Dezvaluirea dezvaluita

La Milano, la Castello Sforzesco a fost organizata o expozitie dedicata Codului Trivulziano si altor obiecte pretioase ale lui Leonardo da Vinci. Bineinteles, a fost realizat si un frumos catalog Electa, dar ceea ce mi se pare mai interesant, din punctul de vedere al popularizarii culturii, este ca aceleiasi teme i-a fost dedicata expozitia fotografica permanenta din Via Dante.

 

Pentru cine nu locuieste la Milano, amintesc ca, de ceva vreme, de-a lungul acestei strazi pietonale sunt expuse mari panouri fotografice, iluminate din spate, dedicate pe rand unei anumite teme enciclopedice (proiectii ale Pamantului, datini si obiceiuri asiatice s.a.m.d.) cu note si felurite referinte explicative. Toate fotografiile sunt de buna calitate si parcursul expozitional este atat de bogat, incat chiar si cel asemenea mie, care are ocazia de a parcurge aceasta strada foarte frecvent, descopera ceva nou de fiecare data.

 

Faptul ca in momentul de fata expozitia trateaza opera lui Leonardo mi se pare un lucru foarte frumos si ar trebui sa ma simt (in calitate de cetatean si beneficiar al strazii) foarte multumit. Doar ca, evident pentru a atrage atentia publicului, expozitia se numeste „Codul dezvaluit“.

 

Nu trebuie sa fii prea perspicace pentru a intelege ca, atata vreme cat reprezinta o initiativa menita sa faca mai bine cunoscut Il Codice Trivulziano, titlul este  potrivit; dar nu trebuie sa fii neaparat prost pentru a face imediat o alta asociere si sa intuiesti o aluzie la „Codul lui da Vinci“ al lui Dan Brown – carte, film, scandalurile si polemicile aferente si conexe.

 

Eu pot sa inteleg ca un fabricant de izmene in carouri, daca pe neasteptate ar exploda un scandal oarecare pe tema unor presupuse izmene in carouri ale lui Brad Pitt, ar face bine sa-si asocieze numele propriei marci cu scandalul in chestiune, pentru ca afacerile sunt afaceri. Dar ca trebuie facuta o operatiune similara pentru a-l „lansa“ pe Leonardo (cand cel putin Dan Brown a facut cu modestie operatiunea inversa, adica s-a folosit de Leonardo pentru a se lansa pe sine insusi) mi se pare destul de deprimant.

 

Pe de alta parte, acest lucru se intampla pretutindeni: cei de la Luvru nu mai reusesc sa-i tina departe pe vizitatorii care vor s-o vada pe Gioconda, si nu ajunge ca, dupa cum deja s-a observat, scurtcircuitul este unul bizar, dat fiind ca romanul lui Brown vorbeste despre o enigma care poate fi descifrata privind „Cina cea de taina“ si nu pe Mona Lisa. Evident ca este mult mai avantajos sa mergi s-o vezi pe Gioconda decat „Cina cea de taina“, pentru ca la Paris poti sa dai o tura si pe la Disneyland-ul francez.

 

Nu cred nici macar ca mai e cazul sa ne intrebam de ce o carte de succes ii impinge pe oameni sa faca expeditii istovitoare (in timp ce pentru „Pe aripile vantului“ nimeni nu a plecat in cautarea Tarei, si pana la urma putini merg sa vada acel brat al lacului Como*). Toti isi vor aminti cum in urma cu cativa ani s-a descoperit ca Il Mulino Bianco**, care aparea pe o marca de biscuiti, exista in realitate (de fapt, oamenii din publicitate au revopsit o moara veche de care nu-i mai pasa nimanui, pentru a o putea fotografia), asa incat turme de domni cu palarii de paie au inceput sa-si care copiii cu jeep-ul, duminicile, sa vada Il Mulino Bianco (fara sa se intrebe daca moara de piatra era originalul din reclama la biscuiti sau daca nu cumva imaginea de pe biscuiti era adevaratul original al acelei false relicve). Pe de alta parte, mi se spune ca acum, duminica, oamenii viziteaza zona unde fost omorat micutul Tommaso***, asadar sa mearga s-o vada pe Gioconda nu e mare lucru. Asa este lumea facuta, altfel la alegeri Berlusconi ar fi inregistrat mai putine voturi.

 

Oricum, avand in vedere ca si persoane ale caror interese culturale sunt oneste si deasupra oricaror suspiciuni au recurs la dezvaluirea unui Cod contrafacut pentru a putea populariza disimulat material leonardesc autentic si de inalta calitate – cineva (acela ce are inca incredere in fiinta umana) s-ar putea inversuna sa inteleaga de ce s-au exaltat multimile din lumea intreaga nu atat in fata unui roman (care in sine nu este nici mai bun, nici mai prost decat multe altele), cat in fata presupusei revelatii mistice (sau antimistice) care se intrevedea acolo.

 

Raspunsul are legatura in mod firesc cu climatul New Age in care traim de decenii si cu foamea de mister care s-a substituit caderii ideologiilor si marilor utopii seculare. Dar cei care ar trebui sa se mire cel mai putin sunt tocmai aparatorii ortodoxiei. Acestia, desi pe buna dreptate se lamenteaza ca lumea ia in serios legende destul de puerile care, printre altele, circula de decenii la pret redus in toate speluncile de stiinte oculte, nu trebuie sa uite insa ca la aceasta piata a miraculosului au contribuit si ei, transformand in destinatii turistice locurile multor miracole si aparitii cu totul improbabile.

 

Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 5 iulie.

 

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

 

*Referire la locul unde se petrece inceputul celui mai celebru roman italian, „I promessi sposi“ de Alessandro Manzoni

**O moara vopsita in alb, folosita drept imaginea unei marci de biscuiti

***Tommaso Onofri, un copil In varsta de 18 luni, a fost rapit si omorat in luna martie a acestui an.