O dezbatere semiologica interesanta de reluat astazi ar fi cea privitoare la succesul cu care discursul public a reusit – prin repetitie – sa goleasca de semnificatie cuvinte care erau rezervate unor cazuri exceptionale.
O problema asemanatoare a avut-o si discursul sportiv, iar comentatorii din domeniu imi pare ca au fost printre cei dintai care au incercat sa se diferentieze de sintagmele epocii de aur. Numai ca, presati de viteza cu care trebuia sa isi schimbe discursul, oamenii au facut si erori, calchiind sintagme si denaturand sensurile initiale ale cuvintelor autohtone. Asa s-a ajuns ca, in loc sa se clarifice si sa se curete, limbajul cronicarilor de sport sa se transforme tot mai mult intr-un jargon care le pare neinitiatilor un continuu concurs de criptografie: arena din Parcul cu Platani, Batrana Doamna, cainii rosii s.a.m.d.
Un fenomen asemanator s-a petrecut si in alte zone ale discursului public, cum este cea care circumscrie discursul politic, fie ca vorbim despre oamenii politici sau despre cei care le comenteaza actiunile. Dupa eliberarea de monofonia tipica societatii comuniste, inmultirea purtatorilor de discurs i-a impins pe cei care doreau sa intre in arena sa caute sa isi individualizeze prestatia, ca sa nu se piarda in multime. Constatarea este valabila si pentru politicieni, dar si pentru comentatorii/analistii politici.
Ultima perioada, incepand cu inmultirea televiziunilor, de la jumatatea deceniului trecut, s-a caracterizat insa printr-un fenomen invers: viteza cu care trebuie sa-ti faci cunoscute opiniile/sentintele despre un caz in parte a crescut tot atat de mult pe cat a scazut timpul necesar pentru o judecata la rece a celor intamplate. Si asa ajungi sa imprumuti verdictele altora si sa le colportezi, fara sa mai vezi daca se sustin sau nu.
Cel mai recent exemplu mi se pare cel al termenului criza: se sfichiuiesc in replici presedintele cu premierul intr-un cadru oficial si/sau sub lumina camerelor? E criza, emit doct opozitia si analistii neamului (cum i-a numit Traian Basescu). Iese presedintele cu un bilet si-i da o interpretare pe care premierul o negase anterior: din nou, e criza. Isi face opozitia planuri pentru suspendarea/demiterea presedintelui si le anunta si public? Ati ghicit, tot criza se cheama. In fine, daca PD anunta ca merge de unul singur la alegerile europene, fara colegii de Alianta, afiliati la un cu totul alt curent politic european, e de la sine inteles ca ne aflam in criza. Aproape nimic din ce se intampla pe plan politic nu mai face parte dintr-o desfasurare predictibila a evenimentelor, ci este atins de patina senzationalului, de acel cuvant magic, care deschide toate talk-show-urile de seara: CRIZA.
Fiecare dintre exemplele de mai sus este codat la nivel semiologic cu acelasi semn: criza. Insa este evident ca ele nu denumesc situatii asemanatoare cu, sa zicem, ce s-a intamplat in Cehia in ultima jumatate de an, cand tara devenise cea mai mare organizatie neguvernamentala din lume, fiind lipsita de un cabinet care sa-si poata exercita atributiile.
Este la fel de evident, si de aici incepe o posibila explicatie, ca frecventa micilor/marilor frictiuni dintre presedinte si premier este o noutate post-decembrista. Ca, intr-o mai mica sau mai mare masura, e din cauza mecanismelor prost reglate la nivel constitutional sau a indivizilor in sine conteaza prea putin in cazul de fata. Important e ca ele exista. Si mai trebuie inteles si motivul pentru care etichetarea lor drept cazuri exceptionale – prin urmare de evitat – poate deveni nociva pentru jocul democratic: linistea nu este intotdeauna un deziderat legitim, cu atat mai mult atunci cand lipsa ei chiar aduce elemente interesante in dezbatere: nu vi s-a parut ca dupa ce premierul a vorbit si el despre grupurile de interese din jurul Cotroceniului, dezvaluirile din presa pe acest subiect au prins putin mai multa legitimitate decat pana atunci?
Regimurile comuniste s-au caracterizat printr-o bine controlata liniste la nivel discursiv, pentru ca mesajul Partidului/Conducatorului sa nu fie distorsionat pe drumul spre receptor. Pe atunci, orice mesaj susceptibil a incerca sa ocupe un loc langa cel oficial, poate chiar sa-l bruieze, era cu operativitate redus la tacere, odata cu emitatorul. Cautarea democratiei, care a inceput dupa caderea oficiala a regimului comunist, a presupus si invatarea reflexelor unui stat de drept. Unul dintre cele mai importante e cultivarea sistemului check and balance, de control reciproc intre puterile statului. Este un reflex care se invata nu doar prin schimbul de acte (si/sau biletele) intre cancelariile Executivului/Presedintiei, Parlamentului si Curtii Constitutionale, ci si prin discursurile celor care compun aceste trei puteri in stat.
Chiar daca discursurile sunt mai agresive de multe ori, ele nu aduc o criza, ci, cel mult, o pot prefata. Nu poti sa pretinzi politicienilor sa vorbeasca tot timpul in sotto voce, cand unul pare ca moare de grija alegerilor anticipate, iar celalalt de cea a prietenului anchetat de Parchet.
Insa, in spatele discursurilor, nu poti sa nu observi, odata cu presedintele, ca institutiile isi continua functionarea: presedintele promulga legi, Guvernul guverneaza, Parlamentul legifereaza etc. Si atunci, unde e criza?
Leave a Reply