Liniute si puncte-puncte

Povestea lui Pinocchio a fost tradusa de sute de ori in toate limbile, inclusiv in latina si in esperanto, si se pare ca prima traducere a fost in engleza, in 1891. Acum am primit o traducere in engleza, inca necunoscuta, cea a lui Geoffrey Brock, care mi-a starnit unele reflectii.

 

„Pinocchio“ este scrisa intr-un limbaj simplu, asadar ar trebui sa fie foarte usor de tradus. In schimb, nu e nimic mai inselator decat simplitatea, poate si pentru ca a traduce nu inseamna doar redarea cuvintelor, ci multe altele, chiar si felul cum sunt redate grafic dialogurile.

 

Toti isi amintesc aproape pe de rost cum incepe povestea, dar sunt obligat sa redau inceputul si sper ca atunci cand vor tipari acest editorial, redactorii vor reusi sa puna un paragraf de fiecare data cand il pune Carlo Collodi. Pe langa asta, desi citez, nu pot pune ghilimele, pentru ca unii ar putea gandi ca Pinocchio incepe cu niste ghilimele. Incepe insa fara ghilimele si pune o liniuta (care marcheaza inceputul unei replici de dialog) doar la cel de-al doilea rand.

 

A fost odata…

– Un rege! – vor spune imediat micutii mei cititori.

– Nu, copii, v-ati inselat. A fost odata o bucata de lemn.

 

Absenta liniutei in deschidere vrea sa spuna ca omul care vorbeste este cel ce nareaza povestea. Romanul „Logodnicii“ incepe cu „Acel mal al lacului Como” si stim ca cel ce povesteste este Autorul, „Moby Dick“ incepe cu „Spuneti-mi Ismael“ si intelegem imediat ca povestitorul este unul dintre personaje. In cursul romanului, Alessandro Manzoni se adreseaza de mai multe ori celor 25 de cititori ai sai, dar nu incepe prin a vorbi cu ei imediat. Melville (sau Ismael in locul lui) face insa acest lucru, avand in vedere ca zice „spuneti-mi“, asadar, isi antreneaza cititorii intr-un raport de dialog nemijlocit. Collodi, chiar daca nareaza la persoana a III-a, precum Manzoni, se situeaza la fel ca Melville si merge chiar mai departe. Nu numai ca ii face complici pe cititori, dar ii transforma imediat in personaje ale povestii care va urma. Acele prime trei randuri nu fac parte din poveste, ci sunt o ante-poveste, aproape un prolog scos la rampa inainte ca marea cortina sa se ridice.

 

Incepe randul al treilea intr-adevar cu o liniuta? In prima editie din 1883, cea de-a doua liniuta nu exista. In schimb, ea se afla in editia Bemporad din 1911, cea dintai aparuta cu splendidele ilustratii ale lui Mussino. Nu sunt un expert in filologia collodiana si nu stiu ce s-a intamplat intre aceste doua editii, dar in „Operele“ lui Collodi din colectia Meridiani de la Mondadori, care sunt o noua versiune a editiei critice a Fundatiei Nationale Carlo Collodi 1983, liniuta exista.

 

Daca editia 1883 conteaza, atunci prologul se sfarseste la cel de-al doilea rand. Vedeti cum o liniuta in plus sau in minus poate schimba strategia unei naratiuni. In traducerea lui Brock (pe langa faptul ca liniutele sunt inlocuite aici, conform uzantei englezesti, cu ghilimele) cel de-al treilea rand nu are ghilimele.

 

Asadar Brock respecta prima editie. In schimb, in doua traduceri in franceza (Jean-Michel Gardair pentru Gallimard 1985 si Jean-Paul Morel pentru Casterman 2000), exista liniute sau ghilimele si la al treilea rand, conform editiei critice. Iata ce se intampla insa in traducerea in franceza a lui Nicolas Cazelles, editia Actes Sud 1995.

– A fost odata.

– Un rege, veti spune voi?

– Nici pomeneala, dragii mei mici cititori. A fost odata… o bucata de lemn!

 

Lasand la o parte acea intrebuintare putin cam afectata a majusculei si acele puncte de suspensie pe care Collodi a avut bunul gust sa nu le puna (pentru ca doar scriitorii slabi creeaza suspans cu puncte-puncte), veti observa imediat ca si „A fost odata“ este introdus de o liniuta. Dar atunci, odata ce a fost pusa prima liniuta, micilor cititori li se atribuie acel „veti spune voi“ si nu Collodi anticipeaza ceea ce ei ar putea sa spuna, dar de fapt n-au zis si nu vor zice niciodata. Ceea ce stirbeste din savoarea ironiei collodiene.

 

Se va spune ca acestea sunt subtilitati si ca la fel de bine copiii pot citi „Pinocchio“ si intr-un fel si in celalalt si nu-i nicio diferenta. Este insa o mare diferenta daca vrem sa demonstram ca a traduce este o operatiune dificila si nu implica doar cuvintele, ci si ghilimelele si paragrafele, iar de puncte-puncte nici nu mai vorbesc.

 

Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 24 ianuarie.

 

---

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe