Zambind la Doomsday

La un moment dat insotitoarea i-a soptit ceva la ureche, legat evident de telefon; cea cu cutia a privit-o scurt, intr-un fel aparte, amuzat – inteleapta si a izbucnit intr-un hohot de ras luminos. Mi-a placut rasul acela, am furat si eu un pic din veselia lui, mi-a schimbat un inceput de zi ceva mai trista.

M-am gandit la relatia fetei cu telefonul ei nemaipomenit si cu restul lumii, am incercat sa imi imaginez lantul de responsabilitati si de prioritati ce o legau de restul lumii. O prioritate fusese evident satisfacuta, un telefon modern e OK si poate sa-ti insenineze ziua.

Ziua de afara nu era senina, meteorologii amenintau ca vin nu stiu ce ninsori care vor tine suficient cat sa devina televiziunile isterice (veti fi stiind deja daca asta s-a intamplat). Si mi-am adus aminte de forumul de la Davos, ingrijorat de incalzirea globala si pe urma de ceea ce am vrut sa scriu saptamana trecuta, dar n-a fost sa fie.

Saptamana trecuta a fost o stire, pe international, care, in momentul in care am citit-o pe Google News, acumula  peste 1.000 de trimiteri din acelea de-ale lor, adica era o informatie de mare impact. Nu suficient de mare impact ca sa trezeasca interesul presei din Romania, devastata in acel moment de scandalul biletelelor si ocupata cu masuratul amplitudinii salturilor pe care le fac unii, pe scena politica, la gatii altora.

Asa ca cum naiba sa te mai preocupe saltul Doomsday Clock (cacofonia e voita). Pipalmetrul care este presa si care, chipurile, reprezinta opinia publica si ingrijorarile ei a ratat, asadar, faptul ca savantii atomisti de la Universitatea din Chicago au decis sa apropie ceasul care masoara simbolic perioada pe care o mai are omenirea pana la declansarea razboiului atomic cu doua minute, la cinci minute de catastrofa.  In Bulletin of the Atomic Scientists, revista pe coperta careia apare ceasul, savantii justifica mutarea invocand testele nucleare nord-coreene, ambitiile militare iraniene, ambitiile americane in general, cele 26.000 de focoase din Statele Unite si Rusia si, in premiera, adauga si schimbarile climatice, socotite la fel de periculoase, chiar daca ceva mai lente – adica trei, cel mult patru decenii.

Doomsday Clock, care a fost „pornit“ in 1947, la sapte minute pana la miezul noptii, este pentru prima oara la cinci minute, iar sub a fost in 1949 (trei minute), 1953 (2 min), 1981 (4 min), 1984 (3 min). In 1991 ceasul era setat la 17 minute de catastrofa. Mai tarziu citesc cum ca cei (desigur, cacofonia e voita, „cei“ o merita, dupa cum veti vedea), asadar, ca cei de la Davos au spus ca incalzirea globala e un subiect la moda, care ar putea da mari batai de cap planetei si ca oricum nu se intrevede nici o rezolvare a situatiei. Chinezii au promis ca vor deveni mai eficienti si au pasat pisica vestului. Cei in curs de dezvoltare zic ca nu le pasa de incalzire, ei vor avans tehnologic si economic.

Cool, as exclama in plina incalzire globala, nimeni n-are nici o apasare. Ba imi aduc aminte si de un ministru britanic care ii sfatuia pe constructori sa imprumute stilul mediteranean in constructia caselor din Albion: pardoseli de gresie, perdele de copaci, materiale care sa nu retina caldura si cine stie ce alte artificii de constructie. Banuiesc ca dupa asemenea efort de gandire, ministrul in cauza a dormit vreo doua zile, pentru recuperare; oricum sa rezolvi incalzirea globala cu pardoseli de gresie si cu perdele de copaci nu-i de colea.

Ma intorc acum la fata de pe scari, la telefonul ei si la prioritatile si legaturile ei cu lumea. Cei de la Davos, savantii atomisti, sclipitorul ministru britanic, chinezii cei eficienti din punct de vedere economic si amaratii din lumea a treia dornici de dezvoltare cu orice pret nu o cunosc si nu s-au bucurat de rasul ei. Nici ei, probabil, Doomsday Clock nu-i spune nimic, Davos e un punct pe harta, iar vremea blanda o bucura, asa cum a bucurat-o telefonul proaspat cumparat. Chiar daca nu se cunosc, legatura dintre ei este  puternica, se cheama faptul de a fi locuitor al planetei Pamant.

Aici poate va asteptati sa inceapa o revarsare de vorbe grele la adresa nesimtitilor care conduc lumea si carora nu le pasa de nimeni si de nimic, in afara de propriile lor interese. N-ar avea niciun rost si cred ca orice s-ar spune ca ar mai fi de facut este inutil si mult prea tarziu, indiferent de masura.

Eu voiam numai sa va spun sa va bucurati de un zambet frumos de oricate ori aveti ocazia.