Aceasta carte e istoria unui moment al stirilor TV, unul care a fost scurt, dar suficient de stralucitor incat sa ramana in mintea tuturor celor care l-au trait (…). Frontline inca exista, dupa cum stie oricine care a urcat scarile inalte inspre clubul de deasupra restaurantului Frontline din Paddington. Barbati si femei care tocmai s-au intors dintr-un loc infricosator, cu nume de nepronuntat, stau acolo, fie pe fotoliile de piele, fie sprijiniti de bar.
Obiecte recuperate, bucati de camere sfaramate, indicatoare de strazi si ceea ce se dovedeste a fi o proteza a lui Mo Amin stau asezate in rafturi. Numai Frontline, te gandesti, poate pune proteza bratului unui cameraman mort in vitrina. Dar timpul a trecut, lumea s-a schimbat si cei care aleg sa documenteze cele mai stranii si mai periculoase lucruri trebuie sa se adapteze la o un nou mod de a-si face meseria. Stirile TV sunt diferite de ceea ce-au fost in anii 80 si 90, iar razboaiele – cea mai importanta marfa a Frontline – sunt si ele diferite. (…) Sentimentul de protectie pe care-l simteai, avand o acreditare de presa sau lipindu-ti initialele TV, cu banda adeziva, pe parbrizul masinii, s-a evaporat de mult. Cameramanii nu mai au de mult sentimentul ca sunt considerati drept privitori neutri. Astazi si ei, si reporterii care lucreaza cu ei, sunt tratati ca si cum ar fi de o parte sau alta a baricadei. Razboaiele au devenit in principal o chestiune de propaganda, de manipulare a faptelor.
Zilele de glorie ale Frontline, zilele pe care David Loyn le-a relatat atat de bine si cu atata afectiune in carte, dau acum un sentiment de inocenta: sau, daca inocenta nu e chiar cuvantul care sa-ti vina in minte cand te gandesti la oameni ca Peter Jouvenal, Rory Peck si Vaughan Smith, atunci e vorba, fara indoiala, de o corectitudine anume in a face lucrurile, de un comportament onorant, de o lunga traditie a jurnalismului decent.
Jurnalistei americane Martha Gellhorn, care a murit in 1998, ii placea la nebunie sa-i povestesc lucruri despre Frontline; imi spunea: Par exact genul de oameni cu care eu lucram, de obicei, in razboi. Martha – care a lucrat cu Capa (Robert Capa, probabil cel mai faimos fotoreporter de razboi al secolului XX – n.r.) – era cu tot sufletul de partea celor ca Peter,
Daca un cameraman Frontline iti promitea ca va merge cu tine, mergea – indiferent ce se intampla. Daca iti vindea o inregistrare, era exact ceea ce el iti spunea ca e. Provenienta in sine a inregistrarii era o garantie a calitatii – si asta intr-un domeniu in care opereaza atatia dubiosi, ciudati si escroci. Daca erai destul de bun sa te ia Frontline, atunci se putea avea incredere in tine. Presupunerea mea e ca, de vreme ce David Loyn a spus povestea celor care au lucrat ani de-a randul in organizatie, despre Frontline oamenii isi vor aminti ca despre unul dintre cele mai inalte momente ale jurnalismului. Martha Gellhorn cu siguranta asta credea – si ea era un bun judecator.
John Simpson este editor stiri internationale al BBC TV News
Leave a Reply