Peninsula pacii

Presa occidentala scria, luna trecuta, ca liderul nord-coreean Kim Jong Il are o noua „prima doamna“, in persoana ex-secretarei sale Kim Ok. Presedintele a mai fost casatorit pana acum de trei ori, casatorii de pe urma carora are trei fii. Dintre acestia, desemnat sa-i urmeze la conducerea tarii nu este cel mai mare, Kim Jong Nam, ci fratele sau mai mic, Kim Jong Chul, in varsta de 25 de ani. Kim Jong Nam a cazut in dizgratia tatalui dupa ce, acum cativa ani, a fost prins incercand sa intre in Japonia cu un pasaport fals, numai ca sa viziteze Disneyland-ul de la Tokio.

Cu aceasta am terminat insa seria de lucruri care se pot spune cu certitudine despre viata personala a sefului de stat de la Phenian si despre succesiunea la tron. Dinastia inaugurata de dictatorul comunist Kim Ir Sen, tatal actualului presedinte, a reusit sa-si asigure o izolare completa fata de eventualele curiozitati ale ziaristilor straini, izolare care reproduce perfect opacitatea informationala a Coreei de Nord. Dupa ploile tropicale de luna trecuta, urmate de puternice inundatii, sursele oficiale nord-coreene au vorbit de putin peste 100 de oameni morti sau disparuti, in timp ce presa de la Seul a pomenit de cateva mii, posibil chiar de 10.000. Iar adevarul e putin probabil sa iasa la iveala, atata vreme cat Phenianul poate clama oricand ca sud-coreenii au tot interesul sa dezinformeze, numai ca sa arunce cu noroi in vecinul de la nord.

Daca totul s-ar limita la inamicitia dintre cele doua state coreene, motivata de pretentiile fiecareia la teritoriul celeilalte, lumea ar fi uitat de mult de aceasta parte a lumii. Repetatele amenintari ale Phenianului ca fabrica arma nucleara, mai intai, apoi ca e posibil s-o si foloseasca impotriva SUA sau a Japoniei, apoi testele de rachete balistice din ultima vreme, au atras insa atentia opiniei publice mondiale. Criza nord-coreeana, ca s-o numim in termenii analistilor americani, s-a a-cutizat dupa venirea la putere a administratiei Bush in SUA, cu noua ei politica de combatere prin forta armata a regimurilor dictatoriale, incepand cu Irakul si continuand cu celelalte state incluse pe faimoasa „axa a raului“. Numai ca intre timp a devenit limpede ca SUA nu vor avea nici timp, nici resurse sa rastoarne prea repede regimul comunist din Coreea de Nord. Anul trecut, dupa doi ani de negocieri infructuoase pentru dezarmarea nucleara a nordului, inspectorii Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA) conchideau ca Phenianul are capacitatea de a dezvolta fix sase bombe atomice, ceea ce a relansat baletul diplomatic pe tema capacitatilor militare din nord. Vorbim despre un balet diplomatic pentru ca diplomatiile care participa la negocierile cu nord-coreenii (SUA, China, Japonia, Rusia si Coreea de Sud) au interese complicate si divergente in zona, fata de care presupusa dezarmare a Phenianului – nucleara si conventionala deopotriva – ajunge uneori sa para simplu pretext pentru reglarea unui cu totul alt soi de probleme. Sa vedem insa mai intai cat de credibila e aceasta amenintare. A intelege corect chestiunea armelor nord-coreene presupune a intelege ca ea este esenta regimului. Nu e vorba doar, asa cum e in cazul Iranului, de orgoliul national de a poseda energie nucleara, cultivat de ayatollahi inclusiv ca sa-si conserve popularitatea si sa-si ofere singuri o legitimare a faptului ca ei detin puterea. Pentru Coreea de Nord, care de altfel recunoaste ca vrea sa dezvolte arma nucleara, politica de stat s-a intemeiat intotdeauna pe forta militara: de la fondarea statului, in 1948, principiul de baza al autoritatii a fost „songun“ (armata inainte de toate), completat apoi de „tamul“ (infruntarea marilor puteri si inarmarea, cu scopul de a recuceri teritoriile pierdute in favoarea sudului). Iar in particular pentru Kim Jong Il, a se dovedi cat mai fidel acestei politici inseamna a-si pastra puterea, pentru ca generozitatea materiala fata de armata si o relatie buna cu comandantii ei il ajuta pe presedinte sa contracareze intensa lupta subterana pentru succesiune. In ultimii 15 ani au avut loc, de altfel, cel putin doua incercari de lovituri militare de stat, prima prin 1991-92, orchestrata de cativa generali scoliti in fosta URSS si care voiau sa aplice un fel de „perestroika“ in Coreea de Nord, a doua in 1995 – ambele insa dejucate de regim. Mai departe, pe plan extern, amenintarile lui Kim Jong Il cu bomba atomica par unora dintre analistii militari straini disproportionate, avand in vedere capacitatea inca redusa a Phenianului de a lovi SUA.

Nord-coreenii castiga circa 1,5 miliarde de dolari pe an exportand rachete Scud si Rodong pe pietele din Orientul Mijlociu, inclusiv in Iran, si in ciuda faptului ca acestea isi gresesc deseori tinta, Phenianul le-ar putea folosi cu succes ca sa hartuiasca Japonia, eventual si Coreea de Sud. Cea mai noua speranta a regimului, racheta balistica Taepodong 2, e inca departe de finalizare. Totusi, viteza cu care se misca nord-coreenii alarmeaza deopotriva Washingtonul si Tokio, avand in vedere ca Taepodong 1, lansata la in 1998, din acelasi amplasament unde acum se pregateste Taepodong 2, a reusit sa bata atunci la circa 3.200 km, traversand insula japoneza Honshu si oprindu-se in Pacificul de Nord, undeva langa Vladivostok.

Kim Myong Chol, un politolog nord-coreean considerat un fel de purtator de cuvant neoficial al regimului de la Phenian, a publicat in Asia Times un articol unde explica pe larg ca, operand la inceputul lui iulie o serie de teste cu rachete balistice intercontinentale cu raza medie de actiune (proaspat condamnate intr-o rezolutie ONU), tara lui n-a facut decat sa-si exercite dreptul suveran de a-si organiza apararea, in replica la exercitiile navale internationale organizate de Japonia langa Hawaii si la perspectiva unui posibil atac din partea SUA. Kim aminteste apoi ca o serie de analisti militari americani citati de Washington Post si New York Times au recunoscut dreptul Coreei de a face teste, ca orice alt stat suveran din lume, si au negat ca programul de rachete al Phenianului ar putea sa prezinte vreo amenintare reala la adresa unui stat infinit mai dezvoltat din punct de vedere militar, ca SUA.

Pana la un punct, argumentul nord-coreenilor seamana cu cel al Iranului: daca e sa ne dezarmam noi, atunci de ce sa n-o faca si marile puteri? „Nu avem in nici una din marile puteri vreun posibil aliat la care sa putem apela ca sa ne sprijine in a ne apara suveranitatea si securitatea – asa cum a demonstrat-o esecul marilor puteri in a opri SUA sa invadeze Irakul, in dispretul legislatiei internationale“, scrie Kim Myong Chol. Si isi incheie argumentatia, mai mult sau mai putin subtil, cu un citat din Korea Herald, unde o experta spune ca liderul Kim Jong Il e un practician versat al „Artei razboiului“ a lui Sun Tzu, stapanind stiinta de „a-l aduce pe inamic pe campul de lupta, fara a se lasa el insusi atras acolo“. Pana acum, s-ar zice ca razboinicul Kim a reusit sa aplice stiinta respectiva, atata vreme cat negocierile internationale in formula cu sase state, incepute din cauza declaratiilor belicoase ale Phenianului si intrerupte tot din cauza nord-coreenilor, n-au facut decat sa evidentieze discordanta de opinii intre marile puteri.

In momentul de fata, situatia se prezinta cam asa: Coreea de Nord cere negocieri bilaterale, asa cum vor si o serie de voci din vremea administratiei Clinton – ceea ce insa e putin probabil sa permita o rezolvare rapida a lucrurilor, din cauza lipsei de ambele parti a apetitului pentru compromisuri. Daca, in schimb, formula de sase si apelul la ONU ca suprema coercitie raman metoda acceptata si pentru urmatoarea perioada, atunci iarasi criza va trena, din cauza dezacordului intre negociatori. Rezolutia din iulie a ONU o dovedeste foarte bine: textul condamna testele desfasurate de Phenian si interzice statelor ONU sa livreze echipament si tehnica militara nord-coreenilor, dar nu pomeneste nimic de eventuale sanctiuni economice daca Kim Jong Il continua cu testele. Singura certitudine e ca Japonia este singurul stat care va sta alaturi de SUA pana la capat, adica si daca acestea ar propune sanctiuni economice internationale impotriva Phenianului; incolo insa, China si Rusia s-ar opune cu siguranta, iar Coreea de Sud s-a grabit deja sa respinga ideea, chiar sa minimalizeze importanta testelor cu rachete facute de vecinul de la nord, pentru motivul ca n-ar avea nici un interes sa piarda afacerile cu acesta.

Al doilea partener comercial al nord-coreenilor dupa China, statul din sudul peninsulei are firme implicate in proiecte din nord: concernul Hyundai, de pilda, construieste un hotel intr-o statiune de la Muntele Kumkang si are fabrici deschise in zona economica Gaesong. Astfel de afaceri intre nord si sud sunt uneori folosite pe post de arme de santaj intr-un mod aproape comic. Ca sa readuca Phenianul la masa negocierilor in formula de sase, Seulul a amenintat cu sistarea ajutorului umanitar solicitat de vecinul din nord – orez, ingrasaminte si bunuri de consum.

In replica, autoritatile din nord le-au dat ordin sa plece lucratorilor sud-coreeni de la Muntele Kumkang si au dat de inteles ca vor inchide fabricile de la Gaesong. Nici una din parti nu-si va duce insa amenintarile la indeplinire, fiindca ambele au de castigat din punct de vedere economic daca, dimpotriva, isi continua colaborarea.

In plus, momentul se prezinta destul de neprielnic pentru relatiile sud-coreenilor cu SUA, care ar astepta acum sprijin de la Seul impotriva Phenianului. In aceste conditii, negocierile pentru dezarmarea Phenianului se marginesc la incercarea fiecaruia din participanti de a obtine primul o concesie din partea nord-coreenilor, ca dovada a propriei abilitati diplomatice. Iar aceasta e valabil in primul rand pentru Rusia, o tara in plin efort de recastigare a prestigiului de superputere, care a incercat acelasi gen de mediere si cu Iranul si pentru care a rezolva criza din aceasta parte a Asiei inseamna, ca si in dosarul iranian, mai mult decat a-si asigura linistea la granite. Cu China, desi orgoliul de superputere are si in cazul ei un cuvant de spus, lucrurile stau un pic altfel, pentru ca Beijingul se simte el insusi vizat indirect de insistenta cu care SUA incearca sa-si construiasca, pe ruinele actualului regim de la Phenian, un cap de pod in Extremul Orient.

Ca si Rusia, China e interesata sa aiba pace la granita, astfel incat s-a dovedit destul de dura in a cere nord-coreenilor sa se intoarca la negocieri si sa inceteze cu testele; comentatorii se indoiesc insa ca Beijingul ar dori cu adevarat o cadere a lui Kim Jong Il de la putere, greu de evitat daca dezarmarea regimului lui ar avea loc – pentru ca ea ar atrage foarte probabil o schimbare radicala de sistem politic. Toamna trecuta, o directiva a Partidului Comunist Chinez continea o afirmatie a presedintelui Hu Jintao dupa care „in materie de ideologie trebuie sa invatam de la Cuba si de la Coreea de Nord“, pentru ca, „desi statul s-a confruntat cu probleme economice temporare, politicile sale sunt rezonabile si corecte“ – vrand sa spuna ca inarmarea este, in perspectiva, pentru Phenian un mod logic de a-si apara independenta in fata planului american de a democratiza aceasta tara cu forta.

Ne aducem aminte de turneul asiatic al presedintelui George W. Bush, din toamna trecuta, cand a devenit evident ca SUA lucreaza la o noua coalitie in Asia, organizandu-si aliatii din zona ca sa reziste unor eventuale ambitii chineze de hegemonie regionala. Aflat in vizita la Tokio, Bush a impartit continentul in trei categorii de state: cele democratice (Japonia, Coreea de Sud si Taiwanul), tari care „au facut cativa pasi spre libertate, dar inca n-au ajuns la finalul drumului“ (China) si regimurile totalitare (Coreea de Nord si Myanmar). Or, Beijingul a simtit nevoia atunci sa sublinieze ca democratia de stil occidental nu-i potrivita pentru chinezi si ca „dictatura democratica a poporului“ este forma ideala de guvernare a Chinei.

Desigur, nu drepturile omului chinez de rand au preocupat in acest caz SUA. Balanta puterii pe glob se schimba datorita ascensiunii Chinei, iar daca economia chineza, influenta sa regionala si bugetul alocat apararii continua sa creasca in ritmul actual, China va domina intreaga Asie in maxim un sfert de secol, indiferent ca va fi vorba de comert, investitii sau securitate. Bush, in schimb, a numit Japonia „pilonul de stabilitate si securitate din regiune“, cu referire si la ambitiile militariste ale guvernului lui Koizumi, adept al unei revizuiri a constitutiei pacifiste, spre a permite participarea la eventuale operatiuni ofensive. Pretextul oficial pentru o astfel de schimbare s-ar lega de apararea independentei Taiwanului (considerat de China o provincie secesionista care la un moment dat ar putea fi realipita cu forta), dar si de combaterea pericolului nuclear dinspre Coreea de Nord. Pana la eventuala schimbare a constitutiei insa, in ultimele luni au avut loc deja destule redesfasurari de forte in regiune, incepand cu mutarea de la Washington la o baza de langa Yokohama a comandamentului Corpului 1 al Armatei SUA.

Prin urmare, impotriva regimului de la Phenian actioneaza atat rivalitatea intre doua puteri regionale – Japonia si China -, cat si dorinta SUA de a crea in Asia, cu concursul Japoniei, un fel de centura de siguranta in jurul Chinei. De aici incolo, interpretarile difera: unii analisti cred ca Japonia se foloseste de SUA, altii cred ca e invers; unii cred ca pericolul nord-coreean a fost decisiv pentru eforturile de alianta create in jurul statului comunist, altii au vazut in el un simplu pretext pentru o concentrare militara care altfel ar fi parut nejustificata sau de-a dreptul periculoasa pentru securitatea restului Asiei. Rezultatul e insa acelasi – pericolul nord-coreean, mai mult sau mai putin iminent, e un bun prilej pentru o reorientare a politicii de aliante pentru statele din zona.

Unii comentatori au spus chiar ca de fapt Kim Jong Il n-a facut decat sa invrajbeasca mai tare spiritele, avand in vedere ca sud-coreenii, aflati in vesnic conflict latent cu fostul asupritor colonial Japonia, nu vad acum deloc cu ochi buni frumoasa prietenie inarmata intre SUA si Japonia. Este chiar de asteptat ca ei sa ia partea Phenianului la un moment dat impotriva statului nipon, considerandu-l pe Koizumi mai primejdios pentru ei decat Kim Jong Il. „Exista un element considerabil de rationalitate in pozitia Coreei de Nord ca detinerea unor capacitati nucleare este un mod de a se proteja de agresiuni externe“, spunea toamna trecuta presedintele sud-coreean Roh Moo Hyun. Iar istoria si sangele se dovedesc in acest caz mai tari ca ideologia, dupa cum interesele economice comune intre cele doua Corei sunt mai tari decat retorica militara.

Caci pana acum, nordicii n-au facut decat sa ameninte si sa-si testeze rachetele, tocmai in momente cand au stiut ca nu li se poate intampla mai nimic (in 2003, dupa atacarea Irakului, sau acum, cand conflictul din Orientul Mijlociu s-a extins). Pentru ca, inca o data, a avea arme nu inseamna ca le si folosesti impotriva cuiva, chiar daca vrei sa-ti sperii adversarii laudandu-te mereu cu ele. Doar pe acelasi principiu s-au intemeiat si relatiile intre superputeri pe vremea Razboiului Rece. Iar la Seul, acest gen de pace belicoasa, dar stabila, pentru ca e perfect avantajoasa pentru Kim, este perceputa ca atare. Un cetatean din capitala sud-coreeana declara pentru Asia Times ca daca echipa Coreei de Nord ar fi avansat in fazele superioare ale Campionatului Mondial de Fotbal, stirea cu testele rachetelor ar fi trecut aproape  neobservata la Seul. Asa incat o apropiere intre cele doua state peninsulare, in reactie la potentialul pericol japonez, nu-i deloc exclusa, oricat de paradoxala ar parea. Pentru cine-si aminteste de sloganul cu reunificarea pasnica a celor doua Corei, situatia contine destula ironie. Nu si pentru protagonisti insa. Ca sa ne intoarcem la Cupa Mondiala, sa notam ca Phenianul a cerut vecinilor din sud sa transmita si in nord meciurile competitiei, ca sa le poata urmari si coreenii de acolo. N-am mai gasit urmarea stirii, dar e foarte probabil ca Ministerul Unificarii de la Seul, caruia i-a fost adresata cererea, a onorat-o.

In ultimii ani, Coreea de Sud a oferit asistenta celor din nord cu ocazia participarii lor la trei evenimente sportive internationale, inclusiv la Olimpiada de la Atena, iar la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, delegatia sportiva din sud si cea din nord vor participa impreuna, pentru prima oara dupa 60 de ani. Nici ca se putea imagina o declaratie de pace mai clara decat asta.