Corneliu Coposu e capul tuturor rautatilor de astazi. Coposu – si inca multi altii ca el – s-au strecurat sub piele, ni s-au varat in sange intr-un moment cum nu se poate mai nepotrivit: cel al maturizarii; al cinismului.
In Europa Occidentala se cunostea de multisor ca viata politica e structurata in jurul unor clivaje majore, ramase, practic, neschimbate, de la inceputul secolului XX: sat – oras, industrie – agricultura, religie – secularism, capitalisti – proletariat. Acolo, lucrurile sunt (sau macar erau) intr-atat de simple incat se vorbise deja despre o inghetare a sistemului politic in jurul acestor clivaje. Te numeai Jean, erai francez, alb, muncitor in fabrica (deci orasean) si sub patruzeci de ani – statistic vorbind, aveai toate sansele sa fii necredincios si sa votezi fie cu socialistii, fie cu comunistii. S.a.m.d. Ce-i drept, si acolo lucrurile au mai inceput sa se schimbe, incepand cu anii 80, obligand statisticienii sa se scarpine, nedumeriti, in crestet. Jean a inceput sa voteze aiurea: dreapta lui Le Pen, de pe Coasta de Azur, bunaoara. Asta pana cand Ronald Inglehart a venit cu o noua explicatie: in societatile cu un nivel general de trai situat peste un anumit prag, grija zilei de
Eugen Ionesco avea dreptate: luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios. Inceputa pe vremea grecilor, ca o disputa de idei, politica a devenit, treptat, o simpla disputa de interese – o trambulina. Iar interesele – o stie o lume-ntreaga – trec mai intai prin stomac. In momentul in care stomacul se umple – sustine Inglehart – cercul se inchide. Electoratul devine din nou preocupat mai degraba de idei si valori mai mult sau mai putin abstracte: drepturile omului, drepturile femeii, ale minoritatilor, ale balenelor etc. Toate bune si frumoase, atat doar ca teoria lui Inglehart nu reuseste sa explice – tot statistic vorbind – decat 5-10% din fluctuatiile electoratului, alte 10-15 procente fiind ocupate de catre partidele asa-numite de extrema-dreapta. Personal, inclin sa cred ca aici e vorba despre un simplu fenomen de reactie si contra-reactie. Ceea ce ne intereseaza pe noi acum, ca romani, e faptul ca politica noastra se invarte, fundamental, in jurul unui clivaj ce nu are nimic de-a face nici cu stanga, nici cu dreapta, nici cu satul, nici cu orasul si nici macar cu capitalisti, socialisti sau proletarii. Ca la noi, ca la nimenea! Noi aici avem de toate – si noroi si stele – zicea poetul-prieten caruia nu i-a inchis nimeni gura, nici macar Dinu Patriciu..
Numai nuantele nu au aici ce cauta: Ai fost securist? Ai colaborat? Da sau nu? Abia odata aflat raspunsul la aceste intrebari, pot incepe nuantele, judecatile, s.a.m.d. De observat ca legea nu prevede NICI UN FEL de sanctiuni pentru cei care recunosc, ci doar pentru cei care ascund adevarul. (Vezi cazul Bill Clinton – n-a fost judecat pentru ca Monica…, ma-ntelegeti; a fost judecat pentru sperjur.) A colaborat mama cu Securitatea? Doamna zice ca nu – si inclin s-o cred. Ar putea insa foarte bine sa ma si minta pentru a-si salva, in ochii mei, imaginea. Cata vreme, insa, nu (mai) ocupa vreo functie publica, nu ma intereseaza foarte tare. Iar daca as afla ca a facut-o, dar a tainuit-o, asta nu inseamna ca n-as mai iubi-o, respecta-o etc., ca PARINTE. Sau ca MAMA. Ar insemna, pur si simplu, ca n-as mai avea incredere in ea CA OM POLITIC. Unde-i complicatia aici? Se speculeaza/manipuleaza aceasta desecretizare a dosarelor? Fara doar si poate! Si ce daca? Cei care manipuleaza aceasta desecretizare – ca la jocul As manca o portocala – de ce una si nu doua? de ce doua si nu noua? – de ce 29 de dosare si nu 34, sa zicem? – ufff – revin: cei care manipuleaza aceasta descretizare o fac pentru un scop cat se poate de limpede: reinstaurarea gri-ului intr-o societate in care clivajul politic major e intre ex-comunisti si anti-comunisti. Aceasta linie de fractura trebuie incetosata, in asa fel incat trecerea de pe un mal pe altul sa se poata face fara penalizari electorale majore. Atat PD cat si PNL vor sa readuca PSD in postura unui partener decent de coalitie – iar asta nu se poate face cata vreme prapastia intre moralitate si non-moralitate e vie in mintea electoratului. Unde gresesc, insa, manipulatorii – fara de care nici o desecretizare nu ar fi fost posibila, in veacul vecilor – este ca scapa din vedere principiul avalansei: odata pornit bulgarele la vale, nu mai poate fi oprit. Aceeasi greseala a facut-o Gorbaciov, cand cu Perestroika, aceeasi – Adrian Nastase, cand a introdus in PSD principiul alegerilor interne, pe organizatii, aceeasi greseala o face presedintele Iranului de cand cu blogul. Istoria se repeta. Sa le fie primite – greselile. In fine, dar nu in cele din urma: am vazut-o pe Mona Musca la TV. Convingatoare, pana la un punct. Pana la punctul la care i s-a cerut explicit sa-si ceara iertare. Si-a cerut-o, intr-un tarziu si cu o jumatate de gura, pentru ca-mi cereti. Explicatia e simpla: iertarea presupune acceptarea RESPONSABILITATII.
Mona Musca si-a regretat greseala, dar a refuzat sa-si asume RESPONSABILITATEA sub pretextul ca nu a inteles – nici atunci, nici in al treisprezecelea ceas, ce a facut. Booon! Atunci din doua una: fie Mona minte din nou – cum spune Liiceanu – si-atunci trebuie indepartata; fie e sincera – cum pretinde – si-atunci, iertata-mi fie vorba proasta – e… prea proasta pentru a mai sta in politica. Tertium, in acest caz, non datur. P.S.: Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e adevarul.
Leave a Reply