Textucidere

Este vorba de editorialul de acum doua saptamani – „Studiu de fezabilitate pentru ghilotina“, in care sugeram politicienilor sa foloseasca respectivul instrument pentru rezolvarea disputelor, intre ei sau cu terti. Spuneam ca ar fi asigurata, astfel, finalitatea unor promisiuni neonorate (tepele), iar spectacolul oferit ar fi de o calitate superioara celui curent, din viata reala si de pe ecranele televizoarelor. E drept ca am avut cititori grabiti care au crezut ca propun folosirea inventiei doctorului Guillotin pentru clasa politica, in ansamblu; ii linistesc acum, cum sa fac asa ceva?, cine sa umple multele pagini de ziar si vastul spatiu de emisie ramase fara tema? 

Si de ce imi reneg textul? Pentru ca in ultima saptamana am descoperit ca multa lume chiar ar veni si s-ar bucura de o executie publica; am descifrat o foame latenta de spectacol rau, ce depaseste nevoia curenta de circ. Sa explic: sunt un cititor constant al paginilor de web apartinand publicatiilor romanesti, atat pentru articole, cat mai ales pentru forumurile de discutii care le insotesc in multe cazuri.

Masurarea pulsului public cu ajutorul reactiilor la articolele din presa mi se pare foarte folositoare, chiar daca vine din partea unui grup de persoane care sigur nu se incadreaza in esantionul reprezentativ, asa cum il definesc si folosesc institutele de sondare a opiniei publice. Subiectele le cunoasteti: arestari, vorbe grele la adresa unor reprezentanti ai statului, capitalisti ce infierau cu manie proletara (nu, nu este vorba de Dinu Patriciu, daca nu v-ati prins mai cititi o data ziarele de vineri), o disputa generalizata, de genul toata lumea contra restului lumii.

Iar pentru reactiile inregistrate pe forumuri am un singur termen: ludditi. Muncitorii care distrugeau masinile la finele secolului XVIII, pentru ca nu intelegeau natura schimbarii si-au gasit urmasi in societatea romaneasca – nu stiu cat de amplu este fenomenul, dar nu-l socot izolat sub nici o forma – si in felul in care aceasta reactioneaza la ceea ce se vrea a fi lupta impotriva coruptiei: dictonul corect „Fiat justitia, pereat mundus“ a deviat in indemnuri de genul „la puscarie cu capitalistii imbuibati si cu neamu’ lor“, iar aceasta e o exprimare chiar eleganta. Aceasta inainte ca justitia, asa cum e ea, buna sau rea, sa se pronunte asupra cazurilor Patriciu sau Tender. Si, ca sa fiu clar, respect opinia fiecaruia dintre cei ce s-au pronuntat acolo, luat ca individ separat, pentru ca are dreptul la opinie si la exprimarea acesteia.

Dar nu pot sa nu ma ingrijorez de curentul de opinie generat de suma parerilor individuale si de potentialul rezultat al ampli-ficarii acestui curent de opinie. Exista in societate fracturi nete, care nu mi se par a fi reparabile repede si fara urmari. Si daca a existat un strateg destept care a gandit pla-nul de canalizare a nemultumirii generate de saracie, de valoarea facturilor la caldura si de pretul mare al salamului spre capitalistii imbuibati, il instiintez ca a reusit, dar ca are deja o alta problema: ce o sa faca dupa ce-i pune cu botul pe labe pe capitalisti?

Am mai spus-o: etapele capitalismului romanesc de dupa 1989 pot fi asemuite cu ceea ce s-a intamplat in lumea occidentala de la revolutia industriala incoace, in mic si intr-o perioada mai redusa de timp: exista apropieri intre sloganul „Nu ne vindem tara!“ si revolta lucratorilor englezi din tesatorii, care distrugeau masinile menite sa le schimbe viata si sa-i faca mai productivi.

Miscarile sindicale din Romania de la jumatatea deceniului trecut se regasesc in marile confruntari dintre muncitori si fortele de ordine din primele decenii ale secolului trecut, din Statele Unite.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, capitalistul occidental si-a schimbat optica, iar angajatii au ajuns sa isi poata permite sa circule intr-un automobil.

Diferenta intre masina angajatului si a angajatorului era de marca si de pret, dar tot patru roti aveau si unul si celalalt. La asa ceva nu s-a ajuns in Romania, dar lucrurile s-ar fi indreptat inspre aceasta.

Spun ca s-ar fi indreptat pentru ca acum avere egal afaceri necurate, interese de grup sau furat pe fata. De multe ori pe buna dreptate, dar nedrept fata de cei ce au castigat prin idee, perseverenta si inspiratie. Iar pe acestia din urma, nu putini la numar, ii pandeste pericolul sa fie maturati de curentul luddit iscat cu voie sau fara. Si ma vad nevoit sa pomenesc aici si de pericolul nationalismului natang, pentru ca veti citi acest text pe 15 martie sau dupa aceasta data, cand poate va parea aiurea, pentru ca subiectele ar putea fi cu totul altele.

Si mi-e teama ca in final vor ramane tot cu tepele.