11 septembrie ne-a tampit

Cand s-a ajuns la problema porturilor din Dubai, cantarirea faptelor n-a avut cu adevarat nici o sansa – nu in acest sezon politic. Si totusi e greu de imaginat o dezbatere mai ignoranta, mai falsa, mai xenofoba si mai nesabuita decat cea pe care au ingaduit-o atat republicanii cat si democratii in jurul intrebarii daca o companie cu proprietari arabi poate supraveghea serviciile de incarcare si descarcare in unele porturi americane.

 

Daca inainte mai aveati vreo indoiala, e timpul sa nu mai aveti nici una: 11 septembrie ne-a tampit. Nu ne mai trebuie nici o comisie pentru ceea ce s-a intamplat inainte de 11 septembrie. Ne trebuie una pentru ce s-a intamplat cu noi dupa 11 septembrie, una care sa ana-lizeze lucrurile mari si lucrurile mici pe care le facem – de la incriminarea torturii la inre-gistrari ale telefoanelor fara mandat si la ambasadele noastre din strainatate transformate in fortarete – lucruri care, in timp, ar putea inghiti tot ADN-ul Americii.

 

Lucrul nebunesc in privinta chestiunii porturilor din Dubai tine exact de acel model decent, modernizator pe care ar trebui sa incercam sa-l cultivam in lumea arabo-musulmana. Dar noi n-am avut niciodata o discutie cinstita in care sa vorbim despre adevaratele problemele de acolo sau despre solutiile realiste, nu-i asa?

 

Adevarata problema a fost articulata recent de un psihiatru arabo-american, dr. Wafa Sultan, intr-un naucitor interviu la Al-Jazeera. Vorbind despre lumea arabo-musulmana, Sultan a spus: „Ciocnirea la care suntem martori nu e o ciocnire a religiilor sau una a civilizatiilor. E o ciocnire intre doua contrarii, intre doua ere. E o ciocnire intre o mentalitate care tine de Evul Mediu si o alta mentalitate care apartine secolului al XXI-lea. E o ciocnire intre civilizatie si inapoiere, intre ceva civilizat si ceva primitiv, intre barbarie si ratiune. E o ciocnire intre libertate si opresiune, intre democratie si dictatura. Una intre drepturile omului, pe de o parte, si violarea acestora, de cealalta. O ciocnire intre cei care trateaza femeile ca pe niste animale si cei care le trateaza ca pe niste fiinte umane“.

 

Moderatorul de la Al-Jazeera a intrebat apoi: „Inteleg din cuvintele dvs. ca ceea ce se intampla azi e o ciocnire dintre cultura Vestului si inapoierea si ignoranta musulmanilor?“. Sultan: „Da, asta vreau sa spun“.

Sultan a dat glas unor adevaruri pe care multi musulmani le stiu: civilizatia lor da, in multe locuri, in clocot, ramanand tot mai mult si mai mult in urma in lumea stiintei, a educatiei, a industriei si inovatiei si intrand tot mai mult sub influenta clericilor ticniti, a dictatorilor de tinichea, a bandelor violente si a nebunilor precum bin Laden sau Saddam.

 

Presedintele Bush continua sa vorbeasca despre Irak si despre lumea araba ca si cum democratia singura e tratamentul si ca tot ce trebuie sa facem e sa scapam doar de cateva mere stricate. Problema e mult mai adanca – avem de-a face cu o civilizatie inca puternic tribalizata, care se lupta cu modernitatea. Bush avea dreptate cand gandea ca  e important sa ajutam Irakul sa devina un model in care arabii si musulmanii sa-si poata discuta liber adevaratele lor probleme, cele identificate de Sultan, si sa traseze noi rute. Crima lui e ca a crezut ca va fi usor.

 

Nu stiu cum se va sfarsi povestea din Irak, dar stiu sigur ca nu vom mai avea o invazie ca cea din Irak nicaieri in alta parte prea curand. Totusi nevoia de reforma in regiune inca se simte. Exista o alta cale? Da – aceea de a hrani modele de reforma „evolutionista“ generate in interiorul lumii arabe, si unul dintre cele mai bune e Dubaiul, un Singapore arab.

 

Dubaiul nu e o democratie, nu e fara bube. Dar e un pod de decenta prin care se trece de la o civilizatie care esueaza, cea de-scrisa de Sultan, la o societate mai optimista, mai deschisa si mai increzatoare in sine. Oamenii din Dubai isi construiesc un viitor care se bazeaza pe unt, nu pe arme, pe proprietatea privata, nu pe capricii, cu mai multe servicii si mai putin petrol si cu companii competitive global, nu cu retele teroriste.

 

Dubaiul hraneste demnitatea araba prin succes, nu prin suicid. Drept rezultat, oamenii Dubaiului vor sa se bucure de viitor, nu sa-l arunce in aer. Ironic e ca daca democratii care urasc razboiul lui Bush din Irak ar fi avut intr-adevar o politica alternativa pacifista prin care sa promoveze transformarea lumii arabo-musulmane, atunci ea s-ar fi putut numi „politica Dubai“: sprijinirea motoarelor arabe ale schimbarii, a celor alimentate din interior.

 

De aceea progresistii arabi sunt stupefiati de comportamentul nostru. Dupa cum imi spunea un prieten arab, om de afaceri, despre saga Dubai: „Aceasta afacere a lasat un gust amar in multe guri. Vreau sa zic, aici e vorba de Dubai, pentru numele lui Dumnezeu! Nu puteti avea un prieten mai bun si un simbol mai bun al globalizarii si deschiderii. Daca Dubai e un pericol pentru securitatea SUA, atunci cine nu e?“.

 

Asa ca orice s-ar intampla cu experimentul irakian – dar mai ales daca va esua – avem nevoie de Dubai pentru a merge mai departe. Dubaiul e modelul spre care vrem sa se indrepte lumea araba. Din pacate, noi tocmai i-am zis Dubaiului sa se duca dracului.

 

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 5 aprilie al BUSINESS Magazin.

 

Traducere de Mihai Mitrica

 

* Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un partaneriat intre cele doua publicatii

* Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

* Copyright 2006 New York Times News Service