dispuşi să construiască dispozitive portabile, utilizând sistemul de operare Windows. Wang a văzut atunci o oportunitate excelentă de a-şi înfiinţa propria companie, iar HTC a fost înfiinţată în parteneriat cu Cho. Iniţial, nu exista tehnologia necesară creării unor ”computere portabile“, care să se încapă în buzunare, aşadar HTC a decis să construiască laptopuri. Acestea nu au avut succes, dar Cher avea deja un plan de urgenţă. Planul B însemna să construiască telefoane mobile în parteneriat cu alte companii.

    HTC a prins lozul norocos în anul 2000, când a semnat primul contract de producere a primului PDA marca Compaq Aero. După această înţelegere, HTC a devenit producătorul oficial de telefoane mobile şi PDA-uri pentru O2, T- Mobile, Orange şi Palm. Primul smartphone cu Android marca Google a fost produs de HTC. De-a lungul anilor, HTC şi-a construit reputaţia de producător oficial de dispozitive portabile pentru toate brandurile mari din telefonia mobilă.

    Totuşi, Cher avea o viziune diferită pentru afacerea sa. Şi-a dorit ca HTC să devină un brand mare de telefoane mobile, nu doar un producător contractat. Deşi ştia că această decizie i-ar afecta negativ compania în primii ani, asta nu a împiedicat-o să schimbe abordarea businessului.

    În 2006, preţul acţiunilor HTC a scăzut la jumătate din valoarea iniţială, prag menţinut timp de patru ani. Compania a mărit constant infuzia de capital pentru proiectarea de smartphone-uri sub numele de HTC, în timp ce fabrica, în paralel, telefoane pentru alţii. Iar când Wang a început să creadă că a făcut o greşeală, anul 2007 i-a adus o surpriză. Roadele colaborărilor cu marii operatorii de telefonie mobilă au început să se vadă, HTC semnând contracte de parteneriat şi devenind cea mai comercializată marcă de telefoane mobile de la T-Mobile, AT & T, Sprint şi Verizon Wireless. De-a lungul anilor, HTC a construit şi o relaţie puternică cu Microsoft, care s-a dovedit a fi utilă ulterior. Deşi HTC se axează pe smartphone-uri cu Android, a folosit şi sistemele de operare Windows 7 şi 8 înaintea telefoanelor Nokia. 

    Cher Wang este apreciată în special pentru perseverenţa sa, mai ales într-un domeniu în care puţine femei se aventurează. În ciuda numeroaselor sale realizări, Cher Wang este o persoană extrem de rezervată, fiind cunoscută pentru simplitatea sa, dar şi pentru actele de caritate săvârşite; printre acestea, o donaţie de 28 de milioane de dolari unei instituţii de învăţământ.
     

  • Transformarea muncii: De ce viitorii angajaţi nu vor avea o meserie sau o profesie

    Atunci când Jean-Philippe Michel, un career coach (n.r. antrenor de carieră) din Toronto, lucrează cu copiii, nu foloseşte cuvântul profesie şi nici nu-şi ajută micuţii clienţi să descopere ceea ce vor să devină atunci când vor fi mari, cel puţin nu în mod direct, scrie Alina Dizik, jurnalist la BBC.

    Pentru Jean-Philippe Michel nu există ideea de profesie pentru care să te dezvolţi. Decât să încurajeze o persoană să aleagă o profesie, să zicem, arhitect sau inginer, el lucrează invers, de la abilităţile pe care copiii vor să le dobândească.
    Acesta vrea să elimine propoziţia „vreau să fiu doctor/avocat etc.” şi vrea să schimbe modul de gândire şi să ajute copiii să descopere un obiectiv, un scop în viaţă, în acest caz „folosind empatia într-un mediu medical”.

    Poate părea puţin esoteric, dar această sucire a gândirii ajută oamenii să-şi descopere adevăratul scop, adevărata menire, arată articolul BBC. Iar câteodată aceste obiective nu se găsesc într-o singură profesie sau nu pot fi încapsulate într-o carieră. Michel spune că dacă indivizii se decid asupra anumitor abilităţi pe care vor să le folosească, acest lucru poate duce la o carieră care este mai bine orientată – astfel probabilitatea de a aduce satisfacţie creşte.

    „Trebuie să-şi schimbe modul de gândire învechit de la slujbe şi cariere şi să se gândească la provocări şi probleme”, spune Michael. Idee mai greu de pus în practică pentru oamenii mai în vârstă, dar nu de neimaginat pentru tinerii din ziua de azi, care deja îşi concentrează din ce în ce mai mult studiile şi devin specialişti.

    Scopul este pregătirea noii generaţii pentru o carieră în viitor, care pentru mulţi va fi compusă din multe micro-joburi destinate angajaţilor calificaţi, fără şef şi fără companie.

    DECĂDEREA TRADIŢIONALULUI

    Futurologii şi executivii de resurse umane spun că viitoarele slujbe vor fi compuse din mai multe proiecte de lungă durată. „În loc să se identifice cu jobul sau cu descrierea postului, angajaţii îşi vor îmbunătăţi repertoriul cu noi abilităţi în funcţie de ceea ce-l va face mai dorit angajatorilor”, este de părere Jeanne Meister, co-autorul cărţii „The Future Workplace Experience”. 

    Aceasta înseamnă că în viitor tineri vor avea posibilitatea de a fi mai flexibili şi de a face ceea ce doresc, în dauna intrării într-un rol tradiţional precum contabilitate, marketing sau finanţe.

    Precursorul acestei schimbări este deja aici. Se întâmplă tot mai des ca un angajat să îndeplinească mai multe roluri într-o companie, este de părere Esther Rogers, autorul unei publicaţii trimestriale ce are ca subiect principal locul de muncă. „Deja există o problemă cu numele funcţiilor având în vedere atribuţiile tot mai variate ale unui angajat”, spune ea.
    Persoanele cu spirit antreprenorial au de câştigat deoarece noua economie recompensează persoanele cu spirit de iniţiativă, iar cele pasive, ce se complac într-un singur la job în speranţa unei cariere în domeniu vor avea de suferit. Persoanele care sunt dornice să-şi dezvolte propriile surse de venit şi să se conecteze cu semenii lor sunt mai bine poziţionate pentru a profita de numeroasele oportunităţi în aşa-numita „gig economy” (economie bazată pe proiecte, angajamente), conform unei analize realizate de Harvard Business Review.

    Aşadar, tinerii cu cunoştinţe de specialitate şi cei cu spirit antreprenorial au de câştigat, trecând de la locuri de muncă bune la locuri de muncă excelente.

    Ideea de a-ţi construi un portofoliu de abilităţi şi nu o carieră nu este nouă, ci a apărut încă din anii ‘80. Dar, până recent, ideea era mai mult teoretică decât practică din cauza lipsei tehnologiei, este de părere Meister. Acum tehnologia a creat oportunităţi precum Uber, Instacart (livrare de alimente) sau TaskRabbit (site de microjoburi). Microjoburile sunt proiecte care nu necesită foarte mult timp sau efort pentru a fi realizate. Astfel, o persoană va îndeplini mai multe sarcini pentru care va fi plătită de altcineva – nu neapărat o companie.

    Unii vând servicii de traduceri sau dezvoltare web, alţii asamblează mobilier sau oferă lecţii de tenis, în timp ce alţii vin cu oferte de meditaţii la limba franceză, editare foto şi video, actualizarea şi întreţinerea unei pagini web, tehnoredactare etc. Orice pricepere, abilitate poate să devină serviciu prestat, orice pasiune se poate transforma într-o sursă proaspătă de venit. Pentru că piaţa nonformală a muncii înseamnă contactul mult mai rapid între cel care îşi oferă serviciile şi cel care le caută.
    Şi cei care momentan lucrează pe posturi plătite prost, part-time, nu au siguranţă şi nici beneficii, aşa cum este cazul angajaţilor din retail sau din industria serviciilor, vor avea de câştigat. De exemplu, şoferii Uber lucrează în condiţii similare cu ale taximetriştilor, dar, spre deosebire de ceilalţi, au controlul, ei decid cum şi cât lucrează.

    Totuşi, soarta unei persoane care se întreţine făcând doar proiecte pe site-uri de microjoburi precum TaskRabbit, Postmates, Microjoburi.ro nu este seminificativ diferită de ce a unui lucrător într-un restaurant fast-food. Ambii lucrează pe salarii mici, fără beneficii sau fără perspective de viitor strălucite. Diferenţa constă în faptul că tinerii nu visează să aplice la joburile din restaurantele fast-food, dar sunt dispuşi să liciteze pentru microslujbe, parţial pentru că pot face asta când vor şi cum vor.
    Slujbele rele nu vor dispărea în această nouă economie, dar lucrătorii necalificaţi au şansa de a găsi o muncă mai satisfăcătoare.

    Cei mai mari beneficiari ai acestei schimbări vor fi oamenii care în mod tradiţional au fost marginalizaţi de situaţia actuală a mediului de muncă: casnicii, pensionarii, studenţii, oamenii cu dizabilităţi. Acum ei au mai multe şanse să lucreze cum vor şi când vor pentru a genera un venit, pentru a dezvolta abilităţi şi pentru a face ceea ce-şi doresc. Aşadar, cei care până acum nu aveau nicio sursă de venit pot genera venituri; astfel, oamenii nu sunt obligaţi să depindă de altcineva din punct de vedere financiar.

    Potrivit unui raport al companiei de cercetare Gallup, peste 70% dintre muncitorii din SUA nu sunt interesaţi de slujbele lor, iar alte studii în domeniu arată că în rândul angajaţilor există un nivel ridicat de stres ridicat şi o insatisfacţie legată de locul de muncă.

    Aşadar, „gig economy” oferă o alternativă a modelului actual de muncă pentru cei care nu doresc să fie angajaţi full-time sau nu doresc să fie blocaţi în traseul tradiţional al carierei.

    Conceputul de microjoburi nu a rămas doar în sfera online-ului, ci a intrat şi în practica obişnuită a unor companii. Mai multe companii tradiţionale încep să recupereze teren la acest capitol şi oferă proiecte pentru angajaţii lor în regim de freelance.
    De exemplu, atât Cisco cât şi MasterCard testează aşa-numitele „internal mobility platforms“, care le permit angajaţilor să aleagă proiectele care le plac, în loc să rămână într‑un rol mai structurat, spune Jeanne Meister. Astfel, în loc să lucreze doar într-un departament cu un singur supraveghetor, angajaţii sunt încurajaţi să îşi aleagă proiectele următoare pe baza aptitudinilor sau abilităţilor pe care doresc să le dezvolte, ceea ce poate însemna proiecte în alte departamente al companiei. Meister spune că acest concept funcţionează, deşi încă nu există studii despre rentabilitatea sa.

    Google are de ani de zile un proiect asemănător, numit „20% time“, care se traduce astfel: angajaţii sunt încurajaţi să petreacă 20% din timpul lor muncind la alte proiecte decât cele pentru care au fost angajaţi. Angajaţii care nu lucrează neapărat la anumite aplicaţii sau servicii au ocazia să vadă cum este şi să dobândească anumite abilităţi. Câteva produse importante ale Google care au pornit ca proiecte „20% time” sunt Gmail, AdSense sau Google News.

    Michael Stull, vicepreşedinte senior al firmei de consultanţă Manpower Group, spune că tot mai multe firme cer acelaşi lucru. Pentru companii, recompensa este faptul că angajaţii sunt mult mai puţin dispuşi să sară de la o companie la alta, spune futurologul Jacob Morgan, autorul cărţii „The Employee Experience Advantage”. Aceste proiecte pot inspira un spirit antreprenorial şi autonomie într-o companie, explică el,  dar care în schimb ar putea împiedica angajaţii să treacă la o altă companie.

    CREEAREA UNEI CARIERE

    Să alegi unde şi cum să lucrezi poate părea distractiv, nu? Dar când vine vorba de realizarea unei cariere, există dezavantaje la crearea unui portofoliu de joburi, spun experţii.
    Dacă sari constant de la un proiect la altul, schimbarea poate avea efecte negative asupra angajaţilor. Odată cu schimbarea frecventă a joburilor vine şi un dezavantaj: acela de a nu simţi foarte uşor că ai succes, chiar dacă realizezi foarte multe proiecte, spune Michel.

    Un studiu realizat de LinkedIn arată că milenialii schimbă mai des slujbele decât predecesorii acestora, bazat pe actualizarea profilurilor de LinkedIn. Totuşi informaţia nu este infailibilă deoarece persoanele mai în vârstă, din generaţia Baby Boomers, tind să nu actualizeze des profilul de pe reţeaua de socializare şi, în plus, tind să treacă doar cele mai recente slujbe, nu tot ceea ce au făcut când erau tineri. În acest sens, Biroul de Statistică al Statelor Unite ale Americii arată că cei din generaţia Baby Boombers au schimbat la fel de des jobul când erau tineri, ca şi milenialii.

    Trecerea de la un job la altul este privită cu ochi răi, dar acum asta este pe cale să se schimbe. Atât angajaţii, cât şi companiile pot beneficia de aceste schimbări pe piaţa de muncă. Trecerea la un nou job este asociată şi cu o mărire de salariu. Potrivit datelor Legal Technology Solutions, salariul unei persoane creşte cu 8-10% atunci când îşi schimbă jobul. Totuşi banii nu sunt singurul factor motivant, unii acceptând şi salarii mai mici pentru a schimba mediul de lucru.

    O altă problemă legată de acest concept al microjoburilor este lipsa unei identităţi coerente. Cei mai mulţi oameni se identifică prin intermediul slujbelor pe care le practică, ceea ce nu este valabil pentru conceptul de microjoburi.
    Chiar dacă unele companii experimentează, trecerea de la mentalitatea tradiţională în ceea ce priveşte creşterea profesională la cea modernă, bazată pe proiecte, poate avea loc în ani de zile.

    „Cea mai mare barieră în adaptare este mentalitatea”, este de părere Jeanne Meister.
     

  • Cum susţine Samsung educaţia digitală în România

    Iniţiat în 2013 ca un program educaţional – pilot, dezvoltat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale, „Smart Classroom” este unul dintre proiectele principale ale Samsung în acest domeniu – au fost utilate cu tehnologie de ultima generaţie în materie de tablete, E-Board-uri şi Smart TV patru clase în licee din Bucureşti, Timişoara, Iaşi si Constanţa. „Conceptul Smart Classroom este viziunea Samsung pentru o clasă a viitorului. Aceste săli de clasă au fost create pentru a deveni huburi digitale – centre de competenţe digitale pentru profesori şi studenti”, spune Sabina Ştirb, public affairs & corporate citizenship manager SEE în cadrul Samsung. De asemenea, Samsung Electronics România a lansat manuale digitale interactive pentru clasele întâi şi a doua, disponibile pe generaţiile de Smart TV-uri lansate după anul 2014, precum şi pe tablete. Manualele digitale de limba şi literatura română, matematică şi limba engleză, al căror conţinut a fost realizat de Ascendia şi Editura Edu, au fost acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi sunt disponibile gratuit în Smart Hub şi în Galaxy Apps. „Misiunea noastră este de a transforma şi moderniza procesul de educare, convertindu-l într-unul interactiv, interesant şi colaborativ”, mai spune aceasta.  

  • Evoluţia eLearning-ului în şcoli

     „În clasa I doamna învăţătoare le prezintă copiilor ce au de făcut la şcoală –  povesteşte despre cum vor scrie, vor citi, vor calcula… Le arată materialele de lucru şi îl invită pe unul dintre ei la tablă, îi pune creta în mână şi îl roagă să deseneze ce doreşte el. Copilul, nedumerit, se uită, pe rând, la cretă, la tablă, la învăţătoare şi întreabă: <<Bine, şi acum unde dau click?>>” –  Gluma este veche, de acum patru – cinci  ani, şi ilustrează perfect necesitatea digitalului în educaţie, completează Măriuca Talpeş, cofondator şi director general al Intuitex. „Asta nu înseamnă că tabla nu e bună, caietul nu e bun, numai că astăzi mediul digital nu poate să lipsească din învăţare. Copiii trebuie să intervină în procesul dezvoltării, să apese pe ceva, să descopere singuri, iar 50 de minute în care trebuie să stea cuminţei şi să privească tabla este prea greu pentru ei acum”, explică directorul Intuitex. În zilele noastre copiii tind să-şi dezvolte abilităţi prin interacţiunile cu tehnologia de la vârste mici, iar actul de predare – învăţare trebuie să integreze tehnologia încă de la clasele mici. „În acest fel, şcoala ţine pasul cu viaţa de zi cu zi a acestora şi actul de învăţare devinde mai atractiv pentru elevi”, completează în susţinerea ideii şi Alexandru Holicov, CEO Adservio, platformă românească digitală pentru management educaţional. 

  • Un învăţământ criminal: copiii sunt mai deştepţi, dar mai proşti

    Sunt 775 de milioane de analfabeţi în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional – deşi ştiu să scrie şi să citească, nu înţeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveţi idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligenţă nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generaţie la generaţie, ce anume este atât de greşit încât se ajunge în această situaţie?

    Nu ştiu cât de des vă puneţi această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generaţia mea a învăţat-o într-a IV-a şi gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.

    Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creştem pedepsele aplicate părinţilor sau copiilor de la 5 ani la 6 ani şi jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învăţătorii şi educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o ţintă să ajungă un cadru în învăţământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de şcoală? Vă daţi seama că elevii şi sistemul de învăţământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul ţintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cuminţească”) şi 18 ani, să stea ţepeni în bănci, să asculte monoloage, lecţii concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?

    Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „şcoala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.

    Declaraţiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desfiinţate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la şcoală fără ajutor nu depăşeşte 5 procente.

    Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată şi îmbâcsită. Pe la Ministerul Educaţiei s-au perindat tot felul de specialişti care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.

    Sunt necesare cel puţin două ore pe zi de lucru susţinut, acasă, pentru a ţine cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAŞ de informaţii care este pompat în manuale. Orice pretenţie la note de 9 şi 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinţilor, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar şi caietele suplimentare de lucru şi culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinţii trebuie să se gândească ei să compună probleme şi exerciţii pe care să exerseze copiii.

    Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească şi să îşi poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopţii”. „Păi părinţii dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generaţiile de 30-40 de ani cu siguranţă nu se simţeau copleşite de „şcoală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de şcoală, copiii au program contra cronometru; sau cel puţin aşa este cel al căror părinţi sunt preocupaţi de cât şi ce ştiu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activităţi extraşcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare şi repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesaţi de şcoală, de materii, de lecţii, se simt obosiţi, frustraţi, ajung să asocieze studiul cu un chin.

    În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinţii lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situaţie care nu se mai regăseşte în prezent. Acum, alternativa părinţilor care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la şcoală sau în privat) sau de meditaţii. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.

    Sistemul de învăţământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparaţie cu necesarul. Prea mulţi dintre cei care sunt în sistemul de învăţământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocaţie. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat şi nicio jucărie la grădiniţă, iar la şcoală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audienţă la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Şi până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noştri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)

    Abia ce intrasem pe o linie de bun simţ, în care directorii de şcoli nu erau numiţi pe criterii politice, ci de competenţă, că noul guvern ne-a liniştit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ştampila pe buletinul de vot.

  • Un învăţământ criminal: copiii sunt mai deştepţi, dar mai proşti

    Sunt 775 de milioane de analfabeţi în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional – deşi ştiu să scrie şi să citească, nu înţeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveţi idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligenţă nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generaţie la generaţie, ce anume este atât de greşit încât se ajunge în această situaţie?

    Nu ştiu cât de des vă puneţi această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generaţia mea a învăţat-o într-a IV-a şi gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.

    Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creştem pedepsele aplicate părinţilor sau copiilor de la 5 ani la 6 ani şi jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învăţătorii şi educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o ţintă să ajungă un cadru în învăţământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de şcoală? Vă daţi seama că elevii şi sistemul de învăţământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul ţintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cuminţească”) şi 18 ani, să stea ţepeni în bănci, să asculte monoloage, lecţii concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?

    Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „şcoala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.

    Declaraţiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desfiinţate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la şcoală fără ajutor nu depăşeşte 5 procente.

    Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată şi îmbâcsită. Pe la Ministerul Educaţiei s-au perindat tot felul de specialişti care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.

    Sunt necesare cel puţin două ore pe zi de lucru susţinut, acasă, pentru a ţine cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAŞ de informaţii care este pompat în manuale. Orice pretenţie la note de 9 şi 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinţilor, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar şi caietele suplimentare de lucru şi culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinţii trebuie să se gândească ei să compună probleme şi exerciţii pe care să exerseze copiii.

    Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească şi să îşi poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopţii”. „Păi părinţii dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generaţiile de 30-40 de ani cu siguranţă nu se simţeau copleşite de „şcoală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de şcoală, copiii au program contra cronometru; sau cel puţin aşa este cel al căror părinţi sunt preocupaţi de cât şi ce ştiu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activităţi extraşcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare şi repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesaţi de şcoală, de materii, de lecţii, se simt obosiţi, frustraţi, ajung să asocieze studiul cu un chin.

    În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinţii lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situaţie care nu se mai regăseşte în prezent. Acum, alternativa părinţilor care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la şcoală sau în privat) sau de meditaţii. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.

    Sistemul de învăţământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparaţie cu necesarul. Prea mulţi dintre cei care sunt în sistemul de învăţământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocaţie. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat şi nicio jucărie la grădiniţă, iar la şcoală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audienţă la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Şi până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noştri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)

    Abia ce intrasem pe o linie de bun simţ, în care directorii de şcoli nu erau numiţi pe criterii politice, ci de competenţă, că noul guvern ne-a liniştit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ştampila pe buletinul de vot.

  • Cele mai ascunse secrete ale stewardeselor: ”Nu avem voie să ne îngrăşăm”

    1. Însoţitorii de zbor pot să supravieţuiască în contexte asemănătoare celor din serialul TV Lost: antrenamentele de supravieţuire se numără printre abilităţile esenţiale ale însoţitorilor de zbor. Astfel, ei ştiu să construiască adăposturi improvizate, să strângă mâncare, să găsească apă potabilă şi să solicite ajutor, chiar şi în situaţia unei prăbuşiri în zona Arcticului, în junglă, în păduri tropicale şi în deşert.

    2. Uşile toaletelor pot fi deschise din exterior de însoţitorii de zbor; astfel că ei recomandă folosirea acestora exclusiv pentru scopurile în care au fost create.

    3. Însoţitorii de zbor nu au voie să bea în noaptea de dinaintea zborului: nu există excepţii de la această regulă; personalul navigant este supus testelor de alcoolemie şi droguri înainte de îmbarcare.

    4. Nu au voie să se îngraşe: după ce au primit o uniformă, nu pot să o schimbe cu o mărime mai mare dacă descoperă că s-au îngrăşat cu câteva kilograme. Reprezentanţii liniei aeriene pentru care lucrează oferă o lună la dispoziţia însoţitorilor de zbor în care să slăbească pentru a ajunge la greutatea iniţială – altfel vor intra într-un program de management al greutăţii.

    5. Sunt antrenaţi pentru a asista la naşterile ce ar putea avea loc în aer: în cazul în care miracolul naşterii se petrece în aer, însoţitorii de zbor au pregătirea necesară ca să asiste naşterea; în cazul operatorilor tradiţionali de zbor, nou născutul ar putea astfel să primească beneficiul de a zbura gratis toată viaţa.

    6. Înaintea fiecărei călătorii, există câte un briefing cu însoţitorii de zbor în care sunt întrebaţi aspecte legate de proceduri şi cunoştinţe medicale; dacă nu răspund corect, nu se vor îmbarca.

    7. Cunosc cele mai bune locuri în care să se distreze: este bine cunoscut faptul că însoţitorilor de zbor le place să se distreze şi, odată ce au ajuns la destinaţie, aceasta este principala lor preocupare: în loc să cumpăraţi un ghid de călătorie, întrebaţi-i pe însoţitorii de zbor care sunt cele mai bune locuri în care să ieşiţi odată ce ajungeţi la destinaţie. Petrecerile lor sunt printre cele mai nebuneşti, astfel că nu refuzaţi oportunitatea de a participa la un astfel de eveniment.

    8. Mulţi dintre însoţitorii de zbor au pregătire în diverse alte domenii: mulţi oameni aleg cariera de însoţitor de zbor ca pe o reprofilare, astfel că în rândul personalului navigant se află foşti profesori, avocaţi, asistente şi chiar şi ofiţeri de poliţie.

    9. Un aspect bine îngrijit este esenţial: există standarde stricte în ceea ce priveşte modul în care însoţitorii de zbor arată, de la lungimea fustei, culoarea rujului – constant aplicat, culoarea unghiilor; câteva companii aeriene testează chiar şi culoarea sutienului înainte de zboruri.

     

  • Lucruri la care trebuie să renunţi pentru a avea succes

    Zdravko Cvijetic, fondatorul Zero To Skill, o platformă de coaching, scrie într-un articol pe site-ul Medium.com câteva dintre lucrurile care crede el că trebuie să renunţi ca să ai succes. Chiar dacă succesul reprezintă altceva în ochii fiecăruia, elementele enumerate mai jos se pot aplica tuturor, scrie Cvijetic.

    1. Renunţă la stilul de viaţă nesănătos.

    Pentru a realiza orice ai nevoie de un corp sănătos şi o minte limpede.

    2. Renunţă la obiectivele pe termen scurt şi bucură-te de succes.

    Trebuie să-ţi impui obiective pe termen lung din care să iasă obiceiuri sănătoase pe care să le faci zilnic. Nu mergi la sală să-ţi tonifici corpul înainte de plajă, ci mergi la sală pentru că îţi place, că vrei să faci asta.
    Să nu-ţi fie frică să-ţi spui ideile, să nu-ţi fie frică de eşec şi să te bucuri de succes

    3. Renunţă la scuze.

    Asumăţi responsabilitate asupra vieţii tale. Realizând că doar tu eşti responsabil pentru direcţia în care se îndreaptă viaţa ta este şi înfricoşător, dar şi incitant. Scuzele te limitează şi nu-ţi permit să creşti pe plan personal sau profesional.

    4. Renunţă să crezi în formula magică.

    Nu există succes peste noapte. Succesul li se întâmplă oamenilor care cresc în fiecare zi, care muncesc în fiecare zi către acel obiectiv. Ar trebui să-ţi faci planuri, dar ar trebui să te concentrezi pe ce ai de făcut mâine.

    5.Renunţă să fii perfect.

    Nimic nu va fi perfect, indiferent de cât de mult încerci. Livrează apoi aduci îmbunătăţiri.

    6. Renunţă la multitasking.

    Oamenii de succes ştiu asta. Alege să faci un singuru lucru odată până când crezi ca e bine, indiferent dacă e vorba de o idee de business, conversaţie sau un antrenament.

    7. Renunţă la oamenii toxici din viaţa ta şi renunţă la ideea de a fi plăcut de toată lumea.

    Trebuie să te uiţi în jurul tău şi să vezi ce oameni ai împreajmă. Unii oameni au mai puţin succes şi vor să te tragă în jos la nivelul lor. Înconjoară-te de oameni de succes pentru a putea asipira la succesul lor.

    Gândeşte-te la tine ca la un produs de nişă. Sunt foarte mulţi oameni care apreciază acel produs, dar vor fi şi alţii care nu apreciază acea nişă. Rămâi autentic!