O lume nebuna, nebuna, nebuna

De pilda: inainte ca Bush sa fi dezlantuit razboiul din Irak, Berlusconi s-a dus la el si i-a spus (e o declaratie facuta de insusi premierul italian si relatata de toate ziarele) ca n-ar trebui sa faca asta. Ipso facto, Bush si-a trimis puscasii marini si a inceput sa bombardeze Bagdadul.

Berlusconi il invita pe Putin la vila lui, il ia de brat si-i spune ca o sa aiba el grija de toate. Ipso facto, Putin taie furniturile de gaze pentru noi. Berlusconi merge la Gadhafi si se intoarce inapoi zicand ca totul e perfect, ca Italia si Libia sunt cei mai buni prieteni, ca incidentele minore sunt de domeniul trecutului, fiindca a pus el o vorba buna. Ipso facto, Gadhafi da drumul unui torent de ura impotriva Italiei si ameninta cu represalii.

Imi inchipui ca, inainte de afacerea Enel (cand interesele protectioniste din guvernul francez au sabotat oferta de preluare din partea celui mai mare grup energetic din Italia*), Berlusconi a avut discutii de taina cu Chirac, obtinand promisiuni de asistenta mutuala. Iar acum, dupa ce a vorbit in fata Congresului american, ultimul lucru pe care l-am putea astepta e ca SUA sa arunce o bomba nucleara peste noi. Pe scurt, la fel ca bunicul dintr-un banc pe care lui Berlusconi ii place sa-l spuna, ar trebui sa fie oprit, fiindca oriunde merge face pagube.

Totusi, pare normal ca el sa se vanture de la o emisiune TV la alta si ca jumatate din populatia Italiei (si ar fi ingrijorator daca respectiva cifra ar fi de jumatate minus unu) sa-l ia totusi in serios. Al doilea caz e cel al afacerii „Codul lui Da Vinci“. Oricine a pus piciorul intr-o librarie specializata in stiinte oculte stie ca Dan Brown n-a inventat nimic, cu exceptia povestii cu politistii. Cu alte cuvinte, toate lucrurile pe care el le prezinta drept revelatii istorice au fost luate dintr-o gramada de carti existente de zeci de ani despre misterul de la Rennes-le-Chateau, Prioratul din Sion, Sfantul Graal, Isus si Maria Magdalena si asa mai departe. Desigur, eu nu zic ca le-a copiat, mai mult decat oricare din dumneavoastra il poate acuza de plagiat pe cel ce repovesteste Scufita Rosie.

Brown a folosit material din domeniul public, material care a fost deja servit cititorilor in fel si chip – atata vreme cat consumatorii de literatura oculta tind sa creada in ceea ce au auzit deja inainte, asa incat cu cat materialul care li se ofera repeta mai multe, cu atat le place mai tare.

E stiut, de asemenea, chiar pentru cei ce n-au pus piciorul intr-o librarie specializata in stiinte oculte, dar au aruncat o privire pe lista de bestseller-uri, ca in anul 1982 a aparut cartea „Sfantul Sange, Sfantul Graal“, de Baigent, Leigh si Lincoln. Cartea preia in mod deschis de prin toate povestile despre misterul de la Rennes-le-Chateau si pomeneste toate „secretele“ istorice care alcatuiesc scheletul „Codului lui Da Vinci“: ca Isus n-a fost rastignit, ca s-a insurat cu Maria Magdalena, ca a fondat dinastia Merovingienilor in Franta sau ca mostenirea lui mistica, poate chiar cea genetica, a fost dusa mai departe de Prioratul din Sion. Si asa mai departe.

Prefata la „Sfantul Sange, Sfantul Graal“ prezinta intregul continut al cartii drept adevar istoric, dar nu incearca nicidecum sa spuna ca adevarul istoric este rezultatul descoperirilor exclusive ale autorilor.

Ei se recunosc indatorati fata de anumite lucrari mai vechi care (dupa cum zic ei) ar contine samburii respectivului adevar, dar n-au fost indestul luate in considerare – afirmatie cum nu se poate mai falsa fiindca, repet, astfel de carti exista de zeci de ani si in cercurile pasionatilor de asa ceva s-au vandut ca painea calda.

Cand cineva determina adevarul unui fapt istoric (ca Napoleon a murit la Sfanta Elena, ca soldatii lui Garibaldi s-au imbarcat la Quarto pe doua vase ale armatorului Rubattino sau ca Mussolini a fost arestat de partizanii Bill si Pedro), atata vreme cat adevarul istoric e facut public, el devine proprietate colectiva, iar eu nu pot fi acuzat ca am copiat o fictiune frumoasa daca scriu un roman istoric unde soldatii lui Garibaldi se imbarca la Quarto pe vasele lui Rubattino. Dar ce fac Baigent si Leigh? Dau in judecata editura britanica unde a aparut cartea lui Brown, Random House, pentru plagiat (Lincoln a hotarat sa nu ia parte la proces). Cu alte cuvinte, ei recunosc public ca tot ce au scris a fost de fapt opera imaginatiei lor.

E adevarat ca, pentru a pune mana pe o parte din recolta de mai multe milioane de dolari adusa de carte, unii ar fi gata sa jure in public ca nu sunt fiii legitimi ai tatalui lor, ci ai unuia din zecile de marinari care o frecventau pe mama lor. Asa ca Baigent si Leigh au parte de toata intelegerea mea. Dar ceea ce continua sa ma uluiasca e ca oamenii care citesc lucrurile astea (si afla ca Brown si-a luat informatia „istorica“ de la cei ce recunosc public ca au scris fictiune) se duc in continuare in vizita pe la biserici si muzee din toata lumea, in cautarea urmelor „adevaratei“ povesti a lui Isus si a Magdalenei.

Chiar e posibil ca toti sa voteze cu Berlusconi?

Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 12 aprilie.

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe