Intre cartea lui Iliescu si cea a lui Barroso

Problema problemelor, cauza si efectul, subiectul vedeta ramane coruptia. Sfarsitul anului 2003. Paris. Presedintele Ion Iliescu da mana cu presedintele Jacques Chirac, in fata Palatului Elysée, la capatul unei intalniri „importante“ si a unor discutii „bune“, dupa cum le explica unor ziaristi ministrul de externe Mircea Geoana, putin dupa aceea.

 

In timp ce-si iau la revedere, Iliescu, zambind larg, strecoara in mana lui Chirac o cartulie, ceva cu reforma sau revolutie sau amandoua la un loc. Usor jenat, seful statului francez zambeste si el, protocolar, ia cartea si o vara in buzunarul hainei. Curtea palatului e scaldata intr-un soare rece, garzile de onoare saluta, portiera masinii care il poarta pe oficialul roman se inchide cu un zgomot specific, liderul de la Paris face cu mana si coloana oficiala se pune in miscare. Imediat, Chirac duce mana la buzunar, prinde cartulia cu fix doua degete si i-o paseaza unui aghiotant, in timp ce se intoarce pe calcaie si strabate grabit covorul rosu.

 

Un an si ceva mai tarziu, noul premier al Romaniei, Calin Popescu-Tariceanu da mana cu presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso. Zambesc amandoi, scaldati in lumina catorva blitzuri. De data aceasta, romanul este cel care are o carte in buzunar. Chiar daca n-o scoate de acolo, stie toata lumea despre ce e vorba. E cartea de vizita a portughezului. E trecut acolo numarul telefonului meu personal pe ea, si l-am rugat sa ma sune ori de cate ori va avea nevoie, a explicat Barroso.

 

Ce semnificatie au cele doua episoade? Care e legatura dintre ele? Cum sta, in realitate, Bucurestiul privit dinspre capitalele occidentale? Si acum, ca si atunci, Romania primeste mesaje. In mare, aceleasi: starpiti coruptia, asigurati independenta justitiei si a presei, creati un mediu de afaceri sanatos.

 

Diferenta e ca regimul Iliescu a avut mai mult timp la dispozitie decat Guvernul Tariceanu. Faptul ca mesajul e acelasi, dupa un an, ar putea sa insemne ca in Romania s-a cam batut pasul pe loc. Dar scuza mostenirii dezastruoase nu mai tine. Acum, totul apare ca o cursa contracronometru. Conteaza rezultatul si nu justificarile. Caci pe 13 aprilie Parlamentul European urmeaza sa decida daca Romania va semna Tratatul de aderare la termenul stabilit, respectiv pe 25 aprilie.

 

Ce poate face Tariceanu in cele aproximativ 70 de zile pe care le are la dispozitie? De ispravit, nu mare lucru. De pornit, o gramada. Deocamdata, primul lucru inceput, destul de anevoios si cu destul de multe greutati, este reforma fiscala. Multi se tem insa ca pentru ceea ce a dat cu o mana (cota de 16%), guvernul va lua inapoi cu doua (acize, majorarea TVA, a impozitelor pe dividende, a celor pentru microintreprinderi, amanarea recalcularii / majorarii pensiilor, intarzierea liberalizarii contului de capital s.a.m.d.). Negocierile cu FMI sunt in toi si se poarta inclusiv in hotelurile vicepremierului George Copos si pe partiile de schi din Poiana Brasov. „Socializam“, a spus Tariceanu care, au remarcat carcotasii, n-a ratat nici un week-end, de cand e premier.

 

De multa „socializare“, mai altfel, e nevoie prin Justitie, unde rezistenta la reforma e, deja, clasica. Nu exista declaratie a vreunui oficial european sau american care sa nu ceara reforma in acest domeniu. Primul meci, numirile din CSM, a fost pierdut de „echipa reformatoare“ a ministrului justitiei, grupul provenit „din sistem“ dovedindu-se puternic si unit. Urmatorul pas: varianta CNSAS, adica buchisirea dosarelor lui Piciorus & Co. O masura tarzie dar necesara. In conditiile in care, insa, radicalizarea pozitiilor poate insemna nu rezolvarea problemelor ci o disputa surda, de durata.    

 

Problema problemelor, cauza si efectul, subiectul vedeta ramane coruptia. Nici o diferenta intre episodul „cartea lui Iliescu“ si cel al „cartii de vizita a lui Barroso“. Decat, poate, declaratiile mai binevoitoare ale ambasadorilor american, JD Crouch II („simt“ ca noua putere a luat o pozitie clara si se afla pe o cale buna), si britanic, Quinton Quayle (abia acum lupta anticoruptie este abordata serios), in loc de avertismentele clasice de pana acum. E adevarat, s-a dat drumul la dosare grele, precum „Afacerea Rafo“, iar pe la PNA au trecut nume altadata mari (Mischie, Iacobov, Tender) sau pitoresti (cuscra ex-senatorului Platica ori menajera ex-presedintelui C.J. Galati Gogoncea).

 

Dar exista riscul ca, din prea mult „entuziasm“, lupta anticoruptie sa se suprapuna cu o batalie anti-PSD. Ar fi un mesaj prost. Chiar daca eventualul corupt liberalo-democrato-udemeristo-umanist s-ar gandi, astfel, ceva mai mult la alternanta la putere. Caci aici ar trebui sa se vada o diferenta esentiala intre episoadele marcate de cele doua carti, cea a lui Iliescu si cea a lui Barroso, in aplicarea corecta a celei de a treia, Constitutia.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *