Pretul corect

La inceputul acestei luni, Comisia Europeana a aprobat ultima dintr-un sir de 41 de reguli contabile, stabilite de Consiliul pentru Standarde Internationale de Contabilitate (IASB). Reglementarea IAS39, indelung contestata, se refera la contabilitatea instrumentelor financiare. Comisia Europeana a aprobat-o numai dupa lungi discutii in contradictoriu cu Banca Centrala Europeana si numai dupa ce a renuntat la cateva pasaje din textul initial. Chiar si asa, mai multe banci internationale, printre care HSBC si UBS, refuza s-o aplice.  Intrebarea cea mai frecvent ridicata de astfel de institutii este cum vor fi masurate activele si pasivele? In trecut, majoritatea standardelor nationale contabile aveau in vedere costul istoric. Pentru instrumentele financiare, precum optiuni de cumparare a actiunilor sau produse financiare derivate, acesta era convenit la valoarea zero sau aproape zero.

Or, in conditiile in care valoarea produselor derivate folosite in tranzactiile internationale a crescut acum la aproape 8.000 de miliarde de dolari, schimbarea sistemului contabil devine o problema. Vechile standarde contabile nu reflectau valoarea reala a derivatelor, care astfel nu grevau bilanturile contabile ale companiilor. Introducerea IAS39, in schimb, impune companiilor sa calculeze „valoarea corecta“, respectiv pretul pe care este dispus un cumparator sa-l plateasca pentru un activ sau un pasiv pe piata. 

Numai ca, spre deosebire de costul istoric, „valoarea corecta“ este fluctuanta, astfel incat bilanturile contabile si profiturile variaza in consecinta. Pentru banci sau companii de asigurari, noul sistem nu creeaza deci decat bataie de cap. In plus, argumentul lor este ca o astfel de volatilitate a valorilor nu face decat sa creeze confuzie si nu are nimic de-a face cu sanatatea financiara pe termen lung a companiilor.