Cine-a aparat prestigiul national

Cum i s-a intamplat si lui Eugenio Scalfari *), trebuie sa incep prin a avertiza ca in timp ce scriu nu stiu cum vor evolua lucrurile, in cazul de fata validarea voturilor **). Totusi, ceea ce voi spune are o valoare orice s-ar intampla, avand in vedere ca vreau sa vorbesc despre votul italienilor din strainatate si de faptul ca acesta nu a fost unul masiv de dreapta.

 

A fost o surpriza pentru aceia care, la fel ca in general toti din generatia mea, au cultivat o convingere pe care (ca sa ne intelegem) o rezum intr-un mod grosolan si vulgar: aceea ca toti italienii din strainatate ar fi fascisti.

 

Era o convingere egoista si gresita, dar – macar pentru a onora principiul andreottian conform caruia a gandi rau despre cineva e un pacat, dar din cand in cand o mai si nimeresti – spuneti-mi atunci de ce un fascist get-beget, si inca unul nostalgic cu atata seninatate, de felul lui Tremaglia ***), si-a dedicat cea de-a doua parte a vietii lui (cea democratica) incercarii de a-i face sa voteze pe italienii din strainatate. Cert este ca, atunci cand te gandeai la acestia, iti veneau in minte doua imagini. Una era cea sud-americana – si stim cu totii cat de multi fosti nazisti si fosti fascisti s-au refugiat in tarile din zona la sfarsitul razboiului. Cealalta era imaginea cartierului Little Italy din New York, unde sunt (sau erau, pentru ca in orasul asta de fiecare data cand te duci gasesti totul schimbat) doua restaurante numite La Benito, iar in anumite magazine micute, langa vechi stampe populare si statuete de sfinti, se gaseau busturi in miniatura ale Ducelui. 

 

Cu siguranta ca multi italo-americani din primele generatii erau nostalgici, pentru ca, dupa istorii de umilinta si saracie, inca exploatati si umiliti in noua tara, simtisera o renastere a mandriei nationale nu doar pentru ca Balbo ****) a traversat Oceanul si America s-a entuziasmat de fapta lui, dar si pentru ca au trait deceniul de dinaintea razboiului vazand cum, in fond, lumea il lua in serios pe Mussolini si era oricum interesata de Italia. Bucurandu-se de libertatile democratice din tara adoptiva, nu simtisera pe propria piele dictatura in sine, ci traiau fascismul prin imaginea (pe cat de iluzorie era aceasta) pe care o proiecta in strainatate.

 

Atunci cand lumea se gandea la italienii de-acum naturalizati americani, nu tinea cont de copiii acestora care luptasera impotriva nazifascismului si de faptul ca, daca bunicii ajunsi in America erau analfabeti, nepotii mergeau de-acum la universitate. In plus, italienii din strainatate nu mai sunt acum doar cei naturalizati in Little Italy. De exemplu, cine a fost la Toronto stie ca in numeroasa comunitate italiana de acolo exista o puternica prezenta sindicala – si ce origini si ce perceptii diferite au cei mai tineri, emigrati in diferite tari europene dupa razboi, tocmai cei care si-au pastrat cetatenia italiana. Ca sa nu mai pomenesc si de multe alte realitati ale migratiei. Si totusi, chiar daca aceste stereotipuri erau gresite, ele erau raspandite, atat la dreapta (si se vede tocmai efortul lui Tremaglia), cat si la stanga, unde acest efort era privit cu suspiciune. Pe de alta parte, nu era cu totul eronata convingerea ca emigrantul, legat de tara natala de o puternica nostalgie, ar fi putut fi foarte sensibil mai ales la apelurile partidelor care se hranesc din retorica nationalista, si nu parea neverosimil ca, fiind vorba de fosti oameni sarmani care-si castigasera un statut economic demn, rezidentii in strainatate sa fi avut fatalmente sentimente conservatoare, unde conservator este acela care are tendinta de a sustine partide care sa-i garanteze privilegiile, chiar si minime, castigate cu greutate.

 

Iata de ce rezultatul alegerilor din 9 aprilie a produs cateva surprize. As vrea sa sugerez ca motivul multor predictii eronate a fost ca nu s-a acordat suficienta importanta faptului ca majoritatea votantilor din strainatate nu citesc Il Giornale, Il Foglio sau Libero, nu urmaresc emisiunile lui Bruno Vespa si nici jurnalele de stiri de la Rai sau Mediaset. Asadar, acestora nu le-a trecut prin cap niciodata, asa cum sustinea propaganda berlusconiana in mod insistent, ca Italia condusa de Polul Libertatii s-ar fi bucurat in strainatate de un mare prestigiu si ca presedintele Consiliului ar fi fost luat in serios de mai-marii planetei, cu care ar fi iesit la pizza in fiecare seara, sfatuindu-i cum sa guverneze lumea.

 

Dimpotriva, in strainatate, alegatorii citeau ziarele din tarile in care traiau, iar toate aceste ziare, inclusiv cele conservatoare, l-au prezentat intotdeauna pe Berlusconi drept ceea ce era, asa cum era el perceput in lume, furnizand in mod constant imaginea unei Italii decazute. De aici si reactia fireasca a celui care, departe de patrie, pentru a-si apara prestigiul personal si propria identitate nationala, si-a dorit ca tara lui de origine sa aiba o imagine mai buna.

 

Din aceleasi motive pentru care bunicii lor au fost mandri ca Balbo a traversat Atlanticul, multor italieni din strainatate le-a fost rusine de Polul Libertatii. In acest sens, ei au aratat clar (chiar si pentru cei ce nu voiau sa creada) felul cum a fost vazuta in lume aventura Berlusconi.

 

Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 7 iunie.

 

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

 

---

*) Eugenio Scalfari este ziarist, fondatorul cotidianului La Repubblica Si fost director la L’Espresso.

**) Articolul lui Eco a apArut In L’Espresso din 27 aprilie, inainte de anuntarea rezultatelor definitive ale alegerilor legislative din Italia.

***) Mirko Tremaglia, deputat italian, singurul care a determinat  schimbarea Constitutiei Italiei de doua ori

****) Italo Balbo, pilot italian din perioada interbelica