Celalalt Antonescu

Alianta de Centru Dreapta o fi ea, in credinta presedintelui PNL
Crin Antonescu, o stea inca nesesizabila cu instrumentele pe care
le avem in prezent, dar la fundamentarea teoretica nu sta prea
bine. Dovada cea mai buna e atitudinea lui Antonescu, pe care l-au
parasit brusc si inspiratia si retorica cand a fost sa le explice
colegilor de ce PNL a decis sa usureze umerii social-democratilor
si a luat asupra deltoizilor liberali povara de a mai cara odata pe
Dan Voiculescu si PC-ul in Parlament.

Si nu va lasati induiosati de cvasi-unanimitatea cu care
Delegatia Permanenta a PNL a adoptat propunerea de unificare cu
conservatorii: putini dintre cei care sunt acolo – ca si la alte
partide – au o coloana vertebrala pe care o si folosesc si, dintre
acestia, si mai putini au considerat necesar sa faca asta chiar cu
prilejul acestui vot. Asteptati-va sa-i gasiti pe lista de
sanctiuni a PNL in perioada urmatoare, indiferent ca ii cheama
Luca, Saftoiu, Orban sau, de ce nu, Ionescu-Quintus, pentru ca
stilul cazon pe care acest tot-mai-mult “celalalt Antonescu” il
impune in PNL imi pare abia la inceput.

Totusi, nu plang de mila PNL pentru ca soarta partidului a fost
pecetluita public inca din campania electorala din 2009, de la
episodul cu celebrul filmulet in care candidatul Traian Basescu era
prezentat ca lovind un copil. Real sau trucat, filmuletul respectiv
nu a putut ascunde regizorii aparitiei sale, uniti conjunctural –
pentru ca altfel nu se dau in vant de dragul celuilalt – in jurul
sampaniei deschise inainte de infrangerea lui Basescu. Da, pana la
urma tot despre moguli e vorba. Doar ca mai putin malefici decat
i-a prezentat Basescu ca sa sperie poporul spre urnele de vot, mai
putin inteligenti decat le place sa se creada si, evident, mult mai
putin priceputi la politica decat ar fi nevoie.

Desi s-a creat mitul ca Mircea Geoana a pierdut alegerile
prezidentiale odata cu balbaielile din dezbaterea finala cu Traian
Basescu, realitatea sociologica e putin diferita: filmuletul pe
care Dinu Patriciu l-a anuntat cu voce tremurand de emotie si
televiziunea lui Sorin Ovidiu Vantu l-a difuzat cu febrilitate a
fost balonul care l-a ridicat pe actualul presedinte din agonie. Si
acum, imi pare, alianta dintre PNL si PC Dan Voiculescu a vrut-o si
Dinu Patriciu (din motive care imi scapa si nu cred ca sunt
singurul) a acceptat-o. Iar Crin Antonescu, pentru ca oricum nu
avea argumente solide ca sa puna in practica mutarea venita in
plic, a gasit ca e mai bine sa injure trecutul securist al lui
Basescu si al lui Silvian Ionescu ca sa inteleaga toata lumea cine
si de ce ii contesta lui deciziile. Un alt fel de Ion (nu
Antonescu, ci al Glanetasului), violent si fara scrupule, care e
nevoit sa se insoare cu cine nu-i place pentru ca altfel se
trezeste din nou sarac si dat afara de la masa celor mari.

Principalul argument al conducerii liberale pentru alianta cu PC
nu este expunerea mediatica, de care oricum ar fi beneficiat in
continuare fara conditii. Ci obtinerea unei paritati pe liste cu
PSD-ul in viitoarea alianta politica pe care cele doua parti o vor
inregistra in justitie. Daca mai e cineva care, chiar cu sondajele
cele mai recente in fata, crede ca PC-ul poate fi altceva decat o
cantitate neglijabila in calculele politice, il invit cu caldura sa
studieze rezultatele pe care conservatorii/umanistii le-au obtinut
cu propriile organizatii si capacitati din teritoriu la scrutinele,
cele aproape doua, la care au participat singuri.
Ultimul exemplu de esec e la europarlamentarele din 2006, cand Dan
Voiculescu si-a jurat in barba de fata cu consultantii sai politici
ca se va lasa de partid daca intr-un an nu reuseste sa-l faca sa
conteze pe scena politica.

Dar cum in viata nu poti sa-ti tii chiar toate juramintele (cel
de aparare a RSR de dusmanii economici externi face exceptie,
evident), e explicabil ce cauta Dan Voiculescu de mana cu Daniel
Constantin (presedintele in acte al PC) si cu PNL la negocierile
pentru formarea viitoarei aliante juridice anti-Basescu.
Crin Antonescu a fost un lider al PNL doar inainte de a ajunge
presedinte al partidului. Ca un dictator roman, a cerut apoi sa i
se puna la picioare partidul ca sa se poata ocupa de ascensiunea sa
politica. A obtinut rezultate bune (un scor slab la
europarlamentarele din 2009 i-a tras in jos bilantul), desi nu
extraordinare. Oricum, nu suficiente incat sa-i dea dreptul sa se
proclame maresal si sa-si scoata cu atata emfaza bastonul din
ranita.